Anton Holban s-a născut pe 10 februarie 1902 la Huși, lângă Vaslui, și a fost fiul ofițerului Gheorghe Holban și al Antoanetei, sora criticului literar Eugen Lovinescu. A urmat școala primară la Fălticeni, apoi studiile secundare la Focșani și București, unde și-a dat bacalaureatul, înscriindu-se după aceea la Facultatea de Litere și Filosofie.
La absolvire, viitorul scriitor a plecat în Franța, cu gândul de a-și pregăti lucrarea de doctorat, dar a revenit în țară după doi ani fără să-și fi finalizat planurile. În 1928, a fost numit profesor de franceză la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați, apoi, în 1932, s-a transferat la București.
Anton Holban a debutat în 1928 în revistă „Mișcarea literară” a lui Liviu Rebreanu, a devenit membru în consiliul director al revistei „Sburătorul”, condusă de unchiul său, iar debutul editorial a venit un an mai târziu cu “Romanul lui Mirel”, publicat la Editura „Ancora”. În același an a fost inclusă în repertoriul Teatrului Național piesa “Oameni feluriți”, pe care o scrisese la vârsta de 19 ani.
Cea mai cunoscută carte a sa, romanul “O moarte care nu dovedește nimic”, a fost tipărită de Editura Cugetarea în 1931, la aceeași editură fiind publicat, după un an, volumul “Parada dascălilor”. În 1934, a apărut următorul său roman, “Ioana”, iar în 1971, mult după moartea lui prematură, a fost tipărit romanul postum “Jocurile Daniei”.
Colaborator al „României literare” și al revistei „Azi”, condusă de Zaharia Stancu, Anton Holban a lucrat la o serie de eseuri despre opera lui Marcel Proust și a Hortensiei Papadat Bengescu.
În 1936, autorul deja cunoscutelor romane „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Parada Dascălilor” și „Ioana” a acordat un scurt interviu ziarului “Rampa”:
“Intimist prin configuraţie, analist şi „proustian” prin destin, domnia-sa a cules de pe urma cărţilor sale o pală gloriolă de scriitor oarecum nedreptăţit, care trebuie susţinut printr-o simpatie generală. Stima literară pe care şi-a câştigat-o nu-l nemulţumeşte în niciun fel pe domul Anton Holban. Domnia sa, de altfel, pune puţin preţ pe literatură ca obiect social, deoarece e crescut în mitul vieţii tăcutului Proust. Dar, pentru Anton Holban, Proust nu e o simplă „influenţă” literară, aşa cum ar putea fi pentru oricare dintre noi. Mi-l închipui pe Anton Holban citindu-l şi descoperindu-l pe Proust de pe băncile şcolii, de la primele rânduri de literatură. De la întâia carte, “O moarte care nu dovedeşte nimic” (pe care o preferăm tuturor celorlalte dintr-ale autorului) nu ni l-am putut închipui pe Holban decât trăind în obsesiile proustiene, până la confundare de situaţii, confundare recunoscută, de altfel, cu un curaj şi o sinceritate care îi face cinste.
Prezentat astfel, în lumina „influenţei”, deci a configuraţiei literare, să trecem a vedea dacă şi figura domnului Anton Holban corespunde felului său de a fi, lăuntric. Într-adevăr, când îl întâlneşti pe Anton Holban (la Alcalay, la Capşa sau — pur şi simplu — plimbându-se, cu capul gol şi visător, pe stradă) ai impresia precisă de a vedea alunecând pe „acest modest Marcel” care ar retrăi pe meleagurile bucureştene, cântând minor o îndepărtată nostalgie.
Astfel l-am acaparat într-o discuţie prietenească, pentru a informa cititorii (şi mai ales cititoarele) indirect asupra lucrărilor pe care le pregăteşte.
— Romanul dumitale, “Ioana”, a obţinut un frumos succes de critică. Eşti mulţumit?
