Laurence Olivier, lordul englez care a sedus planeta

Ori de câte ori murea prin personajele sale — în Romeo, Hamlet, Richard al Ill-lea, Coriolan, Lear sau Cabotinul și atâtea altele — Laurence Olivier spunea: „Sunt întotdeauna furios când trebuie să mor!”

Ce trebuie să fi simțit „actorul total”, cum a fost încă de foarte tânăr numit, când realitatea a înlocuit ficţiunea, pe 11 iulie 1989? Pentru prima dată de 72 de ani de când, în copilărie, fiul vicarului din Surrey s-a urcat pe o scenă, el nu mai juca.

„Cum puteţi şti când joacă şi când nu joacă?”, o întrebase o dată pe soţia sa, actriţa Joan Plowright, un reporter. „Oh, Larry joacă tot timpul”, a răspuns cea cu care a împărţit ultimii 32 de ani de viaţă şi care i-a dăruit patru băieţi. Este imposibil să sumarizezi existenţa celui ce a dus arta dramatică pe o culme niciodată atinsă de predecesorii săi (198 roluri în teatru, film şi televiziune, regizor şi producător a numeroase alte spectacole).

Cu 12 ani înainte de a se naște Laurence Olivier, în 1907, Henry Irving devenea primul actor britanic căruia i se acorda un titlu nobiliar. În decursul unui secol, Laurence Olivier va ridica statutul profesiunii de actor peste rangul de „lord”, obţinând „Ordinul Meritului”, cea mai înaltă distincţie britanică acordată pentru servicii maxime întru gloria ţării. Avea zece ani când, la şcoală, îl interpretează pe Brutus din Julius Caesar. La spectacol asista marea doamnă a scenei britanice de atunci, Ellen Terry, partenera lui Irving, care, uimită de jocul lui, spune: “Băiatul acesta este deja un mare actor!”

Peste doi ani interpretează (în travesti) pe Maria din “A 12-a noapte”, iar Sybil Thorndike, viitoarea mare doamnă a scenei britanice, remarcă: „Există actori înzestraţi din naştere cu tehnica jocului. Larry este unul dintre ei. O posedă din instinct”.

În ciuda acestui prim început, biografii săi precizează că Olivier nu a arătat interes pentru Shakespeare până în 1931, când John Gielgud i-a sugerat să alterneze între ei rolurile lui Romeo şi Mercutio. A fost primul său pas spre a-l depăşi pe Gielgud şi a se consacra interpret shakespearian prin excelenţă. Pentru prima dată marele public a început să se îmbulzească în West End să vadă Shakespeare. Şi tot pentru prima dată, un actor putea face publicul să adore personaje demonice. Deocamdată pe scenă. Mai târziu şi pe ecran. Lui Laurence Olivier i se datorează translarea acestei saga shakespeariene de la teatru în film, aşa cum a iniţiat-o în Henric al V-lea prin decupajul inovator unind convenţia teatrală clasică cu „reportajul” filmat.

Modest şi arogant, generos şi egoist, fermecător şi imposibil, clasic şi modern, Laurence Olivier şi-a investit neîncetat calităţile şi defectele în plăsmuirea altor identităţi. A făcut-o cu un nobil talent, cu o neegalată energie şi cu o atât de desăvârşită tehnică încât a sfârşit prin a crede că el nu a existat niciodată în afara personajelor sale. A ajunge la o asemenea strălucită stăpânire a mijloacelor de expresie, susţinută de o îndrăzneală şi inventivitate maxime, înseamnă a fi lipsit de inimă, afirmau unii critici. Ei socoteau, probabil, că o atare perfecţiune trebuie să fie, într-o oarecare măsură, nesinceră. Olivier le răspundea că niciodată nu au existat artişti mai tehnici decât Shakespeare şi Mozart. Tehnica sa era formată dintr-un prodigios spirit de observaţie şi o memorie asemenea.

Vizita adesea Galeria naţională a portretului din Trafalgar Square spre a studia lumina şi machiajul potrivite scenelor şi secvenţelor ce urma să le realizeze ca interpret sau regizor, învăţa de la fiecare. De la oamenii de pe stradă sau de la alţi actori. Mai ales de la marii comici, îi cita pe Chaplin, ca şi pe Bob Hope şi spunea: „Nu poţi juca nici un rol serios — nici Hamlet, nici Macbeth, nici Lear — dacă nu ştii să joci comedie”.

Extravaganţa bravurii sale atletice l-a făcut adesea ecoul unor accidente. Avea 27 de ani când şi-a rupt piciorul într-o seară, când sărea de la balcon direct pe scenă. Cele nouă candidaturi la Premiul Oscar de interpretare între 1939 și 1976, pentru rolurile din “La răscruce de vânturi”, “Rebecca”, “Henric al V-lea”, “Hamlet”, “Richard al IlI-Iea”, “Cabotinul”, “Othello”, “Sleuth”, “Marathon Man”, sunt un prilej de a rememora câteva dintre marile sale creaţii în film (a fost de trei ori laureat al Oscarului).

Nu a ezitat de-a lungul anilor să-şi pună prestigiul de partea înnoirii formelor artistice. Cum a făcut-o şi jucând în piesele „tinerilor furioşi” şi în filmele „Free Cinema”. În ultimii ani, când bolile l-au asaltat interzicându-i să joace pe platou sau pe scenă, inegalabila sa voce s-a făcut auzită în nenumărate interpretări radiofonice. Predominanţi rămân eroii săi shakespearieni. „Aş fi vrut ca pe cartea mea de identitate, în dreptul naţionalităţii, să fie scris «Shakespeare», iar ca adresă: «Teatrul»”.

***

Adina Darian, Revista Cinema, iulie 1989