Într-o conferinţă rostită la Ateneu în anul 1890, istoricul Gheorghe Ionescu-Gion constata spaima romanilor în fața medicilor, teamă pe care au împărtăşit-o şi românii de-a lungul veacurilor.
La Roma, spunea profesorul, frica de doctori se datora faptului că “ei procedau pe cale chirurgicală, fără preocupări de atenuare a durerilor. Profesiunea nu le inspira, de altminteri, stimă întrucât în mândria lor romanii socoteau că nu e demn ca ei să fie bolnavi”. Interesanta incursiune pe care Ionescu-Gion a făcut-o în trecutul Țărilor Române arată că, deși poporul român era înclinat să creadă mai mult în ierburi sau vrăji, conducătorii care s-au urcat pe tron de-a lungul veacurilor recunoşteau superioritatea medicinei ştiinţifice.
“Ştefan cel Mare, de exemplu, a recurs la ajutorul medicilor atunci când, în urma asediului Chiliei, în 1462, căpătase o rană adâncă la încheietura piciorului. Se făcuse o fistulă pe care la început Domnitorul încercă să o tămăduiască cu ajutorul icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, pe care o purta totdeauna. Cum însă rana nu se vindecă și cum sănătatea marelui domn fu zdruncinată, el rugă la 1475 Senatul Venețian să-i trimită un medic. Documentele ne arată că de la 1502 se afla în curtea lui Ștefan un alt doctor, Matei Muriano, care, văzând că rana Domnului se agravează, îl sfătui să trimită la Veneţia un sol ca să cumpere doctorii.
Solul, anume Dumitru Purcediu, plecă, dar până când el să se înapoieze la Suceava, Muriano muri. Domnitorul se adresă iarăşi Senatului Venețian, rugându-l să-i trimită alt doctor şi obligându-se să-l plătească pe acesta cu suma de cinci sute de galbeni pe an. A fost trimis doctorul Gerolamo da Cesena care, sosind la Suceava şi văzând că starea domnitorului este extrem de gravă, nu cuteză să-şi ia singur răspunderea, astfel că ceru ceea ce astăzi s-ar spune un consult medical. Fură atunci chemaţi doctorul Leonardo Massarin din Buda şi un doctor evreu de curtea Hanului tătăresc. Toţi trei examinară rana şi se hotărâră s-o ardă.
Operația avu loc la sfârşitul lunii Iunie 1504, ea reuşi, dar peste câteva zile domnitorul muri.
Curtea rămase iar fără doctor, astfel că atunci când Bogdan-Vodă trimise pe logofătul Tăut împreună cu Isac Cămăraşul şi Ivanciu la Alexandru, regele Poloniei, ca s-o ceară pe sora acestuia, Elisabeta, de soţie, regele puse condiţiunea ca principesa să ducă la Suceava pe doctorii săi, pe care Bogdan se îndatora să-i plătească şi să-i întreţină.
De la Bogdan-Vodă încoace doctorii fură în Țările Române arabi, evrei, greci şi italieni. Credinţa în piatra cu virtuţi tămăduitoare, venind poate de la arabi, era foarte răspândită în Moldova în secolul al XVI-lea. Se spune că un doctor arab de la Cetatea-Albă aplica o anume piatră pe inima aceluia care suferia de epilepsie și aplica o altă piatră numită „Nefretica” acelora care sufereau de rinichi. Matostatul oprea hemoragiile, iar piatra numită a „Vulturului” împiedica lepădarea. Medicii aceştia cu pietre făcătoare de minuni aveau însă o concurenţă serioasă în babele cu descântece, care inspirau mai multă încredere poporului.
Cantemir reproduce în „Descrierea Moldovei” unele din descântecele şi doftoriile băbeşti care aveau darul să vindece de boli sau… să transmită bolile.
Revenind la doctorii din trecut, se cuvine să arătăm că ei îndeplineau şi rolul unor instrumente politice. Erau introduşi în toate tainele domnitorului şi rezolvau anumite situaţii recurgând la otravă.
Când Eraclide Despot, viitorul Domn al Moldovei, veni la curtea lui Lăpuşneanu, acesta avu presentimentul că Despot îi va fi fatal. Dădu prin urmare ordin doctorului său să-l otrăvească. Despot fugi la Viena, de unde se reîntoarse punând pe acelaşi doctor să scurteze firul vieţii lui Lăpuşneanu. Isprava reuşi.
Un doctor a năzuit să ocupe scaunul muntenesc. Era din Lombardia, se numea Rosso, şi a venit pe la anul 1577 la Constantinopol, stăruind pe lângă Sultan şi pe lângă Mehmed-Paşa să fie uns Domn pe tronul de la Bucureşti, afirmând că părinţii lui domniseră cândva în Țara Românească. Deoarece, concomitent cu el, alţi câţiva pretendenţi la domnie băteau capul Sultanului, acesta rezolvă problema închizându-i pe toţi.