Anton Holban are un râs ciudat, scurt şi cu ceva copilăresc în el, râsul unui om cu totul al „vieţii interioare”, în care se vădeşte totala neştiinţă de aplicare la formulele exterioare. (De altfel numai pentru prietenii săi intimi devine ceea ce s-ar numi „un om întreg”)
— Desigur, sunt totdeauna mulţumit de felul în care critica îmi primeşte cărţile… Mai ales că mi le primeşte mereu bine…
— Văd că publici pe ici-pe colo fragmente dintr-un studiu asupra lui Proust. Ai de gând să-l scoţi în volum?
— Da, apare în curând într-un volumaş de circa 150 de pagini acest studiu asupra autorului meu cel mai preferat: Marcel Proust, Editura Cartea Românească, colecția revistei Azi.
— Față de atâtea studii care s-au scris asupra lui Proust, ai vreo perspectivă nouă?
— Studiul meu nu e un studiu de critică rigidă, nici filozofic… Studiez eroii din “În căutarea timpului pierdut” cum aş studia nişte oameni vii. Fiecare erou e pentru mine mai real decât orice om de pe stradă.
— Ce zici de studiile lui Leon Pierre-Quint și Camil Petrescu?
— Al lui Leon Pierre-Quint nu e un studiu literar. Al lui Camil Petrescu e prea abstract. Eu mă mărginesc la mai puţin, dar la ceva mai viu…
— Ce proiectezi după „Marcel Proust”?
Aici Anton Holban zâmbeşte „chinuit” şi tace. Mi se pare că aşteaptă un răgaz mai lung pentru a putea răspunde, dar văd că tăcerea continuă nepăsătoare. Mai întreb odată, dar dl. Anton Holban iar tace.
— Nu mai proiectezi nimic?
— Ce interes are… spune, în sfârșit, Anton Holban, cu ceva dezarmant în voce şi, în faţa unei astfel de sincerităţi, îi întind mâna şi mă despart, pentru a-i respecta veşnica şi rara modestie.
*** Dan Petrașincu, Rampa, iunie 1936
După doar șapte luni, pe 15 ianuarie 1937, tânărul scriitor a murit, la vârsta de 35 de ani, într-o rezervă a Spitalului Filantropia din București, în urma unei intervenții chirurgicale
“A căzut, sugrumat de o moarte stupidă şi fulgerătoare, într-o biată odaie a spitalului Filantropia, prietenul nostru şi scriitorul Anton Holban.
Prin dispariţia lui, literatura românească pierde pe unul dintre cei mai autentici şi mai sensibili reprezentanţi ai ei, un scriitor făcând parte din seria atât de rară a celor care îşi trăiesc literatura şi vibrează alături de ea.
Un suflet profund şi chinuit. Un om consumat de toate întrebările, de toate neliniştile, de toate spaimele lumii… Cred că portretul pe care i l-a făcut pictorul Take Soroceanu şi care ilustrează „O moarte care nu dovedeşte nimic”, tulburătorul roman al lui Anton Holban, surprinde şi simbolizează, remarcabil, constantele psihologice ale acestui nobil artist.
Ochii mari şi sticloşi, aproape halucinaţi, ai scriitorului oglindesc toată acea imensă spaimă, de care fremăta, melancolic tulburat, Anton Holban.
Iar cocoşul de hârtie, pe care autorul „Ioanei” îl ţine, obosit, într-o mână, este simbolul fondului copilăresc, al dezarmării în faţa vieţii, al legăturii dramatice cu timpul, care nu poate fi reţinut şi care – pasăre tristă – zboară tot înapoi.
Spaimă de moarte?
Nu cred. Mai curând, tocmai dimpotrivă, o frică de viaţă. De viaţa brutală, stupidă, meschină, care calcă în copitele ei tot ce este frumos, tot ce i-ar putea răscumpăra lipsurile ei de sensuri. Prin această adoraţie a tezaurului clipelor defuncte, a morţii deci, se explică pasiunea cu care a analizat Anton Holban pe Marcel Proust.
Tot prin această oboseală în faţa vieţii se mai poate găsi o tălmăcire faptului că aproape tot ce a scria Anton Holban este o torturată şi superbă oglindire în trecut, o tragică zbatere de a reface, din fragmentele pulverizate de uitare, un emoţionant edificiu al amintirii, o supra-realitate.
