Spre mănăstirea de călugăriţe Pasărea, într-o dimineaţă răcoroasă de aprile. Tovarăşii mei de drum se pregătesc din ajun, ca şi când ar face o expediţie în Africa de Sud.
Până la Pasărea sunt mai puţin de douăzeci de kilometri. Şi totuşi, trebuie să te pregăteşti ca pentru un drum lung, pentru că, de la o zi la alta, nu poţi să ştii ce surprize îţi mai rezervă gropile şoselelor noastre! Apoi, omul ştie când pleacă, dar nu ştie când se reîntoarce… Depinde de micile neplăceri ale drumului: căruţe care se aşază de-a curmezişul şoselei pentru ca automobilul în care te găseşti să facă salturi şi piruete acrobatice, şoferii ameţiţi de basamacul cârciumilor mergând în zig-zag-ul fulgerului şi gropi parcă anume desfundate peste noapte ca să ne facă dovada că nici cele mai bune arcuri nu ajută la nimic.
Iată-ne pe şoseaua ce pleacă de la bariera Pantelimon, în drum spre mănăstirea de maici Pasărea. Respirăm aerul răcoros al dimineţii lipsit de miasma cu care ne-a deprins aerul Capitalei. De-o parte a drumului desluşim tot mai limpede fosta mănăstire Mărcuţa, în urmă, Ospiciul de nebuni, “cimitirul viu” al atâtor oameni…
De o parte şi alta a şoselei, case, căsuţe, gospodării de mic târguşor necăjit. La o răscruce de drum, poposim. În zare, se conturează printre siluete de pomi cenuşii, turlele unei mănăstiri.
Minunată privelişte! Aş mai fi stat multă vreme să admir peisagiul din care un Corot ar fi pictat un colţ dumnezeiesc! Dar tovarăşii mei, grăbiţi, îmi reamintesc zicătoarea: călătorului îi şade bine cu drumul!
O goană nebună de mașină revoltată de încetineala cu care am mers până acum, şi iată-ne ajunşi într-un sat sărăcăcios, zdrenţuit, cu bordeie care n-au nimic din pitorescul satelor noastre. Este un sat de ţigani — Cozienii. Ţigani Cozienilor sunt urmaşii robilor aduşi pe vremuri de întemeietorii mănăstirei Pasărea. I-au adus, după câte se spune, de la mânăstrea Cozia. Suntem la doi kilometri de Pasărea şi o întârziere de câteva minute nu ne încurcă itinerarul. Coborârăm şi iată-ne în mijlocul unei duzini de copii prinşi în jocul pe care l-am tulburat o clipă.
Sunt slabi, galben-arămii, dar veseli, cum sunt în general copiii. Sunt urmaşii robilor de altă dată, care trăiesc astăzi liberi, în preajma mănăstirii unde probabil bunicii şi străbunii lor au robit.
În sat nu sunt decât doi români care n-au altă legătură decât mica negustorie ce o fac în Cozieni. Printre capetele de ţigănuşi se desprinde unul cu forme regulate, cu ochii mari şi negri ca tăciunele, umbriţi de două gene stufoase. Este sfios ca o floare şi sprinten ca un pui de căprioară. Încerc să vorbesc cu câţiva, dar un glas răutăcios din uşa unui bordei îi alungă şi copiii se risipesc ca puii de potârniche.
În depărtare se conturează turlele mânăstirii Pasărea. Iată-ne ajunşi la poartă. Coborâm. Un lacăt impozant ne indică că vehiculul, ca şi preocupările lumeşti, trebuie să rămână la poartă.
O maică îndatoritoare ne dă lămuririle necesare şi ne conduce la o cunoştinţă a noastră, vrednica şi cuvioasa maică IIiescu.
Lângă poartă, o clopotniţă înaltă de douăzeci şi cinci de metri deschide o boltă asemănătoare unui arc de triumf patinat de vremuri
În faţă, arhondăria “Polcovnicului Trandafir” construită acum o sută zece ani pentru “nevoile mănăstirii” îndeamnă drumeţul la popas.
Intrăm în curte. Linişte adâncă. O linişte de orăşel adormit, o linişte care poartă ceva din taina unei tristeţi nemăsurate. De o parte şi de alta, lungi şiruri de case de curând văruite zugrăvesc decorul unor uliţe de târguşor bătrânesc. Între două “uliţe” — biserca cea mare cu trei turle, — iar în fund, cimitrul cu bisericuţa unde se fac slujbele morţilor.
