Spencer Tracy, bătrânul stejar al Hollywood-ului

Spencer Tracy s-a născut pe 5 aprilie 1900 în Wisconsin și a fost irlandez după tată, moştenind de la acesta, în afară de o deosebită robusteţe, şi simţul umorului. A început prin a studia medicina şi, ca student, a fost ales să joace într-o piesă ce se monta în cadrul colegiului.

Succesul neaşteptat l-a făcut să-şi schimbe planurile, obţinând ulterior angajamente sporadice pe diferite scene. În anul 1930 a debutat în film („Pe fluviu în sus”) şi a fost angajat de compania Fox. A jucat fel de fel de roluri, de la gangsteri până la pastori, roluri de eroi sau de oameni oarecare, iar mai târziu, o dată cu vârsta, a trecut la rolurile de tată binevoitor şi mereu bine dispus sau la cele de veteran înăsprit de viaţă, dar cu sufletul generos.

În 1934, era deja o vedetă a Hollywood-ului, iar ziariștii nu conteneau să scrie despre nonconformismul său:

“Spencer Tracy este astăzi unul din cei mai buni comedieni pe care îi posedă studiourile Americii. Publicul nostru îl cunoaşte din „20.000 ani în Sing Sing”. După o serie de comedii turnate la Fox, Tracy şi-a făcut debutul în primul său rol dramatic: „Thomas Garner”. Filmul următor, „Palatul unui bărbat”, a confirmat calităţile marelui actor.

Actualmente Spencer Tracy recoltează noi aplauze în „Looking for trouble” şi Bottoms Up”, în care o are ca parteneră pe Pat Paterson, soţia lui Charles Boyer. Spencer Tracy este unul din puţinele staruri americane care nu se tem să vorbească sincer Aceasta i-a adus până acum câteva incidente, dar a știut să le aplaneze, spre onoarea sa; sinceritatea şi justeţei criticilor sale, făcute fără patimă, a dezarmat adversarii.

Într-o zi, pronunţând la “Brown Benby”, restaurantul favorit al actorilor, fraza: „N-am învăţat nimic la Hollywood”, şi-a văzut domiciliul invadat de o armată de reporteri, care i-au cerut să dea explicaţii.

Iată ce le-a spus: „N-am învăţat nimic la Hollywood şi nici nu înţeleg ce se întâmplă aci. De obicei, dacă petreci mai mult timp într-o industrie oarecare, o cunoşti mai bine. Dar aici e contrariul. Sunt la Hollywood de trei ani şi înţeleg din ce în ce mai puţin. Evident, ştiu o mulţime de lucruri despre tehnică, dar ceea ce îmi scapă complet sunt raţiunile profunde, ideile care sunt la baza fiuncţionăriii acestei maşini. Să nu credeţi că vreau să critic pe cineva. Dar examinaţi cazul meu.

Înainte de a deveni actor am lucrat în uzina de camioane a tatălui meu. O dată pe săptămână şefii de serviciu se reuneau pentru a discuta situaţia. Fiecare era autorizat să-şi spună părerea şi criticile erau binevenite. Aici, nimic asemănător. Actorii, chiar dacă sunt cei mai bine plătiţi din industria filmului, nu sunt niciodată invitaţi să-şi spună părerea. Cu excepţia câtorva super-stele, ca Greta Garbo, Ruth Chatterton, Constance Bennett, ale căror observaţii sunt ascultate cu o anumită ură, nici unui producător nu-i va veni vreodată ideea să-l întrebe pe actor: „Credeţi că acest rol e pentru dumneavoastră?” Eu personal n-am de ce să mă plâng. Cu excepţia unui singur rol, toate celelalte au corespuns posibilităţilor mele.

Alt lucru pe care nu-l înţeleg: de ce se dă atât de puţină importanţă carierei teatrale a actorilor de cinema? Majoritatea dintre ei au fost angajaţi după ce au fost văzuţi într-o singură piesă. Să luăm din nou cazul meu. După numeronse comedii (pe scenă), am jucat un rol într-o dramă. Succesul piesei ne-a adus tuturor actorilor care jucam în ea (printre noi era şi Clark Gabie), un contract la Hollywood. Primul meu film a fost „Up the river” în care aproape toate scenele mele erau dramatice. Dar puţinele scene amuzante au reţinut atenţia criticilor. Imediat, posibilităţile mele dramatice au fost uitate şi mi s-au încredinţat câteva duzini de roluri de comedie. În sfârşit, vreau să vă încredinţez alt „secret”. Duceţi-vă oriunde: veţi constata că viaţa dumneavoastră particulară nu interesează pe nimeni. Dar nu la Hollywood!