Între turnurile negre ale plăcilor de patefon cuprinzând toate inspiraţiile lui Beethoven şi ale lui Wagner şi lângă rafturile cuminţi ale bibliotecii, Anton Holban ducea o viaţă tăcută, stranie şi adâncă.
Adorabil timid, strecurându-se curbat pe lângă ziduri, Anton Holban era un copil.
Dar copilul cel mai consumat interior, cel mai chinuit. Şi un scriitor de prima mărime.
Moartea lui uluieşte. Despărţirile lui erau totdeauna febrile, neaşteptate. Dar despărţirea de astăzi ne îndoliază sufletul pentru totdeauna”.
*** Eugen Jebeleanu, Dimineaţa, ianuarie 1937
Tânărul scriitor a fost incinerat la Crematoriul Cenușa, la ceremonie participând toți marii scriitori și gazetari ai epocii. Ziarul Dimineața notează numele celor care l-au condus pe ultimul drum: Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, d-na şi dl. Ludovic Dauş, Șerban Cioculescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Virgil Monda, Lucia Demetrius, Ury Benador, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Dan Petraşincu, Horia Stamatu, Mihail Strajă, Emil Gulianu, Tache Soroceanu, H. Boneiu, Petre Manoliu, Vlaicu Bârnă, Octav Desilă, Zaharia Stancu, Sergiu Dan, d-na şi d. Aderca, Valeriu Ghibaldan, Tudor Marinescu, A. Grama, I. Valerian, Al. Sahia, Vladimir Donescu, Ştefan Rodeanu, Haig Acterian, Mac Constantinescu, etc., etc.
Ludovic Dauș, secretar al Societății Scriitorilor Români, a spus în discursul său omagial: “De la o vreme, moartea s-a abătut printre scriitorii noştri: Jean Bart, Ibrăileanu, Cincinat Pavelescu, Istrati, Stere. Astăzi, Anton Holban.
La trista ceremonie ce ne-a strâns aci Societatea Scriitorilor Români pe care o reprezint, aduc cuvenită închinare scriitorului Holban, spiritului său bogat şi omului.
Tânăr, nu şi-a precupeţit munca, şi nu o muncă obișnuită de scrib grăbit să umple pagini, ci muncă de scriitor cu înaltă vocaţie, înzestrat, la potenţe egale, cu simţire şi creier.
Opera lui?… Multilaterală şi complexă, în ciuda anilor puţini pe care-i număra. E de mirat cum de-a avut vreme să închege tot ce ne-a dat, eseuri, lungi comentarii asupra lui Proust, o piesă şi, mai presus de toate, patru romane din care cel puţin două rămân: “O moarte care nu dovedeşte nimic” şi “Ioana”.
Spirit prolix, deschis tuturor cunoaşterilor, profund uman, Holban avea posibilităţi imense de romancier susţinut de o preţioasă cultură generală”.
Unchiul tânărului, Eugen Lovinescu, a rostit un discurs emoționant: “Nu prietenilor adunaţi în jurul trupului tău neînsufleţit le vorbesc aici, ci ţie, Anton Holban, nepotul meu, sânge la fel cu sângele meu, care, în loc de a-mi fi urmaş şi de a vorbi de pe lespedea aceasta, ai preferat să mă precedezi în lăcaşurile fără durere. Până a nu deveni o mână de cenuşă, ţin să-ţi spun ţie, nepot al meu, dar şi celor de faţă adunaţi pios în jurul misticei irosiri a flăcării albastre a sufletului în neantul universal — ţin să spun că la catafalcul tău nu mă îngenunche numai datina ultimului salut adus destinului neîmplinit, ci şi nevoia unei ispăşiri publice. Acum, când nu mă mai auzi şi, deci, e nefolositor, voiesc ca, înainte de a te preface în cenuşă, urechile tale ceruite pe veci să audă ţipătul material al conştiinţei mele pocăite: ţi-am preţuit literatura dureroasă, aşa cum ţi-am spus-o în începuturile tale şi cum nu ţi-am spus-o poate prea adesea mai târziu.
