Victor Babeș, savantul care a introdus vaccinarea antirabică în România

În 1888, un pacient muşcat de un câine turbat, soldatul Nicolae Ardeleanu din Focșani, care avea doar 23 de ani, a fost adus la medicul Victor Babeș, care în acel an înfiinţase cel de-al treilea Institut Antirabic din lume la Bucureşti. Vaccinarea a fost efectuată cu un succes deplin. La acea dată nu trecuseră decât trei ani de când, pe 6 iulie 1885, Louis Pasteur efectuase cu succes cea dintâi vaccinare antirabică la om, asupra copilului J. Meister. De altfel, primele cercetări ale renumitului “vânător de microbi” care a fost Victor Babeș, descoperitor a peste 50 de agenţi patogeni, asupra diagnosticului şi tratamentului turbării începuseră înaintea anului 1888.

În 1886, tânărul om de ştiinţă român (avea pe atunci 32 de ani) descoperise în sistemul nervos central al oamenilor seceraţi de groaznica maladie nişte corpusculi străvezii cu mici granulaţii în interior; aceşti “noduli rabici”, cum i-a denumit, reprezentau rezultatul acţiunii de apărare a organismului, care “încapsulează” germenul producător de boală. Mult mai târziu, în “Analele Institutului Pasteur”, Babeș a povestit cum a ajuns la această descoperire.

Într-o zi, un bărbat de vârstă mijlocie i-a adus la institutul din Bucureşti un câine care nu prezenta simptomele obișnuite ale turbării, dar avea o comportare ciudată. Omul era îngrijorat deoarece avea copii și a lăsat animalul acolo. După trei zile, câinele a murit, iar la autopsie, în bulbul rahidian, s-au descoperit noduli rabici. Un iepure, injectat cu măduvă din coloana vertebrală a câinelui, a murit şi el după puţină vreme. Nodulii rabici, esențiali în diagnosticarea turbării, au primit denumirea “noduli Babeș-Negri” (incluziunile rabice au fost observate mai târziu de către anatomopatologul italian A. Negri).

În anii 1888 – 1889, Victor Babeș a introdus în laborator virusul turbării în ser de sânge luat de la animale imunizate. Injectând acest amestec unor câini pentru experiențe, aceştia au rămas sănătoşi, mai mult, calităţile preventive ale substanţei injectate şi-au păstrat eficienţa.

Rezultatul a însemnat demonstrarea proprietăţilor imunizante ale sângelui provenit de la animalele vaccinate, descoperirea imunităţii pasive, care a deschis calea seroterapiei şi apoi a serovaccinaţiei.

Pe baza seroterapiei, Babeș a modificat tratamentul antirabic clasic elaborat de Pasteur, introducând ser antirabic cu virus fix şi elaborând “metoda românească de tratament antirabic”, singura ce oferea rezultate în cazul unor muşcături grave şi profunde. Această metodă remarcabilă a fost verificată pentru prima dată pe om în condiţii dramatice, în iarna anului 1890. Atunci au fost aduşi la Institutul Antirabic din Capitală 30 de ţărani cu groaznice muşcături, mai ales la cap, provocate de un lup turbat. Criza ameninţa să se dezlănţuie mai curând decât de obicei, nemaifiind timp pentru cele trei săptămâni cerute de vaccinarea preventivă clasică.

În această situaţie limită, Victor Babeș a aplicat pentru întâia oară la om metoda sa, bazată pe seroterapie, întârziind astfel manifestarea simptomelor turbării, reuşind ca vaccinarea preventivă a lui Pasteur să-şi facă efectul înainte de manifestarea bolii. 30 de oameni au fost atunci salvaţi de la moarte.

În anul 1912, monografia fundamentală a lui Babeș, “Traité de la rage” (Tratat asupra turbării), în care expunea sistematic problemele de diagnostic şi tratament ale turbării (incluzând “metoda românească”) a fost încununată în Franţa de prestigiosul Premiu Briand.

Nu întâmplător, în acea perioadă la Bucureşti erau aduse chiar cazuri de turbare din străinătate. O statistică de la sfârşitul secolului trecut arăta că la Institutul Antirabic din București, la 982 cazuri tratate, procentul de insuccese era nul, în timp ce în Austria, la 200 cazuri tratate, se înregistra un procent de 2% eşecuri şi chiar în Franţa, patria vaccinării antirabice, la 750 cazuri tratate surveniseră 0,39% insuccese.

