“E vânt, e frig, e seară, bate vântul, e viaţă în jurul meu. Mănânc, beau un pahar cu vin roşu, fumez, mă mişc, respir, mă doare genunchiul şi, în general, exist. Adică trăiesc, fac parte din univers, şi aşa mic cum sunt, îmi închipui că sunt un punct de sprijin în rotaţia dirijată de destin a pământului.
— Alo! Cu Girardi, vă rog.
La telefon.
— Salut Nicule, ce faci?
— Ce să fac. Vin de la filmare, mă duc după aia la ACIN, la Studio, să văd un film și apoi mă duc pe la Cornel.
— Pe la ce oră?
— Păi, la 10 se termină filmul, mă duc să-l iau pe Rică Papaiani, și pe urmă mergem la Cornel. Vii şi tu?
— Nu. Nu pot.
Totul normal, nu?
Nu!!! Pentru că unul din punctele de sprijin ale universului nostru, al «făcătorilor de oameni», marele actor, dar mai ales marele om Cornel Coman a trecut în nefiinţă.
Adică cum a trecut în nefiinţă?! Adică nu mai simte că bate vântul, că e frig, nu mai bea un pahar cu vin roşu, nu-l mai doare nimic, nu mai există.
Adică cum nu mai există?! Da! Ochii lui verzi nu mai zâmbesc, glasul lui nu mai mângâie pe nimeni, sufletul lui a trecut dincolo de noi şi, poate, de undeva, de sus de tot, ne cântă şi ne îndeamnă să cântăm «Adio dragă Nelo, eu plec, se face seară…»!
Da, Cornele, tu pleci și se face seară. În ființa mea se face noapte. Și poate nu numai în a mea. Nu poate, sigur, în micul nostru univers, al «făcătorilor de oameni», acum, când tu ai plecat (pentru un timp) s-a făcut noapte. Ai fost un punct bun, Cornele! Dimineţi rupea din tine radio-ul, apoi teatrul, după aia televiziunea, când avea timp, cinematografia şi, uneori, cei ce te iubeau Ţi-ai făcut norma, Cornele! Ce înseamnă că ţi-ai făcut norma? Înseamnă că ai dat din ochii tăi, din sufletul tău, din ceea ce aveai mai bun în tine, din carnea ta (sună urât, dar aşa e, din carnea ta), ai dat tot, ştiu asta, fără cea mai mică ezitare, că ai dat tot oamenilor. Pentru că aşa cum discutam noi doi la un pahar de vin roşu, în tinereţea noastră caraghioasă, credeam că nu-i nimic mai sfânt pe lume decât să te naşti pentru a da oamenilor speranţă.
Şi tu spuneai atunci, demult, că ţi-ai ales această meserie de «născător de oameni» pentru speranţă. Niciodată nu te-am întrebat speranţă în ce, Cornele? Şi acum, când te întreb, sufletul tău e pentru un timp atât de departe.
Ştiu că nu ţi-ar plăcea ce scriu acum. lartă-mă, Cornele, dar sunt încă om şi e tare greu să rămâi, e tare greu să continui, e tare greu să nu-ţi fie frică. E tare greu să ştii că e posibil să «nu-ţi faci norma». Şi e imposibil să nu te întrebi: cum e posibil?
Întrebări fără răspuns, Cornele. Tu ai pus stop întrebărilor, azi, 16 ianuarie, la ora 10 şi 10 minute dimineaţa. Pentru un timp, noi ceilalţi vom continua să ne tot punem întrebări. Dacă vom afla ceva, peste un timp, când ne vom reîntâlni şi eu, şi Nicu Girardi, şi Bică Papaiani, şi toţi ceilalţi, îţi vom povesti tot la un pahar de vin roşu cântând: «Adio, dragă viaţă, eu plec, se face noapte».
*** Ştefan Iordache, revista Cinema, 1981
“În 1974 l-am rugat să-mi dea un interviu. M-a rugat şi el să nu mă supăr, dar nu, nu are nimic de spus. l-am propus atunci să stăm de vorbă aşa, ca şi cum nu ar fi un interviu şi dacă iese, bine, şi dacă nu, nu. A primit. Ne-am întâlnit la «Cireşica» şi aproape două ore am tot vorbit. Când am pus pe hârtie discuţia noastră, mi-am dat seama că e departe de ceea ce se cheamă un interviu. l-am mărturisit cinstit si el nu s-a supărat — cred ca nu s-a supărat în viața lui pe cineva, am pus manuscrisul la sertar și mi-am propus «să-l prind» altădată… Acum, acel «altădată» nu mai există. Aşa încât:
A jucat tineri nărăvaşi şi tineri cuminţi, oameni de gând şi oameni de acţiune, tipuri diferite, temperamente diferite şi, totuşi, fraţi, fraţi buni de linişte şi calm, de aşezare şi de siguranţă. O siguranţă care nu are nimic de a face cu «plinul de sine», ci este numai siguranţa omului trecut prin viaţă. Siguranţa maturităţii şi a experienţei, amândouă timpurii.