Când mi s-a cerut autorizaţia de un ziar de a reproduce cele ce aş fi scris în Criticile mele despre literatura ta, am constatat cu sfâşiere că n-am scris nimic, că n-am rostit niciodată numele tău în niciunul din articolele mele. Scrumul conştiinţei de a-mi fi rudă? Nepăsare afectuoasă, totuşi, ieşită din prelungirea unei convieţuiri, nu fără fricţiunile fireşti ale unor temperamente inegale?
Discreţie cuvenită climatului familial sau abuz de autoritate al vârstei faţă de o adolescenţă ce se vrea independentă? De toate. Fapt e că o generaţie întreagă de scriitori s-a bucurat de îndemnul şi sprijinul penei mele, numai tu nu. Literatura ta o merită, totuşi, nu numai prin valoarea ei recunoscută de unanimitatea criticii noastre, ci şi prin faptul că eu eram singurul în măsură să-ți cunosc mai bine natura profund personală. Scrisul tău a ieşit din nervi şi din sânge. Romanele tale au crescut din experienţele dureroase ale uneia din viețile cele mai bântuite de nevroză din câte am cunoscut vreodată; ele n-au fost acte de destindere, de entuziasm, de credinţă, ori de abilitate manufacturieră, ci produse ale unui chin şi ale unor agitaţii sufleteşti ce au impresionat pe toți cei din jurul tău. Dacă au ieşit dezordonate şi uneori bolnăvicioase, ele au însă un caracter de autenticitate psihologică de mult mai mare merit decât dacă ai fi scris din imaginaţie… Ţi-ai plătit astfel talentul cu jertfa propriei tale fericiri…”
În 1993, România literară a publicat amintirile poetului și memorialistului Vlaicu Bârna, autorul volumului “Între Capșa și Corso”, despre Anton Holban: “L-am cunoscut îndeaproape pe scriitor şi mai bine de trei ani ne-am preumblat împreună aproape zilnic pe Calea Victoriei, între Librăria Alcalay şi Ateneul Român, cu opriri în puncte ca sala de expoziţii Mozart, cafeneaua Capşa, braseriile Corso şi Elisée, Librăria Franceză de sub Hotel Splendid sau restaurantul Helveţia din Pasajul Român, unde ne abonasem lunar la un meniu fix pentru prânz. Eram student în anul doi la Litere şi Filozofie şi lucram la revista „Azi” a lui Zaharia Stancu, unde Holban a publicat un substanţial studiu despre Proust, dar şi proză originală şi, de asemenea, un act din piesa de teatru „Oameni feluriţi”, care îi fusese reprezentată pe scena Teatrului Naţional.
Ne întâlneam şi la şedinţele Sburătorului, unde ne cunoscusem, iar prietenia cu Holban m-a condus, în compania lui, la trei ieşiri în afara oraşului. Una a fost la o sărbătoare a Rusaliilor, când împreună cu Felix Aderca, Sanda Movilă, Lucia Demetrius şi familia doctorului Amărăzeanu ne-am dus, de sâmbăta, la Mănăstirea Cernica şi am stat acolo până luni, dormind două nopţi în chiliile lăcaşului mănăstiresc. Au fost două zile deosebit de plăcute. Am asistat cu toţii la liturghie, apoi plimbări în natură, discuţii, mese împreună, sub vraja de causeur a lui Aderca şi pasiunea pentru literatură a medicului prieten care ne însoţea. Ideea acestei expediţii a fost a lui Holban. El fusese cu doi ani înainte profesor la catedra de franceză a şcolii secundare care funcţiona aici sub aripa mănăstirii, după alte repartiţii anterioare la liceele din Galaţi şi Constanţa. Acum funcţiona la un liceu din Bucureşti de pe Calea Rahovei.
