La câţiva paşi de zgomotul şi de praful Capitalei se înălţă mănăstirea Cernica, locaş de reculegere şi de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureştenii prinşi în vâltoarea frământărilor şi patimilor marilor oraşe. Drumul este destul de scurt. De la bariera oraşului până în Parcul Pantelimon, un drum pietruit îţi asigură mersul destul de plăcut.
De la Parc şi până la pădurea cu acelaşi nume, o şosea de ţară se întinde ca un brâu cenuşiu pe spinarea câmpiei scăldată în smaraldul sfârşitului de vară. Şoseaua duce în pădurea Pantelimon, apărătoarea naturală a mănăstirii. De cum ieşi din pădure, se desenează, în lumina cerului, turlele bisericilor. O şosea îngustă te duce în câteva minute la poarta mănăstirii. Iată chiliile şi vechile aşezăminte, în haina albă şi feciorelnică a varului imaculat, îndemnând la popas şi la odihnă ciolanele trudite ale drumeţului prăfuit.
Privind mănăstirea ascunsă în verdeaţă, ai impresia că Dumnezeu şi arhitectul anume au ales locul în aşa fel încât chefliii Bucureşteni, când o iau razna, în zorii dimineţii, să n-o poată găsi cum găsesc în drum cârciuma lui Mitică Dona, cu băuturică şi cu pitpalac.
Un ţăran bătrân care se odihneşte la poarta mănăstirii ne lămureşte “poziţia”. “Nu ştiu, boierilor, cine a zidit mănăstirea şi cine i-a ales locul. Ştiu însă că i-a găsit loc bun la porţile Capitalei, pentru că păcatele oraşului sunt multe şi grele. Creştinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucureştilor găseşte, fără să vrea, în liniştea mănăstirii, odihnă, reculegere, mângâiere şi aducerea aminte de Cel care ne stăpâneşte.
La oraş, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulţesc becurile de electricitate, se înmulţesc şi păcatele. Ardeam lumânări de seu şi pe vremea aceea era mai bine. Creştinul ştia cel puţin să facă cruce, cum a învăţat din strămoşi. Astăzi tineretul învaţă carte, dar nu se închină şi nu mai crede în Dumnezeu.
Părinţii împart păcatele cu copiii şi nu ştiu dacă Dumnezeu nu-şi va arăta mânia… Aţi văzut la Moreni….”
Bătrânul făcu un gest de dezgust, ca şi când ar vorbi unor păcătoşi cărora li se predică în pustiu…
Ne întâmpină, cu dragoste creştinească, stareţul monastirei, cuviosul Zosima Pârvulescu şi cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viaţa monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înţeleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu — credinţa şi munca.
Sunt buni, blânzi, primitori cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici şi cu acel spirit de iniţiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor şi la mila lui Dumnezeu.
Refacerea vechilor aşezăminte, reparaţiunile şi amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuţie, viaţa de rugăciune unită cu viaţa de muncă — dovedesc de cum te găseşti în mijlocul mănăstirei că stareţul şi cei care-l ajută sunt pentru noua concepţie a vieţii monahale.
Stareţul, nedumerit de însoţitorul meu, fotograful nostrum, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.
— Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica care, deşi este la două paşi de Capitală, este prea puţin cunoscută de concetăţenii mei care nu păşesc bariera oraşului. Ai văzut, Cuvioşia ta, vreodată un cocoş în faţa unei linii de cretă?
Fă experienţă, pentru că văd că ai păsări frumoase. Ia un cocoş şi trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoşul va privi îndelung dunga, când cu un ochi, când cu celălalt. Cocoşul nu va păşi peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Aşa se petrec lucrurile şi cu concetăţenii mei bucureşteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf şi un aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobil şi când să treaca bariera, să respire în libertate, se întorc la culcuşurile lor.
De aceea Capitala noastră se deosebeşte de celelalte Capitale unde lumea, duminica şi sărbătoarea, părăseşte înghesuiala oraşului cu căţel şi cu purcel, ba sunt oraşe care în zilele de sărbătoare îţi fac impresia că sunt cu desăvârşire pustii.
— A început şi la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioşilor care se abat pe la mănăstire. Vizitatorii se înmulţesc şi noi îi primim cu dragă inimă, pentru că locaşurile de rugăciune şi de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieţii monahale şi m-am bucurat că noua concepţie care tinde să renască viaţa de muncă rodnică de altă dată îşi face loc printre conducătorii mănăstirilor.