Iată un exemplu: povestea „despărţirii” de soţia mea Am un obicei: când pregătesc un nou film, vreau să trăiesc singur câtva timp şi soţia mea găseşte aceasta foarte natural. Ultima dată am făcut așa pentru „Loking for trouble”. Într-o seară, după lucru, am luat dineul cu Constance Cummings, partenera mea din film. Când reporterii au aflat asta și faptul că trăiam singur, nu s-a mai vorbit în tot Hollywoodul decât de „aventura” mea cu Constance. Am vrut să restabilesc faptele, nimeni nu m-a crezut. În înţelegere cu soţia mea, am imaginat un pretins „divorţ de încercare”. Toate acestea explică opiniile mele, dar nu explică Hollywoodul! Aş putea trăi aici o sută de ani şi ar fi acelaşi lucru. Nu se poate lupta împotriva acestor moravuri, trebuie să le acceptăm”.

*** Rampa, iulie 1934

«E prea urât!», «Nu e fotogenic!» «Nu e potrivit pentru film!» — au protestat şefii studioului Fox când John Ford l-a ales să debuteze în filmul său «Pe râu, în sus». Cu prea multe cute pe obraz pentru cei 30 de ani, cu un copil surdo-mut în braţe şi cu o valiză grea de pietroasă încrâncenare şi de umor irlandez, Spencer Tracy a pornit spre Hollywood, spre vest, ca altădată străbunii săi să conteste oracolele.

«E cel mai bun actor al nostru» va recunoaşte, peste un an, Fox. Tracy a învins: actorul de teatru de turnee care juca salahoreşte în fiecare săptămână un spectacol nou, care simultan învăţa o piesă, uita o piesă, repeta o piesă şi interpreta o piesă — a fost încoronat de Hollywood drept «actorul actorilor». Iar urâtul roşcovan şi pistruiat, rătăcit printre Don-Juan-ii svelţi şi cu gropiţe ca Clark Gabie şi Cary Grant a fost ales de Liga femeilor americane drept «bărbatul care emoţionează cel mai puternic femeile». Poate pentru că spectatorul se recunoaşte în acest băiat de treabă modest, fără gesturi grandilocvente.

Tracy pune în gestul cu care-şi lipeşte guma de mestecat pe coada avionului de încercare mai multă emoţie decât ar spune cuvintele cele mai patetice. Tracy ştie să mestece un chewing-gum indulgent, înţelegător, mucalit sau chinuit de dragoste. Băiatul bun din umbra eroului capătă din schiţe de gesturi, din frânturi de străluciri mai mult ghicite sub pleoapele lăsate, dimensiunea adevăratului erou, al bărbatului stăpân pe sine, nobil şi credincios principiilor sale.

Primele roluri pe care i le-a oferit filmul au fost negative, pentru că, nu-i aşa, canoanele spuneau că cei urâţi sunt răi şi cei frumoşi sunt buni. Tracy, ca şi Bogart, ca şi Edward G. Robinson — a devenit unul din gangsterii ecranului. Dar figura lui comună, din lut obişnuit, e încărcată de umanitate ca pământul de sevă. De aceea Fritz Lang, proaspăt fugit din Germania hitleristă, l-a ales personajul primului său film american. «Fury» este un film profetic, o meditaţie şi un prim proces al fascismului, pe atunci în faşă.

Confundând un paşnic călător cu un kidnaper, cetăţenii cumsecade ai unui orăşel liniştit se transformă într-un monstru colectiv care nu judecă, dar dă sentinţe: ei îl linşează, arzându-l de viu. Tracy — victima nevinovată, face sub ochii noştri turul absolut al sentimentelor omeneşti, de la zero la 360 de grade, de la polul pozitiv, la polul negativ. Muncitorul cumsecade, cu principii solide, strălucitor de iubire (se ducea să se însoare) priveşte uimit, neliniştit, îngrijorat, îngrozit, sperând şi disperat de după gratiile închisorii asediate. Pe chipul încadrat de flăcări vedem topindu-se, unul câte unul, principiile lui de viaţă, vedem moartea cea mai îngrozitoare — cea a sufletului.