Tot în anul 1888, Victor Babeș a adus o importantă contribuţie în domeniul medicinei veterinare, descoperind, în colaborare cu medicul român Constantin Starcovici, grupul paraziţilor endoglobulari denumit babesii (denumire derivată din numele său). Doctorul a stability etiologia hemoglobinuriei bovine (1888), iar ulterior a cârceagului oilor (1892); afecţiunile provocate de babesii au fost denumite babesioze (la Congresul internaţional de Zoologie de la Londra din anul 1900).

Babesiile au fost clasificate după agentul care le provoacă. De exemplu, febra de Texas a bovinelor este provocată de Babesia bigemina, piroplasma câinilor este produsă de Babesia canis, a cailor de Babesia caballi şi Babesia equi etc. De la aceste cercetări despre noua clasă de paraziţi descoperită în 1888, care ducea la pieirea unor mari efective de bovine, ovine şi cabaline, au pornit şi alte importante investigaţii, care au permis identificarea procesului transmiterii bolii şi a unor procedee de tratament eficiente.

O știre apărută în septembrie 1900 în presa centrală a stârnit panica în tot Bucureștiul:

„Alaltăieri dimineaţă, o domnişoară, Alexandrina D. din Calea Rahovei, fostă artistă mai mult timp în trupa de teatru a d-lui Al. Bobescu, s-a prezentat la Institutul Antirabic din Capitală cu un căţeluş mic cât un pumn, slab, nervos, cu ochi holbaţi şi rătăciţi, pentru ca să întrebe dacă e sănătos sau nu cîinele. Domnul dr. Babeș l-a luat de aproape pe micul căţel şi l-a privit. A fost de ajuns însă pentru ca animalul suspect să se repeadă asupra doctorului Babeș încercând să-l muşte. Imediat cîinele a fost internat, iar domnișoara Alexandrina a fost inoculată cu serum antirabic.

De două luni, artista umbla pretudindeni cu căţelul în poală. Micul dobitoc de o săptămînă însă nu mai avea astîmpăr. Toată ziua nu căuta decît să muşte, să rupă pe oricine i-ar fi ieşit în cale. Adeseori scăpa din braţele stăpânei sale şi se arunca după vreun trecător ori după acei care veneau în contact cu stăpîna sa. În Calea Rahovei, unde domnișoara cu câinele îşi avea locuinţa, sunt o mulţime de copii care au fost muşcaţi, apoi în strada Vămii, în Bulevardul Elisabeta nr.-ul 40, în grădina Mitică Georgescu, sunt peste 50 de persoane muşcate de acest câine în momentul când turbarea izbucnise deja într-însul.

Alaltăieri, fiind îndemnată de mai mulţi cunoscuţi, domnișoara Alexandrina a luat căţelul ca de obicei în braţe şi s-a prezentat la institutul domnului dr. Babeș. Aici, după scena pe care am povestit-o mai sus, câinele a fost închis într-o mică colivie pentru a fi pus în observaţie. În acelaşi timp, domnișoara a fost inoculată puternic.

Ieri, artista s-a dus la Institutul Antirabic la ora 11 dimineața, când se dau consultaţii publicului, cu mici aproviziuni pentru dejunul căţelului care, de altfel, era bine îngrijit. Un intern îi comunică însă ştirea că micul căţel a murit dimineaţa fiind bolnav de turbare!

Domnişoara disperată a început să plângă cu lacrimi cu pumnul şi să ceară a-şi vedea căţelul. Puţin se îngrijea stăpâna acestui odor că mâinele ei erau pline de muşcături şi zgârieturi. Domnia-sa a cerut internului să-i dea căţelul pentru a-l înmormânta în curtea casei. Cum însă animalul murise turbat, cererea a fost refuzată.

Se constată că sunt peste 50 de persoane, bărbaţi, femei, copii, muşcate de mica lighioană. Acum câteva zile, domnișoara Alexandrina căuta pe un cunoscut al domniei-sale la berăria Opler. Acolo însă un sergent de la muzică o vede, şi fiind beat lulea, şi-a permis să invite pe „colega“ la un pahar cu bere. Domnișoara l-a refuzat categoric. Atunci muzicantul supărat foc de acest afront, o urmăreşte.

