Alfonsina a fost o figură influentă a Renașterii italiene, cunoscută pentru rolul în consolidarea puterii familiei de’ Medici și pentru abilitățile ei politice. Soție a lui Piero di Lorenzo de’ Medici și mamă a lui Lorenzo al II-lea de’ Medici, a trăit într-o perioadă de instabilitate politică, a cunoscut exilul și luptele pentru putere, dar a demonstrat o determinare remarcabilă în îndeplinirea țelurilor sale.
După revenirea familiei de’ Medici în Florența, a devenit una dintre cele mai influente femei ale epocii, exercitând o autoritate considerabilă în administrarea orașului. Pe lângă implicarea politică, ducesa a fost o patroană a artelor și arhitecturii, contribuind la dezvoltarea culturală a provinciei Toscana.
Alfonsina Orsini s-a născut în anul 1472 și a fost fiica Caterinei Sanseverino și a contelui Roberto Orsini de Tagliacozzo și Alba, fiind crescută la curtea lui Ferdinand I de Neapole. La vârsta de 14 ani, s-a căsătorit cu Piero di Lorenzo de’ Medici, mariajul prin procură fiind aranjat de unchiul ei, Bernardo Rucellai. Adolescenta a sosit la Roma pentru căsătoria în persoană în februarie 1488, aducând o zestre de 12.000 de ducați, iar trei luni mai târziu cuplul s-a stabilit la Florența.
Ca toate soțiile din familia de’ Medici, ducesa era frecvent căutată de credincioși și de oamenii săraci din oraș, care o rugau să le susțină doleanțele în fața soțului ei, fie că era vorba de ajutoare în bani sau de obținerea unui loc de muncă.
Alfonsina, mama ei și Clarice Orsini, care îi era soacră și verișoară îndepărtată, au sprijinit financiar renovarea mănăstirii Santa Lucia din Florența, extinderea chiliilor surorilor dominicane și a unor capele și, datorită acestui gest generos, câteva dintre camerele ce aparțineau bisericii au fost puse permanent la dispoziția femeilor din familia de’ Medici.
Cuplul a avut doi copii, Lorenzo de’ Medici, viitorul Duce de Urbino, născut în 1492, și Clarice, care a venit pe lume un an mai târziu.
Piero a devenit conducătorul Florenței în 1492 și, după o scurtă perioadă de stabilitate, a decis să-l sprijine pe regele Carol al VIII-lea al Franței, care intenționa să traverseze Alpii cu armata sa pentru a cuceri Regatul Napoli. Totuși, relația dintre cei doi s-a deteriorat rapid, iar Piero nu a reușit să obțină sprijinul nobililor florentini, care erau puternic influențați de călugărul radical Girolamo Savonarola. Fără susținere politică și militară, a fost forțat să capituleze.
După înfrângere, Piero și alți membri ai familiei de’ Medici au fost exilați din Florența. Furioși, locuitorii orașului au atacat și jefuit palatul ducal, alungând-o pe Alfonsina și pe mama ei și confiscându-le toate bijuteriile. Cele două femei s-au refugiat în mănăstirea pe care o reconstruiseră anterior, beneficiind de o lege florentină care le permitea femeilor și copiilor să rămână în oraș, chiar dacă bărbații din familie fuseseră exilați. Teoretic, Alfonsina ar fi trebuit să își poată folosi zestrea pentru a se întreține, însă, deoarece averea ei fusese inclusă în patrimoniul familiei, statul florentin i-a confiscat-o.
În încercarea de a obține revenirea lui Piero din exil, Alfonsina a negociat cu autoritățile, dar fără succes. În mai 1495, ducesa a cerut oficial permisiunea de a merge la Roma pentru a se reuni cu soțul ei, însă a fost refuzată. În cele din urmă, după câteva luni, a decis să plece fără aprobare, reușind să ajungă la Siena, unde Piero și fratele său, Giuliano, își găsiseră refugiu.
Marele Duce a murit în exil, în 1503, iar Alfonsina Orsini s-a întors pentru scurt timp la Florența, pentru a încerca să-și revendice din nou zestrea și pentru a-i căuta un soț fiicei ei, Clarice, fiind bine primită de localnici, care își aminteau actele ei de caritate.
Datorită negocierilor mătușii ei, Lucrezia de Medici, Clarice s-a logodit cu Filippo Strozzi la Roma, în decembrie 1508, primind o zestre de 4.000 de ducați. Alfonsina nu și-a recuperat însă banii din zestre decât în 1510. Exilul familiei de’ Medici a durat până în septembrie 1512, iar ducesa a decis să rămână pentru totdeauna la Roma.
În momentul în care cumnatul ei a fost devenit papă, sub numele Leon al X-lea, văduva a profitat de situație pentru a-și crește veniturile, a continuat să acționeze în interesul familiei și și-a petrecut un an întreg făcând lobby pentru ca ginerele ei să obțină funcția de deponent general al Vaticanului. În acea perioadă a intrat în conflict cu Lucrezia și tot atunci a început să caute o mireasă de rang regal pentru fiul ei, Lorenzo, sperând să îl căsătorească cu o prințesă spaniolă. În cele din urmă, tânărul a devenit soțul Madeleinei de La Tour d’Auvergne.
În iunie 1515, Alfonsina a revenit la palatul Medici din Florența, iar Lorenzo a domnit în mare parte cu ajutorul mamei, ea fiind, de facto, conducătoarea orașului.
Exilul, suferințele provocate de dispariția prematură a soțului și mai ales lupta îndelungată pentru recuperarea privilegiilor pierdute o schimbaseră însă mult. Domnia în calitate de regentă nu a fost deloc populară și chiar în timpul vizitei Papei Leon la Florența, în 1515, oamenii au ieșit în stradă protestând împotriva lăcomiei ei și numind-o “dușman al libertății”.
În ultimii ani de viață, Alfonsina Orsini s-a îmbolnăvit grav, iar până în primăvara anului 1519 starea sa de sănătate s-a deteriorat atât de mult încât nu mai putea merge. A murit la Roma, pe 7 februarie 1520, și a fost înmormântată cu mare fast în Basilica Santa Maria del Popolo.
La moartea ei, au circulat zvonuri că ar fi lăsat în urmă o avere impresionantă, estimată la peste 70.000 de ducați. În realitate, averea familiei de’ Medici se diminuase considerabil, iar Alfonsina i-a lăsat papei Leon al X-lea toți cei 10.000 de ducați pe care îi mai avea, cerându-i să se ocupe de fiica ei și de cei zece nepoți.
