“Prima zi de filmare a interviului cu Laurence Olivier a fost amânată şi contramandată de câteva ori. Mereu ne anunţa că mai are nevoie de o săptămână sau două până să-şi termine autobiografia, la a cărei parte finală lucra. Când, în sfârşit, ne-a primit, nu mai contenea cu scuzele. Am instalat aparatele de filmat în camera de la etaj a confortabilei sale vile rustice. Era o zi însorită de început de vară.
Laurence Olivier se foi şi se învârti un timp, apoi îşi găsi o poziţie comodă, cu piciorul stâng, care i se cam umfla şi-l durea, proptit de două perne. îşi scoase şi îşi umplu pipa, cu un gest elegant. În timp ce operatorii îşi reglau aparatele, stânjeniţi de lumina orbitoare care se revărsa pe ferestre, eu am stat puţin de vorbă cu Olivier, ocolind deliberat subiectul interviului. Da, încheiase prima versiune a autobiografiei, mi-a spus. Îi ieşise mult prea lungă. Şi descoperise ce personaj cumplit de plicticos era! Socotea că redactarea acestei autobiografii constituia lucrul cel mai anevoios pe care-l realizase vreodată, şi încă de unul singur. Da, desigur, avea să-i fie foarte utilă pentru interviul filmat, putea afirma că e absolut la curent cu el însuşi, ba chiar prea îndopat cu sine însuşi, deci în perfectă stare de funcţionare. Şi hotărât să fie cât mai sincer cu putinţă, adăugă el.
Era un start extrem de plăcut: soarele, interlocutorul, calmul… Aşadar, la treabă! Uneori e bine să începi un interviu cu o chestiune mai generală, oarecum vagă, o apropiere amicală, ca o strângere de mină. L-am întrebat, aşadar, care e cea mai puternică impresie pe care i-a lăsat-o copilăria lui acum, când priveşte îndărăt cu o viziune de ansamblu. Şi, în seninătatea camerei scăldate in soare, ilustrul actor de faimă mondială, aflat in apropierea celui de-al optulea deceniu de viată, actorul care-şi propusese să fie cât mai sincer cu putinţă, mi-a răspuns fără nici o ezitare:
– Spaima, întreaga mea copilărie am fost înfricoşat, terorizat.
M-am simţit străbătut de un fior rece. Se pare că timp de peste două secole, bărbaţii din familia Olivier au ales, cu precădere, cariera bisericească. Tatăl lui Laurence era cel de-al zecelea copil al unui preot şi, după o timpurie (dar curând înăbuşită) încercare de a se pregăti pentru operă, urmată de un eşec atât financiar, cât şi profesional, a devenit institutor la o
şcoală elementară şi jucător de cricket cu faimă locală. Mai târziu, deşi o căsătorie fructuoasă i-a oferit posibilitatea de a înfiinţa o şcoală proprie, a renunţat totuşi la învăţământ, mânat de zelul clerical. S-a smuls bucuriilor pământeşti şi şi-a purtat familia după el pe cărările anglo-catolicismului.
Laurence era al treilea copil al lui Gerard Kerr Olivier; avea o soră mai mare cu şase ani, Sybille, şi un frate, Dickie. Când am discutat cu sora lui, aceasta mi-a confirmat impresia atât de vie exprimată de Laurence, și anume că întreaga copilărie a fost „înfricoșat”. Se pare că tatăl nu-și putea suferi fiul mai mic, nu-l putea răbda. Poate că îl asociase în mintea lui cu o criză in căsnicie sau cu starea materială foarte precară a familiei Olivier după dramatica decizie a tatălui de a se dedica bisericii sau poate că era vorba, chiar la această vârstă fragedă, de o rivalitate la dragostea mamei.
Pentru că, în mod cert, Agnes, mama lui Laurence, îl adora. Copilul o făcea să râdă. Olivier îşi descrie mama ca având un păr atât de lung încât se putea aşeza pe el şi ţine să sublinieze în mod repetat că o diviniza şi că nici o fotografie nu-i poate reda întreaga frumuseţe. E posibil ca această intensă afecţiune reciprocă să fi stârnit gelozia tatălui. Şi s-a răzbunat înfricoşându-şi băiatul într-un chip care avea să-l marcheze şi de care avea să-şi amintească întreaga viaţă.
Gerard Olivier era preot, ceea ce-l făcea cu atât mai înspăimântător. A fi dispreţuit şi condamnat de părintele pământesc înseamnă că şi părintele ceresc are o impresie foarte proastă despre tine, lucru la care micul Larry era foarte vulnerabil.
La vârsta de şapte ani, Larry devenise un mic slujbaş al altarului, acolit al tatălui său şi paralizat de spaima de a nu săvârşi vreo gafă, nu cumva să aşeze vinul sfinţit în alt loc sau să uite ce răspuns trebuie dat după sfinţirea pâinii, ori să se gândească la lucruri lumeşti, fapt care l-ar fi mâniat cumplit pe tatăl ceresc. Această spaimă defineşte esenţa copilăriei lui Olivier.
Agnes, mama lui, era refugiul, limanul. Chiar şi astăzi, Laurence Olivier vorbeşte despre ea cu o neafectată duioşie copilărească. Ea a fost cea care — conștient sau nu — l-a sustras din sfera tatălui. A preferat să-l trimită la o școală bisericească mai bună decât cea la care predica tatăl, si anume la eleganta All Saints, de pe Margaret Street, în centrul Londrei. Aceasta era o vestită școală de cor din care făcea parte si Dickie, fiul mai mare.