Domnișoara pleacă pentru a scăpa de el, dar văzînd că o urmăreşte mereu şi în stradă, s-a întors înapoi. Muzicantul o ia în braţe şi o ridică pe sus, în vreme ce căţelul turbat din braţele domnișoarei îl muşcase atât de tare, că îi provocase răni mari pe mâini şi pe corp. Un chelner şi alţii trei inşi care săriseră în ajutorul domnișoarei au fost toţi muşcaţi de acest câine.

Unde sunt victimele? Incontestabil că în 30 zile peste 50 de persoane vor turba în Capitală. Foarte puţin vor fi ştiind de păţania cu câinele şi de cele ce vor trebui să facă.

Ieri după amiaza la orele 5, la domnul doctor Babeș a fost o adevărată expoziţie. Domnișoara Alexandrina îşi adusese 6 amice şi vreo 2 oameni, toţi muşcaţi de acest câine, pentru a li se face inoculaţii. Injecţiunile domnului doctor Babeș cu serum antirabic vor scăpa pe mulţi de acest dezastruos pericol. Nu toţi vor şti însă că au fost muşcaţi de un câine turbat şi dacă vor trece mai multe zile, tratamentul care durează 18 zile devine ineficace.

*** Adevărul, septembrie 1900

În 1912, Victor Babeș a tipărit la Paris marele său tratat asupra turbării, un volum de 700 de pagini care era o monografie completă cuprinzând istoricul turbării, legislaţia politică sanitară, clinica, anatomia patologică şi turbarea la om, studii experimentale, epidemiologice și statistice.

În expunerea de motive a unui proiect de lege pentru combaterea turbării prezentat Parlamentului în sesiunea ordinară 1934 – 1935 şi rămas nevotat găsim următoarele cifre cu privire la activitatea Institutului Babeș:

1894 – 1903 (10 ani) 7.090 trataţi sau 709 pe an;

1904 – 1913 (10 ani) 16.508 trataţi, sau 1.650 pe an;

1914 – 1923 (10 ani) 26.041 trataţi sau 2.604 pe an;

1924 – 1933 (10 ani) 54.154 trataţi, sau 5.415 pe an.

Cifrele acestea vorbesc însă mai mult când ele sunt prezentate alături de cele care reprezintă situaţia din alte ţări., fiindcă ne dăm seama de o situaţiune cu totul specială în România.

După o altă expunere de motive a alt proiect mai recent, oferim câteva date comparative, pe 1934, publicate de Buletinul organizaţiei de igienă a Societății Naţiunilor:

Lille – 87 cazuri; mortalitate – 0%;

Bordeaux – 172 cazuri; mortalitate – 0%;

Montpellier – 181 cazuri; mortalitate – 0%;

Paris – 496 cazuri; mortalitate – 0%;

Vilno (Polonia) – 16 cazuri; mortalitate – 0%;

Lyon – 164 cazuri; mortalitate – 0%;

Roma – 155 cazuri; mortalitate – 0,64%;

Praga – 275 cazuri; mortalitate – 0%;

Viena – 225 cazuri; mortalitate – 0%;

Budapesta – 3.607 cazuri; mortalitate – 0,11%;

Iaşi – 4.630 cazuri; mortalitate – 0,2%;

Bucureşti – 7.434 cazuri; mortalitate – 0,17%.

În 1928, ziarul Dimineața consemna:

“Odată cu venirea căldurilor, se constată o alarmantă înmulţire a victimelor câinilor turbaţi. O mică statistică, apărută recent în ziare, arată că numai la Curtea de Argeş s-au înregistrat câteva sute de cazuri. O altă statistică mai lămuritoare găsită la Institutul Antirabic arată situaţia acestei epidemii în ultimii cinci ani.

Cifrele sunt impresionante. Astfel în 1923 s-au tratat 4.340 de persoane; în 1924 s-au tratat 3.633. În 1925, 4.772, 1926 – 4.136 şi în 1927 – 4500. În anul acesta, se observă o creştere evidentă a cazurilor, dacă se ţine seamă că numai în intervalul de la 15 mai până la 30 iunie s-au tratat aproape 900 pacienţi.

Am găsit interesant să vizităm Institutul Antirabic înfiinţat de regretatul savant Babeș, unul din cele mai importante şi complete, din cele patru, ce avem în ţară. Curtea şi intrarea sălii de tratament, pline de femei, copii şi bărbaţi ce aşteptau injecţia mântuitoare, ofereau un tablou evident al ravagiilor epidemiei şi al muncii imense ce se depune zilnic la această instituţie. În medie se tratează astăzi 120 de pacienţi pe zi. Dacă se ţine seama că mai sunt în ţară şi alte clinici similare, ne putem da seama de proporţiile acestei boli.