Cea de a doua ieşire s-a petrecut într-un început de iunie însorit, iar împreună cu noi erau poetul George Gregorian şi Octav Șuluţiu, când, sub egida Societăţii Scriitorilor Români, am participat la două şezători literare, una la Braşov şi a doua la Sfântul Gheorghe. Întorşi din oraşul secuiesc la Braşov, am rămas acolo o noapte şi o zi, iar în ziua următoare am coborât, numai cu Holban, la Sinaia. Ne aflam în faţa a două cafele la cafeneaua turcească deschisă la aer liber, sub un şopron, în parcul oraşului şi atunci s-a anunţat la radio catastrofa surpării unor tribune la serbarea dată la Bucureşti în cinstea zilei când Carol al II-lea se suise pe tron. Era 8 iunie şi nenorocirea s-a întâmplat tocmai când regele privea defilarea pe câmpul de la Cotroceni, unde fuseseră improvizate acele tribune şi în timp ce reporterul radio transmitea toată desfăşurarea în direct.
Abonaţii postului de radio erau puţini pe acel timp şi iubitorilor de muzică încă nu le venea a crede că graţie undelor pot capta la orice oră din zi şi din noapte transmisii de concerte din marile săli ale mapamondului. Holban era printre aceşti abonaţi şi în odaia lui mobilată de la Casa Brânceni avea un aparat de radio la care, între altele, am ascultat alături de gazdă transmisia directă în premieră, de la Radio Paris, a operei Oedip de George Enescu. Ţin minte că în acea seară, în aşteptarea transmisiei, Holban mi-a povestit că îl întâlnise în oraş pe istoricul Papacostea întors de curând din Italia, unde îl însoţise pe Iorga la un congres de bizantinologie ce avusese loc la Roma. Papacostea îi vorbise despre succesul enorm al comunicării lui Iorga ţinută acolo şi încheiată cu câteva fraze într-o românească pură care ridicase sala în picioare, pentru că, fiind construite numai din cuvinte latine, nu mai era nevoie să fie traduse. (…)
Patima pentru muzică a lui Holban nu e uşor de imaginat celor ce nu l-au cunoscut. Ea îşi avea rădăcinile în copilărie şi în anii studenţiei, dar cultura muzicală şi-a format-o scriitorul în anii când a studiat la Paris. Pomenea uneori de sala Pleyel, unde aplaudase concerte, interpreţi şi dirijori celebri. Teancul de discuri înălţat ca un turn în odaia lui, lângă un vechi patefon, ilustra mare parte din istoria componisticii, de la marii clasici germani până la Debussy, Poulenc, Stravinski şi Ravel, iar la concertele de la Ateneu nu lipsea niciodată. L-am însoţit de multe ori la concerte şi la operă, odată ascultând „Hansel şi Gretel” de Humperdinck, unde era distribuită o vară a lui, soprana Florica Popovici, care urmase Schola Cantorum la Paris. Audiţiile de plăci durau la el acasă cu ceasurile şi, la câte un pasaj, gazda nu-şi putea reţine emoţiile şi exploda în exclamaţii. La o piesă de Ravel parcă-l aud plin de exaltare cu un gest:
– Simţi aici, vezi aici nisipurile Spaniei?!
Casa Brânceni, casă de raport unde închinase o odaie, era în Piaţa Palatului, între Fundaţia Carol I şi Restaurantul Cina. Ferestrele camerei lui de la etajul întâi dădeau spre grădina restaurantului şi Holban îmi spunea cu amărăciune cum uneori, la mesele elegantului local de acolo, o vedea seara pe domnişoara Manolovici, de care era îndrăgostit, iradiind frumuseţe în mijlocul unei lumi care nu avea nici o legătură cu literatura, cu muzica şi cu boema intelectuală şi artistică a Bucureştilor din epocă.
Frumoasa domnişoară devenise apoi un măr al discordiei între el şi prietenul său, Șuluţiu, iar conflictul s-a soldat cu un pamflet plin de insulte şi cu ruperea relaţiilor civilizate dintre cei doi, deşi nici unul din ei n-a fost să aibă vreo şansă. Dar este bine să vedem, mai întâi, cum a cunoscut-o Holban (şi alţi reprezentanţi ai boemei bucureştene) pe respectiva domnişoară. Ea era fiica unui burghez de mare clasă, preşedintele filialei din România a societăţii londoneze de asigurări SUN, locuind un palat şi ducând o trenă de viaţă pe care puţini o puteau concura.
