Lumea lui Marcel Proust văzută prin ochii lui Camil Petrescu

“În vremea când Anatole France dădea spectacole de monarh literar în salonul d-nei de Caillavet (care se dovedise un admirabil șef de protocol) apărea din când în când sfios, doar până în prag, un tânăr soldat, căci atâtea mari personalităţi întrunite acolo îl intimidau ca pe un biet călugăr, plenul unui conclav.

— E un prieten de-al lui Gaston, se scuzau ai casei.

Dacă vreunul dintre marii scriitori ai zilei, aproape toţi dispăruţi azi, ar fi fost profet… Mai ales dacă ar fi fost profet Anatole France însuși, atunci când prietena sa îl ruga să scrie o prefață pentru «Les plaisirs et les jours».

— E pentru un prieten de-al lui Gaston… De gentil Marcel…

Adevărul e că «snobismul literar» al acestui băiat de bani gata pare-se că plictisea pe mai toţi marii vizitatori, şi chiar pe cei mai aşa ai salonului. Ei ar fi putut gândi mai curând un cerc pătrat decât un scriitor adevărat cu numele de Marcel Proust.

Destinul epocilor literare e cu adevărat de nepătruns. E totuşi cu putinţă ca tromba timpului să spele totul şi să rămână singur, crescând apoi, dominând totul, reprezentând întregul după atâtea decoruri frumoase prăbuşite, un bărbat cu mustaţa brună şi ochii puţin cam apropiaţi, politicos din exces de modestie socială până la umilinţă, sensibil până la a crea cele mai delicate situaţii şi năzuind intens să pătrundă în saloanele «du faubourg St. Germain», un monden, în sfârşit, pe care până a împlinit patruzeci de ani cel mult intimii îl socoteau scriitor? Atunci de ce să mai întreţinem academii, de ce să mai facem societăţi de scriitori, de ce să mai dăm banchete şi decoraţii literare?

Cât e de înţeles părerea de rău a lui A. Gide… Editura N. F. R. i-a încredinţat spre a refera un manuscris ros, îmbâcsit, plicticos. A opinat că trebuie respins. Şi peste câţiva ani, cartea refuzată era una dintre cele care înmărmuresc pe ceilalţi toţi dintre marii scriitori ai lumii, una dintre cele destinate veacurilor.

— «Va fi unul dintre regretele cele mai arzătoare ale vieţii mele acela de a fi respins de la publicare cartea d-tale», scria mai târziu, dezolat, autorul «Pretextelor» romancierului abia descoperit. Căci surpriza cea mare a fost că out-siderul nu s-a ivit, aşa cum îl aşteptau toţi dintre scriitorii stranii «gen genial» cum li s-a zis.

De când cu Baudelaire, de când cu Mallarmé, nu mai păcăleai pe nimeni. Toţi ştiau că marele geniu necunoscut va fi ermetic, ca un rebus de ziar, va avea o înfăţişare originală (aşa cum se deghizează agenţii secreţi proşti), va lansa teorii revoluţionare. Să fim sinceri. Cei din anii 1912—1922 socoteau mai curând că acest geniu necunoscut va fi Jean Cocteau, de pildă, dar nu acel «charmant et gentil Marcel» care nu izbutea să găsească editor pentru nişte cărţi plicticoase.

Ceea ce e izbitor e că acest «monden literat» neluat în serios de nimeni nu era numai cel mai profund cunoscător al dinamismului sufletesc din câţi a avut Franţa de la Stendhal şi Balzac încoace, dar şi cel mai lucid dintre toţi asupra tehnicii creaţiei. În «A la recherche du temps perdu» sunt risipite ici şi colo cele mai profunde consideraţii asupra artei şi mijloacelor ei din câte s-au publicat vreodată.

Că un om a putut duce o viaţă atât de dublă, de monden cotidian, politicos la exces, ataşat în prietenie, fără cea mai mică paradă literară, până aproape de vârsta de patruzeci de ani — şi totuşi să aibă conştiinţa atât de precisă şi amănunţită a proporţiilor şi naturei geniului său e ceea ce te uimeşte. Un prinţ de sânge regal care ar trăi viaţa întreagă în cel mai desăvârşit incognito în plin cotidian şi forfoteală familiar.

Închis în casă, în faimoasa cameră căptuşită cu plută, timp de aproape cinsprezece ani, Marcei Proust n-a făcut-o cu intenţia de a fugi de lume. Această lume el o acceptase, fără nici un orgoliu de scriitor, jucând mereu teatrul acelui «charmant et gentil Marcel». Voia numai să se supună destinului lui de artă.

În volumul din urmă, pasajul în care reface hotărârea de la începutul romanului, după ce situase soarta creaţiei de artă în cosmos (arătând în ce planuri e singura formă de supravieţuire) e una dintre cele mai emoţionante confesii şi nelinişti, aceea a unui om care-şi propune să realizeze o operă pe care o poartă în el, deşi sănătatea lui e atât de şubredă, încât, cum spune, în orice oră poate să aducă sfârşitul, întrerupând nu numai existenţa frazei, ci, mai ales şi pe cea ideală.

Şi nu e un miracol că omul acesta trăieşte astfel sub ameninţare şi prăpădit de leacuri încă cincisprezece ani tocmai ca să încheie ultimul volum din cele şaisprezece ale romanului său?

A murit pentru că a sfârşit, a trăit numai pentru că trebuia să termine? De aici începe marginea.

Cred cu adâncă înţelegere a faptului că peste un veac, două, dintre toţi romancierii de până acum, cu menţiune, cu simplă menţiune, pentru Balzac, Stendhal şi Tolstoi, poate încă Thomas Mann, nu va dăinui decât Marcel Proust. Totul, absolut totul, datorită progreselor endocrinologiei, psihologiei şi consecutiv esteticii va părea perimat. E puţin încurajator să gândeşti asta chiar în zilele când scrii un roman, dar cine ar putea înlătura — şi ce sens ar putea avea aici cuvântul a înlătura? — destinul acestei preocupări frivole care e literatura propriu zisă?

*** Camil Petrescu, Cuvântul, noiembrie 1932