În 1915, după trei încercări neizbutite, reuşi să-l înscrie și pe micul Larry la şcoala de cor. Timp de cinci ani, Laurence a urmat, ca intern, cursurile. A dus o viaţă monahală, a cântat ca solist al corului în faţa congregaţiei de enoriaşi elegant îmbrăcaţi si cu gusturi rafinate, a jucat în mici drame religioase anglo-catolice, s-a îmbibat de lungi partituri de muzică corală, de proza perioadei iacobine si de ritualurile bisericeşti în veșminte sclipitoare.
Asemenea lui Richardson sau lui John Gielgud la aceeaşi vârstă, țintea să devină preot. Într-o după masă, după ce-am luat împreună cu Olivier un dejun hedonist la Overton, ne-am dus cu toţii să vizităm şcoala All Saints. La masă, neştiind ce pot oferi unui oaspete de asemenea talie, îi sugerasem să începem cu stridii şi şampanie, şi cu toate că mi-a spus: „N-am voie să beau mult, dragul meu, nici azi si nici altădată”, totuşi, codindu-se un pic, a acceptat. După două sticle de şampanie, iată-l într-o formă excelentă, dirijând soferul prin labirintul de străduţe din centrul Londrei, în căutarea școlii All Saints si a unui loc de parcare. Când am coborât, Olivier, care cu o oră sau două în urmă îmi declarase că „are o zi proastă” si care, într-adevăr, arăta cam doborit, s-a transformat ca prin minune.
Am vizitat biserica si, coborându-și instinctiv glasul, s-a pierdut în exclamaţii și jumătăţi de amintiri: „cea mai frumoasă biserică!”, „uită-te la capela Fecioarei, acolo în dreapta”, „cea mai bună acustică din Londra!”, „o orgă fantastică!”, „aici începeam procesiunea: eu ţineam cădelniţa”. Curând însă, fluxul amintirilor se ostoi, blocându-i, treptat, şi cuvintele. Se aşeză si privi tăcut în jur. Căci, spunea el, de aici începuse totul. Tot ce-a însemnat viata lui. Se considera a fi fost „un tânăr prea slab si schimbăcios pentru a fi îmbrăţişat cariera clericală” si niciodată prea cucernic. Dar aici, în această școală, a învăţat că trebuie să-ți închini viata, cu pasionată convingere, unui ideal măreţ. Si tot aici i s-a revelat si idealul măreţ. Căci la şcoala de cor All Saints, pe planul al doilea, imediat după Dumnezeu, era venerat teatrul. Geoffrey Heald, unul dintre profesori, punea cu atâta strălucire în scenă piese de teatru, încât devenise un lucru de bun gust pentru mulți dintre marii actori ai vremii — Ellen Terry, mama reputatului Gordon Craig, Forbes Robertson, tânăra Sybil Thorndike — să asiste la spectacole.
Și Laurence ajunse pe dată vedeta acestor performanțe. Neîncrezătorul său tată s-a simtit extrem de măgulit în ziua când a auzit-o pe una dintre cele
mai mari actrițe din țară lăudându-i fiul în termeni entuziaşti. Rafinată, Ellen Terry i-a sesizat imediat posiblităţile. Ca și părintele Heald de altfel, care a declarat că interpretarea lui Olivier în rolul lui Kate din „Îmblânzirea Scorpiei” de Shakespeare a fost cea mai bună din câte văzuse el până atunci.
Comentariul a fost completat de W. A. Darlington, unul dintre marii critici teatrali prezenţi la spectacol, care a scris într-o cronică publicată în „Daily Telegraph”: „Nu-mi pot aminti de vreo actriţă care să fi fost mai strălucită în rolul lui Kate”.
Cu prilejul aniversării zilei de naştere alui Shakespeare, spectacolul a fost montat la Stratford-on-Avon, si Laurence, în vârstă de 14 ani, a fost cel care a purtat coroana, în cadrul procesiunii, de la teatru până la mormântul Marelui Will.
Când privesti fotografia lui Olivier în rolul lui Kate, esti frapat de o expresie cu totul neobişnuită. Atitudinea trupului și mimica feței sunt mai curând femeieşti decât adolescentine. Kate pare să facă parte nu din lumea fetelor tinere, ci din cea a femeilor experimentate.
O lume tocmai atunci frântă pentru Laurence Olivier prin moartea mamei sale. Ne-a descris în profunzime cât de puternic l-a zguduit această moarte. Dar, în același timp, Olivier e gata să recunoască si sursa de putere pe care acuta pierdere a constituit-o pentru el. Nu s-ar putea afirma că noua lui putere ar fi însemnat o compensare sau o consolare, dar din durerea lui a rezultat ceva. În gospodăria săracă a familiei Olivier, în care un pui era făcut să ajungă pe trei zile, unde apa caldă din cadă era împărţită de trei bărbaţi, iar costumele băieţilor proveneau de la unchi mai înstărit care le purtase cât putuse, nimic nu avea voie să se irosească. Sau poate că Olivier, ținând ca moartea timpurie a mamei lui să reprezinte ceva mai mult decât un eveniment tragic, nu suporta să accepte pierderea fără să-i atribuie şi un ultim mare avantaj.
*** România literară, martie 1988, Melvyn Bragg, Laurence Olivier; Traducere şi adaptare de Antoaneta Ralian
Pingback: Marilyn Monroe: Gloria nu este decât o fericire trecătoare şi parţială - Dosare Secrete / August 5, 2023
/