Crezut de toţi decedat, el a scăpat, dar e o torţă de furie. De la echilibrul senin, Tracy a trecut la frenezia urii, la pregătirea sadică a morţii celor 22 de oameni implicaţi în uciderea sa. Nu i-a fost străin nimic din ce-i omenesc şi neomenesc. După o criză violentă, izbuteşte totuşi să se smulgă din furia crimei — mai lucid, mai călit, fără naivităţi.

«Fury» a însemnat marea lovitură din cariera lui Tracy şi primul din nobilele procese care vor jalona creaţia sa. Marele tragedian care zguduie conştiinţele este şi un fermecător actor de comedie: o sclipire maliţioasă, ştrengărească, de puşti împieliţat va fulgera totdeauna în privirea albastră. Chiar când părul lui dintr-un roşu strălucitor va deveni de un alb strălucitor.

«Coasta lui Adam» este tot un process, dar pus în ecuaţie de comedie între soţul acuzator şi soţia (Katharine Hepburn), avocata inculpatului. Stilul ofensiv, flamboaiant, năzdrăvan al lui Hepburn îşi găsea contraponderea în calmul, forţa, echilibrul bărbătesc, în jocul fără artificii vizibile al lui Tracy. Lumea a înţeles înfiorată că Tracy-Hepburn reprezintă «perechea ideală» nu numai în filme, ci şi în viaţă. Personalităţile lor erau orchestrate atât de perfect încât, jucând cu ei, partenerii îi considerau drept o singură persoană. Tracy se va dedica personajelor pozitive şi, Dumnezeule, o ştim cu toţii ce greu e să fii un personaj pozitiv!

Umorul şi durerea cutelor pe care nu le-a grimat niciodată au ferit eroii săi de falsitatea măştilor angelice, de plictisul măştilor solemne! Nu degeaba i se spunea: «Tracy, eşti cel mai al dracului de bun actor!»

Timpul a trecut. Valuri noi au irigat cinematograful. Valurile vechi s-au retras în glorie şi mai ales în uitare. Tracy a rămas. Ca un stejar, cum îi spunea Katharine Hepburn. Ca un munte cu creștetul încununat cu zăpezi, în care se zbuciumă lava și sarea pământului. Ecranizarea unui alt eveniment real, petrecut la începutul secolului, a pus baza unei colaborări care a uimit critica, între venerabilul superstar şi cel mai contestatar regizor al noului val hollywoodian, Stanley Kramer.

În «Procesul maimuţelor», fosta victimă din «Fury» devine avocatul care salvează o nouă victimă a obscurantismului, un profesor de biologie arestat pentru că a predat copiilor teoria lui Darwin. El nu-l are ca adversar doar pe avocatul acuzator (Fredric March) ci întreaga populaţie ignorantă şi ameninţătoare, care, în sunetul fanfarelor şi al cîntecelor mistice, dă foc unor păpuşi ce-i reprezintăpe profesor şi pe avocat — aşa cum altă dată, în «Fury», au dat foc prizonierului din închisoare. Tracy, avocatul, îşi suflecă mânecile şi firesc, ca cei ce se ridică să-şi apere convingerile, se pregăteşte de lupta cea grea din sala tribunalului. Kramer a avut inteligenţa să-i opună un adversar de mare clasă: Fredric March. Niciodată victoriile lui Tracy nu sunt facile şi nu întotdeauna învinge, ca în «Bătrânul şi marea», imnul tăcut adus luptei bărbăteşti învinsului victorios. Leonard Bernstein spune că muzica e mişcarea sentimentelor, într-o necurmată unduire, ridurile, privirile, fiecare din cei 600 de muşchi ai corpului său chinuit de luptă cântă Imnul Omului. Cuvintele lui Hemingway, ca şi versurile lui Schiller la Simfonia a IX-a, aduc vibraţia carnală a vocii omeneşti. Simfonia Bătrânului n-are tobe şi alămuri sau, mai bine zis, alămurile sale sună discret — au pusă surdina, ca în muzica modernă. Iar vocea lui şoptită şi răguşită are o ciudată nobleţe şi frumuseţe, a Firescului.

