Juliette Gréco s-a născut pe 7 februarie 1927 la Montpellier și a fost fiica lui Gérard Gréco, un corsican care nu a fost prea prezent în viața familiei, și a Juliettei Lafeychine, o femeie rece și dură. Copila a suferit mult pentru că mama îi spunea frecvent că a fost un copil nedorit și și-a amintit mai târziu cât plângea când o auzea strigându-i: “Tu nu este fiica mea. Ești copilul violului!” Juliette a fost crescută de bunicii materni la Bordeaux alături de sora ei mai mare, Charlotte, dar după moartea acestora, mama le-a adus pe fete la Paris, iar în 1938, la doar 11 ani, a început să apară în mici spectacole de balet la Opéra Garnier.
Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, familia s-a refugiat în sud-vestul Franței, iar Juliette a urmat cursurile Institut Royal d’éducation Sainte Jeanne d’Arc din Montauban. În acea perioadă, mama ei a devenit activă în Rezistența franceză și a fost arestată în 1943, iar cele două surori Greco au decis să se întoarcă la Paris, dar au fost prinse pe drum de Gestapo, apoi încarcerate în închisoarea Fresnes. Mama și sora mai mare au fost deportate după câteva săptămâni în lagărul de concentrare Ravensbrück din nordul Germaniei, dar Juliette, care avea doar 16 ani, a rămas la Fresnes. Mai târziu adolescenta s-a întors la Paris, iar fosta ei profesoară de franceză, Hélène Duc, a decis să aibă grijă de ea.
În 1945, după eliberarea lagărului Ravensbrück de către Armata Roșie, mama și sora copilei au revenit în Franța, dar drumurile lor s-au despărțit. Juliette s-a mutat în cartierul Saint-Germain-des-Prés în 1945, mama ei a plecat în Indochina, iar sora mai mare a rămas și ea la Paris.
Tânăra a intrat în anturajul boem al intelectualilor din Franța postbelică, fosta ei profesoară a sfătuit-o să urmeze cursurile de actorie susținute de Solange Sicard, apoi a debutat în piesa “Victor ou les Enfants au pouvoir” și a început să găzduiască o emisiune radiofonică dedicată poeziei.
Mai târziu a devenit prietenă cu Jean-Paul Sartre, care i-a plătit o cameră la Hotel La Louisiane, și care obișnuia să spună despre ea că are “milioane de poezii în voce”. În această perioadă Juliette a cunoscut o mulțime de scriitori și artiști care locuiau în Saint-Germain-des-Prés, cum ar fi Albert Camus, Jacques Prévert și Boris Vian, obținând în scurt timp supranumele „La Muse de l’existentialisme”.
Tânăra și-a petrecut anii următori frecventând cafenelele din cartier, participând la discuții despre politică și filozofie și la spectacole de muzică și poezie, iar în 1950 a primit un rol în filmul lui Jean Cocteau, “Orfeu”.
În 1949, artista a început o aventură cu muzicianul american de jazz Miles Davis, dar cei doi au decis să nu se căsătorească, pentru că fiecare dintre ei își construise o carieră în țara sa natală, motiv pentru care au rămas iubiți, apoi doar prieteni apropiați, până la moartea lui, în 1991.
În 1949, Juliette a debutat și în muzică pe scena cabaretului parizian “Le Bœuf sur le toit”, interpretând versurile mai multor scriitori francezi cunoscuți, perioadă în care piesa “Si tu t’imagines” (Raymond Queneau) a devenit unul dintre primele ei cântece cunoscute.
Artista s-a căsătorit cu actorul Philippe Lemaire, dar mariajul a durat doar trei ani, până în 1956, apoi, zece ani mai târziu, s-a recăsătorit cu actorul Michel Piccoli, alături de care a trăit unsprezece ani și, în cele din urmă, soțul ei a devenit pianistul Gérard Jouannest, căruia îi va fi alături până la sfârșitul zilelor.
Potrivit scriitorului spaniol Manuel Vicent, Juliette Gréco a fost iubita lui Albert Camus, dar a avut relații apropiate și cu Sacha Distel, și cu Darryl F. Zanuck, un producător de la Hollywood.
În 1969, a fost invitata specială a Festivalului Cerbul de Aur, prilej cu care în presa din România au apărut mai multe articule despre ea:
“Când a sosit la Braşov, era târziu, după miezul nopţii. Şi totuşi, o mulţime de admiratori o aşteptau în stradă şi în hotelul „Carpaţi”. A coborât din maşină, a intrat în hol, a dat un interviu-fulger — zâmbind amabilă şi uşor emoţionată. N-avea nimic din vedetele ce-şi compun deliberat ţinuta de regine neîncoronate. Era simplă, discretă, total lipsită de ostentaţie.
