Agepsina Macri a venit pe lume în anul 1885 la Pitești, într-o familie înstărită, și a studiat la Facultatea de Litere de la Sorbona, apoi a luat lecții de actorie la Paris. A locuit mult timp în Franța, apărând la Teatrul Odeon, în rolul principal din Ifigeni a lui Racine, după ce jucase drama modernă Le Lys împreună cu Suzanne Després. După ce a revenit în țară, în 1914, s-a căsătorit cu scriitorul Victor Eftimiu și a fost aleasă societară a Teatrului Național din București, evoluând pe prima scenă a țării aproape o jumătate de secol.
Actrița a încetat din viață în noaptea de sâmbătă, 7 octombrie 1961, după o lungă suferinţă și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București. Jurnalistul Nicolae Carandino scria la câțiva ani de la dispariția ei:
“Sunt actori care apar, de la debut, perfecţi, alţii care devin după eforturi continui. Nu ştiu de ce am impresia că tânăra Agepsina Macri a strălucit mai ales prin suavitatea nobilei sale frumuseţi. Dar in epocă faptul că o fată de familie alegea cariera teatrului dovedea personalitate şi nu doar mimetism. Era suficientă această afirmare ca să striveşti protestele vehemente ale celor de aproape, proteste pe care le stârneau de altfel chiar gesturi şi îndeletniciri mai anodine.
Îmi povestea mama „senzaţia“ din staţiunea la modă Slănicul Moldovei când, alături de Agepsina, a apărut pe bicicletă, prin parcul „fin de siècle“ în care muzica militară cânta ultima bucată la modă, un vals vienez. Cine ar fi bănuit că în fetiţa firavă a marelui avocat din Galaţi se ascundea o chemare tot atit de hotărâtă cât voinţa pe care anii urmau să o pună la încercare.
Agepsina Macris-a desprins din mediul îmbâcsit de prejudecăţi al provinciei, a studiat la Paris, s-a reîntors la Bucureşti şi a clădit zi cu zi, an cu an, odată cu un nesfârşit număr de roluri, o carieră unică în toată istoria teatrului românesc. A fost, între cele două războaie, una din cele „cinci mari“, dar această poziţie de onoare a câştigat-o în luptă dreaptă, cu rivale de temut; alegerea, între ele, era artificială şi ţinea mai mult de preferinţele personale pentru un gen sau pentru altul. Un sentiment de pietate ne împiedică, de altfel, când scriem despre figurile mari ale teatrului nostru, să stabilim ierarhii.
Fiecare era în felul lui unic, particular, inclasificabil şi fiecare a rămas aşa în memoria acelora care l-au văzut şi l-au admirat; este greu să apreciezi o mare creaţie contemporană dacă îţi lipsesc posibilităţile de referire şi de comparaţie cu ceea ce încă nu s-a stins din tot ce a fost..
Agepsina Macri a cinstit spectacolele Teatrului Naţional, aşa cum în aceeaşi epocă „marile doamne“ ale Comediei Franceze sau ale Burgului au făcut-o la locul lor cu strălucire egală. Viaţa ei s-a confundat, timp de patruzeci şi şase de ani, cu viaţa primei noastre scene. A intrat în teatru sub direcţia lui Pompiliu Eliad, în anul 1911, debutând în „Corbii“ lui Henri Becque.
De atunci şi până când a închis ochii, a interpretat primele roluri din repertoriul clasic şi modern. A jucat de la tragedie şi până la comedia uşoară, în mai toate genurile. A creat rolurile mari din dramaturgia originală, a fost Oana, Tana, Genunea în trilogia Moldovei a lui Delavrancea. Şi a creat personaje de neuitat în „Inelul“ de Ticu Arhip, în „Nunta din Perugia“ de Al. Kiriţescu.
Devenind, din 1914, soţia lui Victor Eftimiu, a jucat în piesele marelui nostru autor de teatru, piese pe care el i le închinase. A creat astfel personajele principale din „Înşir’te mărgărite“, din „Cocoşul negru“, „Prometeu“, „Thebaida“ „Atrizii“, din „Glafira“, „Theocris“, „Poveste spaniolă“, din „Meşterul Manoie“ ca şi din „Stele căzătoare“.
