Vorbind despre moartea marelui pictor francez Claude Monet, Le Journal îi închina în decembrie 1926 următoarele rânduri:
“Ultimul impresionist a murit, Înţelegeţi prin aceste cuvinte că marea şcoală fondată de Monet, Sisley şi Pissarro, o şcoală căreia i-au rămas totdeauna afiliaţi „dizidenţii” Degas, Renoir şi Cezanne, a pierdut ultimul său reprezentant. Claude Monet nu făcea parte din Institut (Academia franceză) şi nici un fel de decoraţie nu împurpura butoniera hainei sale. Evident că s-ar fi putut bucura de toate aceste favoruri, precum şi de altele…
A refuzat însă totdeauna, cu energie, şi crucea, şi fotoliul. Cu toate acestea, gloria sa a fost imensă. Iar amintirea lui va rămâne nepieritoare. În lumea artistică ocupa o situație excepţională. Ermit şi patriarh, acest revoluţionar terminase în a face figură de persoană oficială.
Acum, când nu mai este, vor fi poate uitate manifestele al căror inspirator a fost, precum şi luptele pe al căror erou îl forma el. Tablourile sale, însă, îşi vor păstra în galerii locul acela de onoare pe care şi l-a câştigat în pofida tuturor detractorilor.
După cum a spus Gustave Geffroy, biograf și apărător al lui Claude Monet, „etichetele cad, dar operele rămân”. Tintoretto spunea adesea: „Culoarea o cumpărăm la negustori, dar nu și lumina!” Dacă datoria pictorului e, înainte de toate, să creeze lumina, atunci Claude Monet a fost pictorul prin excelenţă. Sintetizând tot ce e formă de contur, sacrificând puritatea liniilor, strălucirea tonalităţilor, a fost, propriu-zis, un magician al clarităţii. De aceea iubea florile, cu delicata lor carnaţie, cerurile adânci, precum şi marea despre care spunea într-o zi: „Aş dori să fiu totdeauna pe mare sau deasupra ei şi de aceea doresc ca atunci când voi muri corpul meu să fie dat unul val!”
Îi vor fi desigur făcute funeralii impozante, iar pentru cei care cunosc tinereţea lui Monet, aceste funeralii vor fi un spectacol deosebit de emoţionant şi semnificativ.
Născut la Paris, pe 14 noiembrie 1840, în aceeaşi zi cu Rodin şi poate sub aceeaşi stea, Monet a cunoscut în tinereţe multe greutăţi si multe suferinţe. Critica nu admitea deloc ca acela care fusese elevul lui Boudin, la Havre, să poată cuceri o părticică de renume.
A trebuit să expună în 1866 „Femeia cu rochia verde” pentru ca oficialitatea să binevoiască a-l remarca, nu fără a sfârși să-l discute. Intră apoi definitiv în luptă, alături de Manet și Sisley. Cuvântul de luptă nu e prea mare. Juriile contemplau cu spaimă pânzele trimise de Claude Monet, iar publicul nu îndrăznea să-şi rişte banii pe ele.
Vânzarea organizată în 1877, la Hotel Drouot, de către impresioniștii lipsiţi de mijloace a ridicat protestele întregului Paris, cu critica în frunte.
E bine de reamintit aceste evenimente, dacă ne gândim la bruscul reviriment petrecut în opinia publică şi în aceea a somităţilor artistice când Monet, vagabondând de la nord la sud, lucrând la Antibes sau în Norvegia, deveni unul din cei mai cotaţi din pictorii oficiali. Seria mărilor, plopilor si catedralelor sale văzu, în fine, triumful autorului lor.
De mai multi ani de zile în cursul cărora a pictat acele admirable Nympheas cu care s-a îmbogăţit apoi Luxemburgul, trăia la Giverny, în departamenul Eure.
Acolo primea numeroși amici, cel mai intim și mai ilustru fiind Georges Clemenceau. La căpătâiul muribundului a stat, până la ultima suflare a acestuia, fostul președinte al guvernului francez.
Monet, Giverny, aceste două nume sunt de azi înainte inseparabil legate, deoarece în satul cu nympheas, Monet și-a cunoscut apoteoza. Aici au venit, în ultimii ani, diverse personalităţi oficiale, pentru a-i oferi de mai multe ori supremele onoruri, pe care însă le-a refuzat totdeauna cu bonomie. De acum el avea gloria. Nu mai putea s-o piardă. Nici moartea însăși nu va putea să i-o smulgă”.
“Nu am decât meritul de a fi pictat întocmai după natură, străduindu-mă să reproduc propriile impresii față de fenomene trecătoare și schimbătoare”, cu aceste cuvinte își definea pictorul în 1926 lunga existență dedicată, în totalitate, artei. Claude Monet s-a stins din viață pe 5 decembrie 1926 și a fost înmormântat la Cimitirul Bisericii Giverny din regiunea Haute-Normandie.