Se pare că Mihai Viteazul a avut în jurul său mai mulţi doctori, căci aşa reiese dintr-un raport trimis de ambasadorul veneţian din Praga Senatului Republicii Veneţiene, la 6 ianuarie 1587, raport în care se spunea că Mihai Viteazul era „atât de greu bolnav, încât doctorii disperau de scăpare şi se socotea moartea lui ca un lucru foarte grav“.
De-a lungul secolului al XVII-lea, locul medicilor italieni, evrei şi arabi în Țările Române fu uzurpat de Greci. Ortodocși, cu relaţiuni la Constantinopol, unde făceau practica, grecii fură preferiţi italienilor, cu atât mai mult cu cât aceştia se cam compromiseseră, întrebuinţau cu prea multă dezinvoltură otrava, învăţându-i până şi pe mitropoliţi să pună otravă în grijania celor pe care voiau să-i trimită mai iute pe lumea cealaltă.
Senatul Veneţian a primit, de exemplu, la 26 mai 1610, un raport prin care i se spunea că mitropolitul Moldovei a încercat să otrăvească, cu grijanie, pe Ştefăniţă, fiul lui Iancu Voevod. Grecii nu aveau curajul italienilor. Medicina lor, fie că o luau din facultăţile italiene, fie că o moşteneau de prin Constantinopol, aducea foarte mult cu reţetele babelor noastre.
Bunăoară leacul pentru vindecarea cheliei suna astfel: „ia un pantof de femeie; rupe-i talpa; taie dintr-însa partea dinspre călcâi; pune-o pe foc; prefă-o în cenuşă; amestec-o cu untdelem; fă-o alifie şi freacă-te pe cap“.
E uimitor de mare cantitatea doctoriilor sfinte ce s-au consumat în Țările Române în cele două din urmă secole, mai spune Ionescu-Gion. I-ar fi trebuit patriarhului de la Ierusalim să aducă untdelemnul din candela Sfântului Mormânt în chiupuri mari cât balena pentru a răspunde la toate cererile. Dar nu făcea aşa, căci lucrul ar fi fost nepractic şi, al doilea, ar fi fost în contra principiului care spune că doctoriile sfinte trebuie luate în proporţiuni sau doze infinitezimale. Se aducea o sticluţă cu untdelemn din candela Sfântului Mormânt, din apa Sfântului Iordan ori din fântâna Cedronului, dar că untdelemnul sau apa erau de la Ierusalim, n-ar putea nimeni să garanteze.
Când se isprăveau la Iaşi sau Bucureşti apa și untdelemnul din preţioasa sticluţă, medicul prea sfinţit punea apă din Dâmboviţa sau din Bahlui, căci, conform scripturii, duhul Domnului pluteşte deasupra tuturor apelor. Condiţiunea da căpetenie era ca sticluţa să fie închisă în trei-patru cutii, care se scoteau una dintr-alta. Când înaltul prelat mergea acasă la bolnav şi când acesta venea la Înalt Prea Sfinţia Sa, formalităţile erau aceleaşi. Varia numai preţul.
Cutia cea mare se deschidea cu deosebită ceremonie; se rosteau nişte cuvinte pe limbi adânci de către episcop; călugării care îl însoţeau, luând o poziţiune cataleptico-extatică, pironeau ochii în bolnav. Acesta simţea un fior. A doua cutie apărea. Emoţia creştea. Dacă putea, bolnavul cădea în genunchi, iar rudele rupeau pământul cu mătănii. La apariţia celei de treia cutii pe care, încet, oblu şi cu binişorul, o arăta episcopul, bolnavul tremura ca varga, simţea că din creştet până-n tălpi îl arde şi îl îngheaţă, îl saltă şi-l doboară, îl chinuie şi-l mângâie o căldură ciudată. Când apărea, în fine, sticluţa sfântă, sticluţă învelită în catifea verde sau roşie, călugării cădeau în genunchi, zguduiţi parcă de o puternică scânteie electrică.
Bolnavul, rudele, cei de faţă, izbeau cu fruntea pardoseala odăii. Episcopul se apropia de bolnav cu mişcări automatice. Respiraţia îi era şuierătoare. Ungea cu untdelemnul sau uda cu apa din sticluţă şi bolnavul se făcea bine.
Credinţa în harul divin al slujitorului bisericii era adânc înrădăcinată în popor. Cronicile spun că patriarhul Nifon vindeca orice boală. De altminteri, şi după moarte, patriarhul Nifon a vindecat multă vreme de muţenie, de friguri şi de durere de cap, întocmai cum moaştele Mitropolitului Maxim, omorât de Mihnea-Vodă, vindecau tot felul de boli”.
*** Doctorul V., Realitatea Ilustrată, 1930