Deşi a fost în primul rând actriţă de teatru clasic, interpretând cu mare strălucire toate eroinele lui Sofocle, a creat un „Din jale s-a-ntrupat Electra“ de O’Neill, o Christina Mannon care este încă vie în toate amintirile. Fiindcă Agepsina Macria izbutit, în mod surprinzător, să triumfe în teatrul de bulevard ca și în melodramă, în piesa de caracter ca și în teatrul de idei.
A jucat în „Este vinovată Mary Dugan“, ca şi în „Dama cu Camelii“, în „Necunoscuta“ lui Bisson, ca şi în ,,L’Acheteuse“ (Te-am cumpărat) de Steve Passeur. În Shakespeare a fost Ofelia, a fost Lady Macbeth şi o extraordinară Regină din „Richard al III-lea“. Cine nu-şi aminteşte de interpretările ei din „Nora“ şi din „Raţa sălbatică”. Ar fi imposibil, în cadrul acestei scurte evocări, să enumerăm principalele ei roluri, atât de multe au fost de-a lungul anilor şi de atâtea ori un triumf a izbutit să acopere — aşa cum se întâmplă în teatru — pe cel precedent. Ne vom mulţumi să evocăm fiinţa delicată şi fragilă a marii actriţe, făptura ei care căpăta pe scenă un neaşteptat relief şi o nemaipomenită vigoare.
Avea maiestate în atitudini şi nobleţe în mişcare. Ştia să spună versurile, reprezentând, alături de Nottara, o şcoală de declamaţie care, evitând exagerările pseudo-clasicului, se remarca prin claritatea dicţiunii, prin varietatea tonului şi prin precizia unui ritm cu sunet de medalie. Fidelitatea faţă de tradiţiile instituţiei, străduinţa de a continua pe drumurile înaintaşilor, nu au avut în cadrul Teatrului Naţional o mai merituoasă expresie artistică.
Galerie foto
Alte actriţe au cedat la solicitarea teatrelor particulare, fie pentru a culege laurii unei glorii ieftine, fie pentru avantaje de alt ordin. Agepsina Macri a preferat să rămână în casa în care a debutat, înfruntând uneori perioade dificile, dar conştientă că meritul ei nu putea decât să triumfe. De aceea, o biografie metodică a marii actriţe ar fi în acelaşi timp o istorie a Teatrului Naţional din aceeaşi epocă, în atât de largă măsură viaţa ei s-a confundat cu aceea a lui Victor Eftimiu şi viaţa amândurora cu anii de glorie ai teatrului românesc.
Am văzut-o jucând în foarte multe roluri și dac-ar fi să alegem spectacolele în care talentul ei ni s-a părut mai realizat, ne-am opri la „Atrizii” lui Victor Eftimiu, în care a jucat rolul Clytemnestrei, la „Electra“ lui O’Neill, în care a fost Christina Mannon, şi poate la acel personaj de un brutal realism din “L’Acheteuse“ în care talentul ei a căpătat pentru toţi câţi până atunci o văzuseră pe scenă, o înfăţişare surprinzătoare. Fiindcă nimic nu semăna în fond mai puţin cu Agepsina Macri din viaţă decât Agepsina Macri din teatru.
Aşa după cum Voltaire remarcase pe vremuri, vorbind despre La Clairon, fiinţa amabilă din societate căpăta, odată urcată pe scenă, nebănuite proporţii de mare eroină. Cinstind memoria ei nu facem decât să aducem un indirect omagiu Teatrului Naţional, şi acelui stil de interpretare care a deosebit ani de-a rîndul pe slujitorii primei noastre scene de toţi actorii, oricât de mari, care n-avuseseră şansa de a-i fi primit formaţia. Pe de altă parte, anevoie vor putea desprinde istoricii de mâine, din colaborarea artistică a lui Victor Eftimiu cu Agepsina Macri, partea fiecăruia; în atât de mare măsură inspiraţia şi realizarea, scrisul şi creaţia de scenă s-au împlinit armonic în acest cuplu celebru care va străluci în paginile istoriei cu lumină mereu nouă…”