— Se poate, spune, se poate. La începutul meseriei am jucat numai personaje mature. În sinea mea, însă, sunt foarte infantil, în înţelesul adevărat al cuvintului infantil, şi-mi place să rămân aşa.
S-a născut la 14 iunie 1936, la Livezile, în Vrancea.
— Dar ce importanţă are unde m-am născut?, spune, şi aşa e, nu are nicio importanţă. Locul acela nu poate dezvălui secretul unui actor în stare să transforme orice personaj în fiinţă vie, deosebit credibilă şi convingătoare pentru că e deosebit umană. Cine eşti dumneata, Cornel Coman? îţi vine să-l întrebi. Şi chiar îl întreb. Răspunsul vine împreună cu un zâmbet subţire, timid, zâmbetul personajelor lui.
— Fiul lui Alexandru şi al Magdalenei Coman, soţul Letiţiei, un om venit din Livezile la Bucureşti să-şi facă un rost, să trăiască, să muncească, să se bucure şi, dacă se poate, să se întristeze cât mai rar.
Îi amintesc că tot el este şi actorul Cornel Coman.
— A! Asta-i altceva! Și se cufundă in tăcere, de parcă aş fi atins un secret de familie…
Biografie profesională cuminte, fără salturi spectaculoase. Şi-a dat promoţia cu «Unchiul Vania» şi «Macbeth», apoi a plecat la Braşov. Doi ani. Nu, nu mai ştie câte roluri a jucat acolo. În 1965 a fost angajat prin concurs la Teatrul «Lucia Sturza Bulandra», în 1966 (parcă — zice — parcă, nu sunt sigur) a luat premiul de interpretare pentru Horia din «Urme pe zăpadă». Între timp, a început să facă film. Nu, nu mai știe cum îl chema în «Partea ta de vină», filmul de debut. Nu mai știe nici câte roluri a făcut, nu stă să le numere. Întotdeauna e important ce faci, nu ce ai făcut.
— Știu doar că am avut întotdeauna noroc de regizori buni, adevăraţi creatori şi buni pedagogi.
Ultimul rol de film este Tronaru din serialul tv «Un august în flăcări». Un rol bun nu?
— Am crezut foarte puternic în el, pentru că este unul din mulţii nemulţumiţi într-o ţară în care domnea corupţia, bunul plac, înşelăciunea, dictatura şi care a avut posibilitatea concretă să lupte împotriva acestei stări de lucruri.
Am crezut foarte tare în el…
Poate juca un personaj în care nu crede? Nu. Nu poate.
— Eu cred că nu se poate face un pas fără încredere, fără credinţă că vei ajunge undeva, măcar şi pe trotuarul celălalt Dar mai ales noi, actorii, avem nevoie să credem şi să fim crezuţi. Uneori nu suntem şi chiar dacă nu e numai vina noastră, este şi a noastră.
El este un actor cu «credit» la public. Probabil ştie. Cum l-a obţinut? Nu ştie Nu ştie nici dacă are credit la public. S-ar bucura să fiu aşa. Ce crede că-l defineşti ca om, ca actor? Ce «semne particulare» îl deosebesc în ochii lui ce ceilalţi? Nu s-a gândit… Dar crede că nu e nici mai bun, nici mai rău decât alţii. Ca om, ca actor.
Crede că diferenţierile apar în funcţie de împrejurări şi, mai cu seamă, de felul în care eşti privit de ceilalţi, de felul în care eşti folosit… Foarte, foarte puţine depind doar de tine… Stăm de vorbă de aproape două ore şi nu reuşesc să aflu nimic mai mult decât ştiam, decât intuiam despre un actor numit Cornel Coman. Tot ce spune este simplu, simplu şi mi se pare că ştiu dintotdeauna. Se prea poate ca secretul acestui actor, mare prin forţa de convingere şi siguranţa interpretării, să stea tocmai în această simplitate dezarmantă şi dezarmant omenească.
— Ştii… — spune pe neaşteptate după ce mi-am strâns hîrtiile şi aproape renunţasem în sinea mea la interviu — uneori mi se întâmplă să-mi dau importanţă. Uneori, aşa, îmi trece prin cap că aş fi cineva şi mă apucă o spaimă de moarte…
De ce?! El chiar este cineva! Este un Actor cunoscut și iubit de public.
