Medicul ieșean Emanoil Riegler: Dragostea de știință și de oameni

Emanoil Riegler s-a născut pe 5 noiembrie 1854 în satul Grozești-Bacău, a urmat școala primară la Târgu Neamț și liceul la Iași, iar studiile universitare le-a făcut sub conducerea savantului Ernst Ludwig, la Viena, unde, în martie 1881, a obținut diploma “cum laude” de doctor în medicină, chirurgie și chimie medicală.

Întors în țară, în octombrie 1881 a fost numit profesor la catedra de chimie de la Facultatea de medicină din Iași, pe care a condus-o până în anul 1906, când a devenit profesor de terapeutică la aceeași instituție, până în anul 1926, când a ieșit la pensie.
În anul 1901, Riegler a devenit vicepreședinte al Societății de științe din București și doi ani mai târziu vicepreședinte al Societății de medici și naturaliști din Iași. Pentru meritele sale științifice a fost ales în 1904 membru corespondent al Academiei Române.

Emanoil Riegler a avut o intensă activitate didactică și științifică, întreaga sa viață fiind un exemplu de muncă în slujba sănătății. Cuvintele lui, rostite cu ocazia lecției de adio, înainte de pensionare, pot constitui un adevărat crez: “Aproape 46 de ani i-am închinat în adevăr îngrijirii bolnavilor, educației studenților și cercetărilor de laborator, săvârșind muncă trudnică numai pentru binele omenirii, singurul scop în vederea căruia mi-am sacrificat întreaga mea viață, prețuind mulțumirea izvorâtă din ocupațiile științifice, mai presus de orice plăcere omenească…

Astăzi, când mă văd biruit de greutatea anilor și a suferințelor, când limita de vârstă mă obligă să înfășor pentru totdeauna steagul activității mele didactice universitare, mă retrag dorindu-vă vouă, dragii mei colegi, spor la muncă în chemarea voastră de apărători al celui mai mare bun omenesc: sănătatea, iar elevilor mei, pe care i-am iubit întotdeauna, cu nespusă durere părăsindu-i le doresc nestrămutată dragoste de știință și de oameni”.

Chimistul Emanoil Riegler a știut să împletească munca de laborator cu cea de la patul bolnavului. În introducerea la manualul “Terapeutica bolilor interne”, apărut în anul 1913, profesorul arăta dificultățile pe care le-a învins: “Am insistat mult asupra examinării funcționale a diferitelor organe, fiind convins că, cu ajutorul acestor investigații, putem recunoaște de multe ori stări patologice, care, cu ajutorul mijloacelor pur chimice, rămân mult timp ascunse medicului. Terapeutica fiind o știință chimică și experimentală, este evident că studiul ei trebuie să se facă atât în spital, cât și în laborator, căci altfel acest curs nu ar fi de nici un folos studenților. Cu multe dificultăți am ajuns la realizarea acestei necesități. Sunt fericit că în urma multor lupte am ajuns la idealul pentru care am luptat foarte mult, și anume ca cursul de terapeutică să se facă atât în spital, cât și în laborator”.
Experiența medicului s-a materializat în cele două manuale publicate, primul în 1904, “Chimia, fiziologia și patologia urinii umane”, iar al doilea, în 1913, “Terapeutica bolilor interne”. Manualul din 1904 este primul de acest fel din România, în cele 350 de pagini fiind cuprinse datele teoretice și practice ale componenților urinari normali și patologici.
În volum există o serie întreagă de metode pe care E. Riegler le-a pus în serviciul laboratorului de biochimie clinică pentru îngrijirea bolnavilor, metode care sunt și astăzi recunoscute. Tot el este autorul metodei biuretului pentru dozarea proteinelor. Având cunoștințe temeinice de chimie, Emanoil Riegler a știut să aplice chimia în medicină, iar manualul de terapeutică demonstrează legătura dintre cele două arii științifice. Un alt domeniu al biochimiei pe care medicul l-a abordat a fost cel al studiului și importanței ionilor în terapeutică și tot el a organizat serviciului de asistență de urgență (Salvarea) în orașul Iași.

Emanoil Riegler a încetat din viață pe 30 august 1929, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat la Roman.

Ziarul Adevărul consemna: “O telegramă din Iaşi ne aduce vestea tristă a morţii profesorului dr. Riegler. Moare la adânci bătrâneţi, după ce o viaţă întreagă a iradiat în jurul său numai intelectualitate, ştiinţă şi bunătate. Riegler a făcut parte din glorioasa pleiadă a intelectualilor generaţiei trecute care a creat acea atmosferă morală şi intelectuală a Iaşilor, asemănătoare climatului moral şi intelectual caracteristic nobilelor oraşe universitare din ţările mari apusene.
Era “omul de ştiinţă” în stricta accepţie a cuvântului, dar nu al ştiinţei speculative şi mai mult retorice sau verbale, care se mulţumeşte numai a reproduce în scris sau în cursuri “ex cathedra” rezultatele ştiinţei şi experienţei altora. Astfel se prezintă, din nenorocire, majoritatea oamenilor noştri aşa-zişi “de ştiinţă”, care, după mine, ar putea fi foarte lesne înlocuiţi, în cultura noastră, prin plăci inerte de gramofoane. Riegler, dimpotrivă, era adevăratul tip de savant modern, om de ştiinţă pozitivă, care verifică şi controlează personal, în propriul său laborator, tot ce aduce în ştiinţă descoperirea nouă, dar în acelaşi timp descoperă el însuşi raporturi noi între fenomene.

Chimia modernă citează şi numele lui Riegler atunci când enumără pe savanţii care au contribuit la progresele ei. Riegler nu era însă numai omul de laborator, ci a desfăşurat o bogata şi binefăcătoare activitate de medic practician şi de profesor universitar. Şi în această ultimă a sa ipostază am avut fericirea să-l cunosc mult timp şi personal. Era cel mai iubit profesor al universităţii ieşene alăturea de marele şi vestitul chirurg al Moldovei — d-rul Sculy. Cursurile de chimie ale prof. Riegler atrăgeau mult pe studenţi prin claritatea lor şi prin frumuseţea experienţelor de laborator care le însoţea. Cu moartea lui Riegler dispare unul din luceferii care sclipeau viu odinioară pe firmamentul științei românești.”

Fratele geamăn al chimistului Emanoil Riegler a fost medicul Mauriciu Riegler, bunicul matern al academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, iar un alt frate, Paul Riegler, a fost un eminent medic veterinar, decan al Facultății de Medicină Veterinară din București și fondator al Institutului Pasteur.

Surse:

Studii şi Cercetări de Biochimie, 1961

Adevărul, septembrie 1929

BCU Iași