Cuvioasa maică Iliescu ne primeşte în casa modestă, dar curată şi luminoasă în care locuiesc două maci şi o soră. În chilioara de la intrare, un război de ţesut îşi are lucrul de curând întrerupt…
— Lucrăm, explică cuvioasa maică, în ceasurile libere dintre slujbe, când şi cum putem. Viaţa noastră este închinată Domnului; de aceea, ziua şi noaptea suntem în rugăciune. Printre picături lucrăm în chilii să ne agonisim existenţa şi rareori mergem la oraş după târguieli. Iată, sora mea, maica Trefilia, pe care o cunoaşteţi, este plecată la târg să cumpere câte ceva pentru nevoile mănăstirii…
Vizităm celelalte încăperi, în care aceeași simplitate impunătoare, aceeaşi caracteristică de viaţă monahală curată, degajează măreţia decorului care se ridică deasupra noastră, a orăşenilor frământați de nimicurile şi păcatele vieţii de toate zilele.
Maica îmi explică pentru ce sunt atâtea case, peste o sută, mai mari şi mai mici, în care maicile şi surorile stau câte 3 – 4.
— Sunt case dăruite de dreptcredincioşi, pe vremuri, pentru folosinţa maicilor. Locuim câte trei-patru şi ne facem singure gospodăria, cum putem.
Statul ne dă o mică indemnizaţie pentru hrană, în bani; restul îl acoperim din munca noastră, cum ne învredniceşte Domnul.
— Dar, pe cât ştiu, vechile reguli mănăstreşti prevăd “masă obştească pentru toate călugărițele”…
— Sunt mai bine de o sută de ani de când aceste reguli s-au schimbat cu aprobarea Sfinţilor Părinţi conducători ai Sfinte noastre Biserici. Schimbarea a pornit de aci, de la mănăstirea Pasărea…
Cuvioasa maică povesteşte apoi cu aerul blând şi cu adâncă convingere mersul liniştit al vieţii călugăreşti în această mănăstire zidită, după cum spun documentele, de Timotei Arhimandritul, pe atunci econom al mănăstirii Cernica.
— Şi, aveţi mulţi vizitatori?
— Destui credincioşi, în special din Capială, care vin mai ales Duminicile şi sărbătorile. Mulţi dintre aceştia au donat mănăstirii lucruri de preţ, adevărate averi. Astăzi asemenea donaţii, ce e drept, s-au rărit. Totuşi, mai sunt drept-credincioşi care să preţuiască ajutorul ce dau vieţii monahale prin aceste danii… Cuvioasa maică Filoftea Constantinescu, stareţa mănăstrii Pasărea, ne primeşte cu creştinească dragoste şi ne oferă, după datini, dulceaţă şi cafea.
Stareţa ne dă apoi lămuririle pe care i le cerem şi ne povesteşte frumos şi limpede din trecutul acestui locaş de închinăciune.
Localul stăreţiei, curat, simplu, impunător, are ceva din farmecul conacurilor boiereşti de odinioară luminate de opaiţe, ceva din măreția vieţii patriarhale de altă dată, purificată prin ceea ce viaţa călugărească are mai frumos.
Însă şi Preacuvioasa maică stareţă este o călugăriță bună, primitoare, de o arhaică blândeţe, cum erau stareţele de altă dată.
Convorbirea alunecă uşor în cadrul preocupărilor unice de viaţă mănăstirească, de nevoi sufleteşti răcorite în minunata taină a rugăciunilor şi cărţilor sfinte, de năzuinți pentru o viaţă pământească închinată unui scop unic: mântuirea sufletului.
Păşesc la mărturia adevăratului scop pentru care vizitam mănăstirea şi cer învoiea stareţei pentru a fotografia, împreună cu profesorul Ştefănescu, câteva interioare.
Prea cuvioasa mamă îmi răspunse că în limita permisiunii pe care o am de la Sfânta Mitropolie pot fotografia, dar că măicuţele sunt cam refractare.
Maica stareţă adaugă că supărarea lor vine dintr-o noapte în care nişte cinematografişti au încercat să filmeze cu reflectoare şi făclii “lucruri lumeşti” care au cam tulburat liniştea mănăstirii.