— Se poate. Dar dacă unui om îi intră în cap că e cineva, s-a terminat cu el. Nu mai e nimeni. Devine nimeni.
Pericolul ăsta nu-l paşte nici de departe. Din fericire el a rămas Cornel Coman din «Livezile», fiul lui Alexandru şi al Magdalenei Coman, soţul Letiţiei, un om venit la Bucureşti să-şi facă un rost şi care acum munceşte ca actor la teatru şi în cinematografe. Noi spunem că este un mare actor. Şi este. El vrea să fie, în primul rînd, un om ca toţi oamenii. Şi este. Pe scenă, pe ecran şi în viaţă, este”.
*** Eva Sârbu, iunie, 1981
“Nici o moarte nu este dreaptă, dar dispariţia năpraznică a lui Cornel Coman este netrebnic de nedreaptă. Venise destul de târziu în mijlocul nostru, ca şi cum s-ar fi sfiit să ajungă prea repede în faţă, acolo unde îi era locul, dar, o dată sosit, nu a mai putut pleca nu atât datorită voinţei lui — nu cunosc un alt actor atât de potrivnic gloriei —, ci darurilor sale, cărora nu li se putea opune şi dragostei oamenilor care au învăţat să-l iubească pe potrivă, cu sfială, dar pentru totdeauna.
Sunt numai nouă ani de când, după ce îl văzusem în “Serata” şi, într-o scurtă trecere prin “Pădurea pierdută” am scris, în finalul unei cronici, despre «un actor care vine din urmă, unul dintre acei actori care, lăsaţi singuri cu un ziar în faţă, fac din lectura lui un eveniment», îmi amintesc exact dimineaţa acestor cuvinte aşternute fără şovăială după care, de-a lungul timpului (care timp, nouă ani, cât o frântură!?) nu am mai găsit altele prin care să-i mulţumesc pentru faptul că acel interpret pe care îl bănuiam, exista cu adevarat, pentru “Trecătoarele iubiri” şi “Un august în flăcări”, pentru “Drum în penumbra” şi “Prin cenuşa imperiului”, pentru “Ultimele zile ale verii” şi “Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu”, pentru alte multe roluri, mari sau mici, cărora le-a dat o raţiune proprie de a fi.
Nu-mi stă în exerciţiul profesiunii mele obiceiul de a stabili cote valorice comparative. Nu ştiu cât de mare este un actor faţă de altul, ştiu numai cât de altul este. Cornel Coman era altfel decât toţi ceilalţi şi, prin aceasta, de mare preţ. Când juca suferinţa, o lua întreagă asupra lui, lăsându-ne nouă doar chipul ei. Când juca bucuria, păstra pentru el doar chipul, dăruindu-ne nouă miezul ei întreg. Şi asta pentru că rar a existat o fiinţă numită actor care să nu fi avut două sensibilităţi, una pentru viaţă şi alta pentru profesie. Nu a cunoscut decât o singura măsură, a adevărului, de atâtea ori dureros, în numele căruia se constituie o profesiune nu întotdeauna ştiută. Pentru acest adevăr a intrat în scenă, în seara lui 14 decembrie, cu ultimele-i puteri («cum era să nu joc — avea să spună medicilor care l-au mustrat — 300 de oameni au plătit biletele»), înaintea dezlănţuirii furibunde a Răului, pentru acest adevăr a ţinut să ştie până în ceasurile din urmă dacă «a fost firesc» în «Centrul înaintaş a murit în zori», pentru acest adevăr îi cerea Malvinei Urşianu – cineasta căreia, să nu ne sfiim să o spunem, îi datorăm descoperirea și impunerea lui Cornel Coman — să înceapă lucrul, repede, peste cel mult două săptămâni.
Dacă un destin se clădeşte, într-adevăr, din tot ceea ce alegi şi din tot ceea ce respingi, destinul de actor şi de om al lui Cornel Coman a fost plămădit din bunătate frumoasă şi frumuseţe bună, din dăruire şi onestitate a ultimei fibre, din refuzul compromisului, al minciunii, al înşelătoarelor mulţumiri.
Ştim, este drept că ne rămân imaginile lui, mişcătoarele umbre ale ecranului, ne rămâne glasul celei mai tulburătoare rostiri a cuvântului «mamă», dar, aşa cum spunea Camus, «pentru actor… o moarte prematură este ireparabilă. Nimic nu poate compensa suma de chipuri şi secole pe care altminteri le-ar fi străbătut».