Un gazetar de a treia mână care se pripăşise prin redacţia ziarului Facla al lui Ion Vinea, simpaticul Lică Cracauer, îl cunoştea pe acest magnat al asigurărilor şi a lui a fost ideea de a o introduce pe fermecătoarea odraslă a fericitului preşedinte în lumea intelectuală a consumatorilor de şvarţ şi de iluzii.
În acest fel a cunoscut-o Anton Holban, iar Octav Șuluţiu i-a dat şi lecţii de franceză. Ea a cochetat cu amândoi, dar şi l-a ales pe un al treilea, un tânăr frumos şi elegant din lumea ei, marcat de pedigree-ul veniturilor de milioane. (Am fost destul de surprins cînd l-am descoperit pe Lică Cracauer în Jurnalul lui Mircea Eliade, de astă dată la Paris și într-un rol generos de mecenat, dar cu un nefericit destin…) Holban mi se plângea că idila lui cu adorata făptură nu progresa defel, pentru că de fiecare dată când domnişoara îl invita acasă, întrevederea lor avea loc într-un salon cu mai multe uşi prin care cei ai casei treceau mereu în dreapta şi în stânga, nelăsând loc scenelor de intimitate. Să fi fost numai atât? Istoria literară a avut numai de câştigat şi din această aventură, pentru că preşedintele SUN-ului londonez intrând (fie şi indirect) în sfera presei şi literaturii, a devenit eroul romanului-pamflet “Oameni cu joben” al lui Zaharia Stancu şi circula zvonul că respectivul personaj n-a marşat la un şantaj pentru alternativa nepublicării acestei cărţi. Fapt real sau născocire, adevărul este că scriitorul n-a consemnat mai târziu în bogata-i bibliografie titlul cu pricina.
Băiat frumos, om de bun gust şi foarte cultivat, pasionat de muzică şi de poezie, Holban avea şi valenţa unei firi fruste, ingenue, copilăreşti şi un simţ al umorului sui generis. Se prăpădea de râs povestindu-ţi o întâmplare insolită sau o replică auzită pe stradă ori în tramvai. Astfel îmi spunea amuzat cum patronul unui mic hotel din Franţa în care dormise o noapte, martirizat de ploşniţe, făcea un cap mirat când i s-a reclamat cazul repetând mereu „C’est très bizarre“. Altă dată văzuse dimineaţa un bărbat care fugea după tramvai înjurând de „ceara mă-sii“ şi asta îl înveselea peste măsură. Cu o explozie de râs mi-a arătat pe stradă într-o zi figura unui jurist, Codrescu, pe care-l ştia de la Paris, spunându-mi: “Uite, ăsta-i omul care râde tot timpul!” Şi, într-adevăr, persoana avea un facies ce putea fi luat drept mască a veseliei. Cu mult haz mi-a împărtăşit şi stupoarea lui când, plecat de la Paris în Bretania să vadă locurile unde a copilărit Chateaubriand şi ajungând la celebrul mormânt al scriitorului dintr-un câmp pustiu, pe care nu figurează nici o inscripţie, a găsit acolo un bărbat perorând în româneşte fraze umflate de genul: “O, tu, eternitate”… S-a lămurit că oratorul român nu era altul decât scriitorul Radu Cosmin, un semănătorist de prin anii’ 20.
La capitolul femei, toată lumea consideră – şi probabil aşa este – că eroinele din romanele lui Holban nu sunt creaţii ale ficţiunii, ci foste partenere ale unor trăiri reale. Trecuseră mulţi ani de la moartea lui când am aflat că fusese şi însurat, sau numai coabitase cu o profesoară cunoscută în timpul studiilor la Paris. Dintre prietenele lui am cunoscut doar pe două, dar în aceste cazuri termenul de prietenie cred că se limita la stricta lui proprietate, fără alte implicaţii.