Am asigurat pe Cuvioşia Sa că nevinovatele obiective ale aparatelor noastre fotografice n-au nimic din diavolescul aparatelor de filmat şi că respectul pe care-l păstrăm vieţii monahale ne-ar împiedca să facem cel mai neînsemnat lucru care ar putea tulbura liniştea călugăriţelor…
Lacul Pasărea înconjoară mănăstirea de jur împrejur. Coborâm o potecă accidentată din preajma stăreției şi iată-ne în faţa lacului umbrit de păduricea înverzită. Potecuța duce la podul care leagă locul mănăstirii cu pământul împodobit cu verdeaţă, cu bucurii şi cu amărăciuni omeneşti. Podul este mai mult o punte care la mijloc se desface, se ridică şi se ferecă, pentru ca noaptea să nu vină hoţii.
De pe această punte vizitatorul poate admira cea mai frumoasă privelişte a mănăstirii şi cele mai pitoreşti decoruri. Pe această punte au suspinat atâtea suflete zbuciumate, în ceasuri de supremă hotărîre, între cele două lumi; pe această punte şi-au spulberat atâtea inimi îndoliate ultimele iluzii; pe această punte, atâtea tinere şi-au răcorit arşiţa durerilor sufleteşti, în ceasurile de linişte şi de reculegere…
Puntea suspinelor! Un prieten mi-a povestit că puntea are o sumă de legende şi că, dintre toate, una o povestesc în şoapte cei ce se desfată privind frumuseţea lacului, a mănăstirii şi a podului care leagă pământul plin de păcate de locul sfânt al mănăstirii…
Se spune că, cu mulţi ani în urmă, o tânără şi frumoasă fată s-a călugărit în această mănăstire.
Fata, frumoasă, albă şi fragedă ca o floare de crin, fusese dezamăgită în prima ei dragoste. Nici rugăciunile, nici balsamul celor sfinte, nici liniştea vieţii de mănăstire nu i-au ajutat la nimic. Nu putea uita ceea ce iubise şi nici una dintre puteri nu-i tămădui rana.
În fecare seară, maica cea tânără venea în taină la malul lacului şi de pe această “punte a suspinelor” privea în oglinda fermecată a apei… Vedea acolo — între vis şi viaţă — în adâncuri de ape, chipul care-i reda liniştea… Dar într-o noapte de Aprilie, măicuţa căzu în apă şi muri.
Bătrânii spun că, ani de-a rândul, înainte de ceasul utreniei, o umbră înveștmântată în alb tulbură apa linştită a lacului… Legenda nu spune cum şi-a găsit umbra odihna mântuitoare… …
Până la slujba de după amiază, vizităm împrejurimile mănăstirii, întâlnim ici şi colo vizitatori care, ca şi noi, îşi petrec timpul admirând frumuseţile naturii sau culegând amintiri din trecutul îndepărtat. Un bătrân gârbovit ne povesteşte de viaţa mănăstirească de altă dată şi de vremurile în care oamenii erau mai buni şi mai credincioşi.
Ne reîntoarcem în curte, la biserica cea mică din preajma cimitirului în care sunt îngropaţi şi oameni din afară. Privesc prin ferestruica subsolului bisericii osuarul, locul în care se strâng şi se sfinţesc oasele decedaţilor după un interval de timp.
Mormane de coşcuge, de oase, de cranii rânjind de bucuria odihnei de veci… Alături, o magazie plină de oase îngălbenite de vreme, lângă care, pe o masă, untdelemnul şi tămâia repauzează alături de farfuria cu cărbuni stinşi.
O maică aprinde cu evlavie candela stinsă deasupra unui mormânt de curând închis. Câţiva vizatori silabisesc epitafurile crucilor funerare, în timp ce un copilaş întreabă cu nevinovăţie: de ce au ridicat, mamă, călugăriţele atâtea cruci?
Vecernia! Măicuţele părăsesc chiliile şi una câte una se furişează în biserică, la rugăciune. Cele mai multe merg în grabă, se feresc de ochii pătimaşi ai vizitatorilor sau au întârziat vecernia?
Biserica este neîncăpătoare pentru sutele de maici cu capetele plecate. Din ruga lor se despinde un imn către Cel de sus, măreţ din cale afară, un imn de închinăciune şi de iertare pentru noi toţi cei care păcătuim.
*** Ion Tik, Ilustratiunea Română, 17 aprilie 1930