«Urâtul» pe care Fox nu voise să-l angajeze devine, cu cât trece timpul, mai frumos. Doar el şi Hepburn au putut înfrânge legile firii, ei au transformat decrepitudinea în forţă şi degradarea fizică în împlinire. Frumuseţea fundamentală a personajelor a înnobilat chipul lui Tracy. Filmele lui sunt mari succese de box-office. Lumea se înghesuie să-l vadă şi, lucru foarte curios, tinerii, în special tinerii, stau la cozi ca să asculte discursurile Bătrânului, cele mai lungi discursuri din istoria cinematografului. Poate pentru că, în ciuda faptului că personajul interpretat de el înţelege tot, nu şi-a tras corabia la ţărmul scepticismului, cum spunea Kant, şi e intransigent cum numai tinerii pot fi. Poate pentru că Bătrânul nu vrea să dea lecţii, să facă morală, înţeleptul nu ia morga atotştiutorului. În rolul ingrat al judecătorului din «Procesul de la Nürnberg», Tracy tace —ascultă şi tace — tace şi ascultă, una, două, trei ore în şir, mim de o subtilitate desăvârşită.

Şi, deşi ştie că sentinţa lui va fi în curând abolită de politicieni, judecătorul nu renunţă la actul de dreptate. Apoi pleacă, modest şi singur, aşa cum a venit. Cu silueta greoaie, cu paşii grei, cu fruntea grea de gânduri.

A plecat de tot dintre noi, două săptămâni după ce a terminat filmul «Ghici cine vine la cină?» Fusese atât de bolnav, încât compania de asigurări refuzase încheierea contractului, dar Tracy le-a făcut ultima din celebrele lui farse, reuşind turul de forţă actoricesc: să lase imaginea vigorii. În camera lui de ascet din casa de pe colină, s-a stins discret, așa cum a trăit, deasupra Hollywoodului, târgul aurit al bârfelor care a respectat doar viaţa personală a doi oameni: Garbo şi Tracy.

La jumătatea secolului, un mare referendum a desemnat pe cei mai mari actori ai cinematografului: pentru filmul mut — Chaplin, pentru filmul mut şi sonor — Garbo, pentru filmul sonor — Tracy. Şi dacă Garbo e Divina, Tracy e Umanul.

Legenda a topit într-o singură statuie pe actor şi pe eroul din filme. Desigur că realitatea nu e chiar aşa, în tinereţe a fost actorul-problemă al Hollywood-ului. Era nervos, nerăbdător şi caustic. Unui gazetar care l-a întrebat de ce joacă în «Procesul de la Nürnberg» i-a răspuns sarcastic: «Pentru bani, bineînţeles!».

Dar acelaşi Tracy care detestă solemnităţile a acceptat pentru prima oară în viaţa lui să ia parte la o conferinţă de presă: era după premiera «Procesului…», la Berlin. Era singur, ceilalţi actori au preferat să evite întrebările penibile ale ziariştilor. El le-a ascultat şi a răspuns încet şi rar: «Am crezut în fiecare cuvânt pe care l-am pronunţat în film». În filmul lui Kramer, acuzatul i se adresează bătrânului judecător:

«Aţi câştigat stima unui om pe care l-aţi condamnat». Primind Oscar-ul pentru cea mai bună interpretare din «Procesul de la Nürnberg», Maximilian Schell a spus emoţionat: «Cel mai mult îi mulţumesc Marelui Bătrân!»

Maria Aldea, Cinema, iulie 1972

Spencer Tracy a încetat din viață pe 10 iunie 1967, la vârsta de 67 de ani. Cu puțin timp înainte mărturisise, cu tristețe, într-un interviu: “Nu privesc niciodată filmele vechi la televizor. Prea mulţi dintre prietenii mei au murit. Cum aş putea să privesc un film cu Humphrey Bogart, când ştiu că el nu mai este. Boggie era prietenul meu. Deseori la Hollywood, când ai murit, nimeni nu-şi mai aminteşte de tine; aşa s-a întâmplat cu mulţi. Boggie, Gable, Cooper, Hemingway, Disney… toţi au plecat. Cine ştie, poate curând îmi vine şi mie rândul“.

Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără „Putere şi glorie“, „Furie“, „Căpitanii curajoşi“ (pentru care a luat, în 1937, premiul „Oscar“), „Marele oraş“, „Stanley şi Livingstone“, „Northwest Passage“, „Tortilla Flat“, „Cass Timberlane“, „Actriţa“, „Muntele“, „Procesul maimuţelor“, „Procesul de la Nürnberg“, “O lume nebună, nebună, nebună”, “Ghici cine vine la cină”.