Cu învoirea stareţului, vizitez mănăstirea şi stau de vorbă cu bătrânii călugări.
Pretutindeni, linişte, ordine, curăţenie. În simplitatea vieţei monahale, misticismul de cea mai pură esenţă îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirii. Ochiul ostenit al drumeţului găseşte odihnă, mulţumire, voie bună şi liniştea mângăitoare care se strecoară tainic în suflet.
Un călugăr bătrân, cu părul alb şi cu faţa arsă de soare, mă priveşte blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă şi să ştie totul într-o singură clipă.
— Ce ai vrea să ştii, fiule?
— Câte ceva din viaţa pe care noi, muritorii şi păcătoşii de rând, o invidiem.
— La mănăstirea noastră viaţa se scurge între posturi, rugăciuni şi munca de toată ziua. Iată, priveşte la poarta mănăstirei cei doi fraţi care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creştem oi, vite şi Dumnezeu ne învredniceşte să agonisim pentru toţi fraţii…
Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri, dar muncim, pentru că nu ne place trândăvia. Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu faţa aspră şi brăzdată de nesfârşite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraş de cu noapte pentru cumpărături şi care nu se înapoiase nici după toacă.
— Curios şi cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc şi pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Aşa are obiceiul; e lung de vorbă şi povesteşte multe.
Călugărul făcu palma straşină şi privi în zare.
— Nu se vede. Iar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l-a internat în spital. Sau Dumnezeu știe ce i s-o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâşii de aur luminos în chilioara curată şi albă ca sufletul de fecioară. Câţiva călugări bătrâni, gârboviţi de ani, îşi plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor ca un canon pe care noi, muritorii de rând, nu l-am putea înţelege niciodată.
Părăsind chilia unde săvârşisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea.
Era călugărul venit de la oraş cu târguieli.
Cu înapoiere m-am întâlnit cu Gheorghe Troiţă, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m-a văzut, s-a pus pe plâns — un plâns de ţi se rupea inima. Se zvârcolea de credeai ca i-a turnat cineva plumb topit în ochi sau că necuratul i-a înfipt un cuţit în coaste. M-am închinat lui Dumnezeu să ajut creştinul să se liniştească.
L-am aşezat în marginea şoselei şi un drumeţ s-a milostivit sa-i dea o sticlă cu apă să bea şi să se spele. Zadarnic. Se înroşea, se învineţea şi trupul i se zbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloşi cuprinşi în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale.
Gemea groaznic ca şi când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu suliţa.
— Primiţi-mă la mănăstire, la mănăstire… paznic,… clopotar… ce vreţi,… se ruga creştinul în chinurile morţii.
Când s-a mai liniştit i-am spus că voi interveni pe lângă stareţ să-l primească în mănăstire şi prin rugi, post şi canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala şi crezând că moare i-am aprins lumânarea. Călugării stând roată ascultau povestirea şi din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: “blestemul lui Dumnezeu”.
Nu prea înţelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiţă din Bolintin.
Dar un călugăr mă lămuri: Gheorghe Troiţă este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mănăstire. Ne-am pomenit cu el într-o noapte, în cămașă, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s-a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
— Dar cu ce a păcătuit?
— Spunea că, întors din America, s-a căsătorit fără să știe cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în faţa altarului că n-are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său şi că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine ştie, făcute în America…
Sărmanul Troiţă. ÎI ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciul plin cu ace ascuţite şi când devine furios ameninţă că dă foc mănăstirii.
Amurgul se lasă liniştit peste umbre. Călugării îşi văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului, acest minunat mijloc de nouă aşezare a vieţii monahale, şi mulţumesc celor ce m-au găzduit câteva ceasuri.
În drum văd chipul lui Gheorghe Troiţă şi geamătul lui, dureros, sfâşietor. Parcă ar fi un om cu coşul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală.
La porţile Capitalei, viaţa zgomotoasă a oraşului mă întâmpină cu ţipetele şi imnurile ei păgâne.
*** Ion Tik, Ilustratiunea Română, 12 septembrie 1929
Puteți citi și:
Podul Suspinelor de la Mănăstirea Pasărea (reportaj din 1930)