Domnul docent dr. Dimitrie Ionescu, un tânăr savant care a făcut cercetări importante în legătură cu această teribilă maladie, care lucrează permanent la Institutul Babeș, ne-a dat interesante lămuriri. Din spusele d-sale rezultă că turbarea este în creştere în ultimul timp datorită în cea mai mare parte înmulţirii câinilor vagabonzi. Epidemia pare să producă victime numeroase la animale. Se ştie că această groaznică maladie specifică animalelor poate fi transmisă şi la om.

Boala este provocată de un virus invizibil, filtrabil, care până acum n-a putut fi pus în evidenţă. Infecţiunea la animal şi om se produce prin muşcătură, fie ea cât de superficială, direct pe piele, deoarece boala (virusul) se găseşte cu predilecţie în balele câinelui. Un animal turbat prezintă următoarele simptome clinic: devine abătut, lipsă de poftă de mâncare, schimbare de caracter, excitaţii, de obicei părăseşte locul domestic. Curios e şi totodată emoţionant, e că animalul nu se dă decât foarte rar la stăpânul sau fuge de-acasă când boala se manifestă. În această fază de excitaţiune, animalul aleargă cu gura deschisă, are salivaţie abundentă, ochii injectaţi, mănâncă lucruri indigeste (paie, bucăţi de sticlă, lemne) şi în cele din urmă sfârşeşte prin a cădea paralizat, sucombând. E de menţionat că nu totdeauna câinii suferă de hidrofobie (oroare de apă), cum se crede în popor.

La om această caracteristică este mai constantă. Un animal infectează prin muşcătură cu 10 zile înainte de a apărea simptomele descrise mai sus, aşa că toate persoanele care sunt muşcate în acest interval de timp trebuie să urmeze un tratament antirabic. Un câine care a muşcat nu trebuie numaidecât ucis, ci lăsat în viaţă, îngrijit şi pus sub observaţiune. Dacă persoanele muşcate prezintă plăgi la mână sau la cap, e necesar să înceapă un tratament antirabic preventiv, rămânând ca în urmă să se suspende tratamentul, dacă animalul ar rămâne sănătos după acest interval de 10 zile.

Animalul poate să prezinte pe lângă prima formă de turbare descrisă mai sus şi alt aspect de turbare, liniştită. În acest caz animalul este paralizat şi saliva lui e, de asemenea, virulentă. Pe lângă câini, şi muşcătura pisicilor este gravă, fiindcă incisivii sunt mai ascuţiţi și pătrund mai adânc. Mai rare sunt muşcăturile de porci, cai, şobolani etc.

La om turbarea este foarte rară, deoarece tratamentul antirabic aplicat la timp dă cele mai frumoase rezultate, chiar în cazul unor muşcături grave. Tratamentul trebuie aplicat cât mai repede după ce s-a produs muşcătura. După cinci zile începe a fi târziu. După 10 zile e chiar foarte târziu. Cazuri de turbare nu avem decât atunci când victimele nu se prezintă la tratament, din ignoranţă sau neglijenţă, sau vin prea târziu.

Vaccinul antirabic se prepară în institutul nostru, după metoda regretatului profesor Babeş, şi constă dintr-o emulsiune de măduvă şi creier de iepure turbat, cu virus fix (virus de laborator), în diferite diluţiuni şi doze, după cazuri.

Pentru combaterea epidemiei, pe primul loc se impune înlăturarea agentului, câinii vagabonzi. De asemenea organele sanitare, trebuie să trimită instrucţiuni în special la ţară, căci s-a constatat că ignoranţa sau leacurile băbeşti au adus multe nenorociri. Ideal ar fi dacă pe lângă fiecare spital din ţară ar fiinţa şi o secţiune antirabică, ceea ce ar scuti patentul pasiv să amâne mereu tratamentul, iar pe ceilalţi i-ar scuti de deplasări lungi şi obositoare”.

*** Dimineaţa, iulie 1928

Doctorul Victor Babeș a venit pe lume pe 28 iulie 1854 la Viena și a încetat din viață pe 19 octombrie 1926 la București, la vârsta de 72 de ani.