Una era Renée Şaraga, măritată mai târziu cu poetul George Silviu, şi cealaltă – Coca Codreanu, la care au rămas unele manuscrise, puse mai târziu la dispoziţia celor care s-au ocupat de editările lui postume. Ar mai fi de amintit, după propria mărturisire a scriitorului, un început de idilă cu Rodica Burileanu, în cadrul unei excursii cu vaporul pe Mediterana şi în Egipt, consemnată într-o nuvelă apărută în volumul 20 de nuvele tipărit pentru o zi a cărţii de editura Adevărul. Secretarul editurii, Wolf, îmi ceruse atunci să-i adun datele bibliografice ale autorilor din această culegere şi când l-am întrebat pe Holban de data naşterii sale, răspunsul a fost prompt:
– Dragă prietene, scrie aşa: data naşterii nu se cunoaşte precis şi, iată, am scăpat…
Aşa am şi scris, dar omul bântuit de obsesia morţii şi de teroarea bătrâneţii nu avea atunci decât treizeci şi trei de ani. A murit la treizeci şi cinci…
Operaţia pentru extirparea unui nerv care îi producea dureri insuportabile fusese programată pentru o vacanţă după Crăciun, în zilele de început ale anului 1937. Era o suferinţă secretă, nu mi-a vorbit niciodată de ea. În acea vacanţă plecasem acasă în Transilvania şi de moartea lui, survenită operaţiei, am aflat din ziare, la Deva, tocmai când mă aflam în drum spre Bucureşti. În tren am reflectat îndelung la tot ce ştiam în legătură cu omul de care mă simţeam atât de legat şi care mă somase să-l tutuiesc asimilându-mă statutului unui prieten din generaţia lui.
M-am gândit atunci la unele vagi aluzii ale celor apropiaţi familiei Lovinescu din care am înţeles că Holban avusese o copilărie nefericită, iar punctul nevralgic al familiei sale a fost tatăl. Îmi ziceam că poate şi firea lui nervoasă, o suprasensibilitate cu care reacţiona uneori, ca şi suferinţele ascunse ce l-au dus la masa de operaţie vor fi avut aceeaşi sorginte de grea moştenire. Observasem că multora Holban le părea o existenţă enigmatică, iar pe unii îi contraria faptul că Lovinescu, deşi rudă apropiată, îşi ţinea nepotul la distanţă. Într-adevăr, relaţiile maestrului cu nepoţii erau sobre, dar asta ţinea de o exemplară educaţie şi de stilul de viaţă al omului…
Ultima imagine la despărţire, masca figurii lui, împietrită şi înstrăinată, din sala crematoriului Cenuşa, în acea duminică de ianuarie când Bucureştii erau împovăraţi de zăpezi abundente şi de ger. Lume multă, grupuri de chipuri îndoliate ascultând acordurile grave ale unui recviem, iar lângă catafalc, familia Lovinescu şi, în mijlocul ei, mama dispărutului, soră cu maestrul, o mână de om în a cărei făptură distinsă mi s-a părut a vedea totdeauna pe purtătoarea unor vechi suferinţe. Nu putea lipsi de aici, evident, nici elementul grotesc, şi încă într-o măsură supradimensionată, care l-ar fi făcut pe Holban să râdă cu hohote.
A fost panegiricul lui Bonciu care, cu înfăţişarea lui sumbră, marcată de lentilele grele ale ochelarilor gros înrămaţi şi într-un echipament siberian a ieşit în faţă şi, cu o voce cavernoasă, i s-a adresat mortului zicând: „Scumpul meu bidon de griş!“ Iar mai departe, imagini ale scrisului său expresionist, de filieră austriacă, însă prima sintagmă, cu bidonul de griş, a produs un şoc”.
*** Vlaicu Bârna, Enigmaticul Holban, text reprodus din România literară, iulie 1993
Surse:
Rampa, 1936
Dimineața, 1937
Adevărul, 1937
România literară, 1972, 1978, 1993
