La moartea lui Grigore Vasiliu Birlic

“A încetat din viață brusc râsul Thaliei… şi însăşi muza Comediei, cu colţurile buzelor lăsate, a păstrat un minut de tăcere: a murit Grigore Vasiliu Birlic.

Cu plecarea lui dintre noi nu dispare numai un mare comedian — unul dintre cei mai mari pe care i-a avut ţara noastră — ci se întunecă însuşi simbolul comediei, pentru că Birlic era un “fenomen comic”.

N-o spunem asta numai noi; au spus-o marii oameni de teatru care l-au văzut jucând şi l-au aplaudat fascinaţi la Paris, la Moscova, la Veneţia, oriunde apariţia lui Birlic a cucerit laude ce s-au răsfrânt asupra ţării.

Predestinat a fost Birlic carierei pe care a îmbrăţişat-o cu grabă tinerească chiar din primul an al studenţiei sale, la un conservator dintr-o capitală de provincie. În acel oraş exista un teatru naţional şi studentul Grigore Vasiliu — aşa cum semna pe atunci viitorul Birlic —a cucerit repede oraşul. Chiar de atunci, din acele zile ale primăverii carierei lui actoriceşti, publicul îi căuta numele pe afiş şi, dacă-l găsea, se grăbea să ajungă din timp la casa de bilete a teatrului.

Impresionat de seducătoarea personalitate comică a proaspătului actor-student, unul dintre dramaturgii noştri cunoscuţi, tânăr şi el în anul 1928, i-a scris special lui Birlic o comedie, pentru producţia lui de absolvire a Conservatorului — privilegiu omagial de care, pe cât ştim, nu s-a mai bucurat niciodată alt actor. Piesa se chema “Semnul particular”, iar autorul — Mircea Ştefănescu.

Se împlinesc exact 40 de ani de când, cu prilejul unor puneri în scenă la acel teatru naţional din nordul Moldovei, l-am cunoscut pe tânărul actor începător Grigore Vasiliu. Natura sa comică m-a impresionat de cum l-am văzut. Plecând spre Bucureşti, l-am luat cu mine către un destin pe care nu-l vedeam limpede, îl presimţeam numai.

Confirmarea că n-am greşit am avut-o la primii paşi ai lui în Capitală. La gară nu erau taxiuri. Ne-am suit în tramvai. M-am oprit să scot bilete, iar Grigore a luat-o înainte. Taxatorul, văzîndu-l, şi-a uitat de slujbă şi râzând mi-a făcut semn să privesc și eu pe „caraghiosul” care a trecut. A fost primul succes bucureștean al tânărului Vasiliu. Nu peste multă vreme i-am încredinţat rolul principal din farsa “Birlic”, care i-a pecetluit viaţa. Iar ultima lui apariţie pe scenă — înainte de sfârşitul atât de prematur şi de fulgerător al vieţii lui — a fost recenta serie de spectacole, tot cu farsa Birlic.

Grigore Vasiliu a fost apreciat fără rezerve şi iubit frăţeşte de cei mai mari actori ai noştri — un Iancovescu, un Timică şi atâţia alţii erau bucuroşi să joace alături de el — pentru că Birlic a fost totdeauna un partener ideal pentru colegii lui, care-şi dădeau seama ce motor de viaţă scenică imprima unui ansamblu fie chiar şi o apariţie efemeră a lui Birlic, actor care nu refuza niciodată un rol secundar, dacă în acest fel putea fi de folos spectacolului.

În trupul lui mărunţel, disonanţele se asociau pentru a compune o armonie comică. S-a vorbit uneori, deseori, despre fizicul lui Birlic şi s-au găsit oameni care să-i explice succesul prin aceste elemente exterioare, fără să se gândească la marea intuiţie artistică datorită căreia Birlic, perfect conştient de posibilităţile lui, realiza totdeauna cel mai nimerit acord între fizicul, vocea, jocul ochilor, întreaga lui mimică, și tipul de personaj pe care-l interpreta.

Forța de caracterizare a lui Birlic avea o gamă foarte variată. Acest actor, al cărui succes începea uneori dinainte de intrarea lui în scenă — fiindcă era suficient să i se audă vocea în culise, când aşa cerea rolul, pentru ca aplauzele să pornească din toate colţurile sălii — ei bine, acest interpret ideal al lui Brânzovenescu, Crăcănel, Dandanache sau Bobcinski, a izbutit ca în unele roluri — ca Topaze — să transmită publicului emoţia cu o vibraţie atât de sinceră încât lumea a uitat în acele clipe că… „la Birlic se râde“.

Trupa Teatrului Naţional era în turneu acum câţiva ani cu “O scrisoare pierdută”. Toţi artiştii poporului, titulari ai rolurilor din capodopera lui Caragiale, făceau parte din echipă. Plecasem de la hotel Minerva, la Craiova, şi ne îndreptam în ceată spre sala teatrului: Costache Antoniu, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Giugaru, Talianu, Birlic şi alţii. Mergeam pe mijlocul străzii şi, la câţiva paşi în urma noastră, mulţime de craioveni se ţinea după noi.

— Uitaţi-vă ce puhoi de lume e-n spatele nostru, spune unul dintre noi.

— Popularitate! N-ai cum să te fereşti, adaugă altul.

— Suntem cea mai bună reclamă, se împăunează un al treilea.

Îl iau la braț pe Birlic, rămân mai în urmă cu el și-i spun:

— Grigore, la prima răspântie, tu ia-o la stînga.

— De ce?

— O să vezi, ia-o la stânga singur.

Așa a făcut, și toată Craiova a cotit-o la stânga după el, părăsindu-ne pe noi, cei cu „popularitatea” şi cu „reclama”.

Faima lui Birlic a fost colosală, la nivelul glorios şi de formidabil răsunet popular care a făcut idoli ai scenei din Leonard, Constantin Tănase, Vraca, Maria Tănase.

Iar acum, la moartea celui care mai mult de patru decenii ne-a făcut să râdem, dragostea, admiraţia şi recunoştinţa pe care i le purtăm îi dau, din nefericire, dreptul şi la plânsul nostru”.

*** Sică Alexandrescu, Revista Teatrul, februarie 1970