La fel am regăsit-o pe scena Festivalului. N-au transformat-o miraculos fasciculele reflectoarelor, n-au impresionat-o ochii ciclopici ai camerelor de luat vederi. Obişnuinţă cu scena? Desigur. Familiarizare cu tehnica televiziunii? Şi asta e adevărat.
Dar mai presus de toate, ne-a comunicat senzaţia ca rămâne ea însăşi. Că refuză sofisticăriile, efectele exterioare, artificiile — preferând naturaleţea atât de elocventă când ai, într-adevăr, ceva de spus. Ne-a invitat să străbatem împreună meridianele poeziei. Nu ca să le inventariem cu perspicacitate de vajnici exegeţi, nici ca să disecăm subtila cadenţă a versurilor, şi nici ca să facem microradiografii ale construcţiilor muzicale. Ci pur şi simplu ca să ne recunoaştem propriile sentimente revitalizate prin contactul cu poezia. Sentimente fin cenzurate de inteligenţă şi dobândind un plus de incandescenţă, filtrate prin sita umorului de bună factură şi a ironiei spirituale.
Desigur, versurile cântecelor dirijau evoluţia interpretei într-o direcţie determinate, unde sunt excluse întâlnirile cu emfaza, retorismul, melodrama sau patetismul. Evident că muzica se asocia fericit cu versurile, fără să le trădeze prin vulgarizare sau prin alambicare. Dar trebuiau o sensibilitate specială şi o inteligenţă rafinată pentru ca substanţa cântecului să ajungă nealterată până la noi. Şi Juliette Greco a avut aceste calităţi. A demonstrat o mare artă, dar şi o ştiinţă subtilă a exprimării.
Amintiţi-vă de acel chip atât de mobil, când fiecare cută a obrazului, când palpitaţia buzelor şi a pleoapelor vorbeau într-un limbaj complex. Amintiţi-vă şi de mâinile vibrând într-un balet al tuturor degetelor, ţesând arabescuri, materializând parcă iluzii poetice”.
*** Informatia Bucureştiului, 15 martie 1969
Într-un interviu oferit revistei Femeia, spunea:
“— Gloria și dragostea oamenilor le-am cucerit pas cu pas. A fost un drum lung și greu.
— Când și de ce ați început să cântați, Juliette Gréco?
— Când, nu știu exact. Cântam uneori pentru prietenii mei atunci când discuțiile lor se prelungeau până în zori. Într-o zi, era în 1946, mi s-a oferit un angajament la Tabou. A fost începutul.
Un început, un succes, apoi altele… Prietenii pentru care cântase, poeţi şi scriitori consacraţi, Jacques Prévert, Raimond Queneau, Robert Desnos, scriu pentru ea cântece-poeme, pe care numai ea le poate interpreta.
«Are o voce ce poartă în ea milioane de poeme pe care nimeni nu le va putea reda vreodată», spunea prietenul, ei Jean-Paul Sartre.
— Cântați durerea, dragostea, singurătatea. Credeți numai în nefericire?
— O, nu! Fericirea există, altfel cum am trăi? Dar poate nu știm când este lângă noi. Sau poate n-o putem reține.
— Atunci de ce preferaţi teme aproape toate dramatice?
— Poate greşesc, dar arta adevărată nu se naşte oare din suferinţă?
— Este un punct de vedere care v-a influenţat?
— Este un punct de vedere care mă exprimă”.
*** Femeia, 1969
Juliette Gréco a murit pe 23 septembrie 2020, la vârsta de 93 de ani, în comuna Ramatuelle din Franța, unde se retrăsese în ultima perioadă a vieții, și a fost înmormântată la Cimitirul Montparnasse din Paris, lângă ultimul ei soț, având, așa cum și-a dorit, o ceremonie funerară discretă.
Printre cele mai cunoscute filme ale artistei se numără “Dreptul la viață”, „Au royaume des cieux”, „Plecat fără adresă”, „Elena și bărbații”, „Fiesta”, „Coliba unchiului Tom” sau „Noaptea generalilor”, iar printre albumele ei se numără: “La Femme”, “Vivre dans l’avenir”, “Un jour d’été et quelques nuits”, “Le Temps d’une chanson”, “Ça se traverse et c’est beau”, “Gréco chante Brel” și “Merci!”