A plecat, ca şi Gérard Philipe, fără să ceară amânări acelui Rău care l-a pândit mişeleşte, fără să le dea nici o veste, a plecat lăsând neterminată povestea atâtor chipuri şi vieţi în veci fără nume. Nici lecţia tăcerilor lui prietenoase, unice, nu o învăţasem pe deplin — doar trebuia să mai străbatem o viaţă împreună — nici a zâmbetului ca armă fragilă, dar armă, împotriva oricărei meschine ostilităţi. Cu pioşenie, cu iertare, alătur plânsului mioritic al mamei sale dintr-o Vrance de legende murmurul altor legende, preluat de miile — da, miile — de oameni buni care l-au însoţit sub fulgii lui ianuarie, pentru că s-a petrecut asemenea altei fiinţe solare, acelaşi Gerard, pentru că ştiu că şi lui Cornel Coman i-ar fi plăcut, ca şi fratelui său de durere, replica unor simpli ţărani către Perdican-ul lui Musset, o aleg pe ea: «Monseniore, ai fost un copil pe care odinioară l-am iubit foarte mult».
Odinioară, acum şi dincolo de acum”.
*** Magda Mihăilescu, revista Cinema, 1981
“Eram elevă de liceu şi, suferindă fiind, în acea perioadă trebuia să stau mai mult în casă. Şirul nopţilor şi zilelor se depănau monoton, cu amărăciune. Citeam, mâncam, venea ora injecţiei, iar citeam, luam pumnul de medicamente, priveam televizorul. Într-una din seri aşteptam cu bucurie să văd spectacolul cu „Ivanov” de Cehov, în rolul principal — un tânăr actor, puţin cunoscut: Cornel Coman. Ardeam de nerăbdare să văd ce Ivanov va face tânărul actor.
Spectacolul a fost o încântare. Jocul lui Cornel Coman — desăvârşit. Am avut revelaţia marelui actor. Şi m-am bucurat enorm pentru el şi pentru teatrul românesc. Am îndrăznit să cred că acel rol îl va consacra pe Cornel Coman. Şi cred că n-am greşit prea mult. A devenit în scurt timp un mare actor de film, conturând o personalitate distinsă, sobră, plină de demnitate, lipsită de stridenţe. Aşa cum a şi trăit.
În vara lui 1966 l-am cunoscut. Eram pe stradă, în faţa unei librării. El era cu un prieten comun care m-a şi prezentat. Dorisem să cumpăr un volum de versuri al unui mare poet, apărut atunci, şi nu-l găsisem. El avea cartea. Mi-a dăruit-o fără nici o ezitare. Gest generos. M-au impresionat atunci (mulţi ani m-a urmărit această amintire) marea gingăşie sufletească, aproape nefireasca modestie, blândeţea de înger, bunătatea, pe care le răspândea în jur. L-am reîntâlnit după ani, în împrejurări oficiale, când devenise vedetă. Şi tot aşa era: modest, blând, părea că ar vrea mereu să se ascundă, ființa lui nu făcea zgomot, nu se „impunea”, nu eclata, nu era „celebru”. Era un om, un mare artist în care soarta sădise o inimă de aur.
E ciudat cum, văzându-l atât de rar, aveam impresia că suntem prieteni de când lumea. Cred că de fapt nu contează cât timp îţi petreci alături de prieteni, cât durabilitatea sentimentului peste timp. Am aşteptat mereu să-l văd în rolul de forţă al maturităţii sale artistice. Căci, aşa mi se pare, deşi făcuse nenumărate roluri în film şi teatru, la televiziune, roluri interpretate magistral, lui Cornel Coman nu i se dăduse încă rolul în care să se desfăşoare în totalitatea uriaşului său talent. Aşteptam cu nerăbdare şi bucurie. Şi mă tot gândeam că va mai trece un timp şi o să-l revăd, şi o să-l întreb ce mai face, cum îi mai merg treburile. Aşteptam. Şi iată soarta ce mi-a oferit: lovitura de trăznet a ştirii dispariţiei sale. Am tăcut. Şi mi-a fost ciudă pe mine, pe noi, pe toţi, pe iarbă, pe pământ. Nu-mi mai rămâne decât să-i spun în gînd „rămâi cu bine, iubite prieten” şi să mă duc să-i caut proaspătul mormânt acoperit de stratul sfios al zăpezii…
*** Ioana Diaconescu, Revista Steaua, ianuarie 1981
Surse:
Revista Cinema (1972, 1973, 1981)
Revista Teatrul (1963, 1964)
Puteți citi și: