Mitică Popescu: Am avut șansă și în meserie, și în viață

Mitică Popescu s-a născut în București, pe 2 decembrie 1936. Despre perioada debutului, mărturisea:

“Am fost studentul lui Constantin Moruzan, avându-l ca asistent pe Mihai Mereuţă. În institut am jucat foarte multe roluri de compoziţie, pentru mine era o plăcere să fac personaje cât mai diferite. Îmi amintesc, la „Casandra” am jucat în “Drumul de fier”, în “Passacaglia” (tatăl)… Examenul de stat mi l-am dat cu Mihail din Vassa Jeleznova de Gorki. În aceeaşi perioadă a anilor de şcoală am avut ocazia să joc şi la Teatrul de Comedie şi am reuşit să învăţ foarte mult, pentru că teatrul avea pe vremea aceea o trupă minunată : Ciubotăraşu, Beligan, Gărdescu, Nineta Gusti, mai tinerii Dinică, Moraru, Albulescu…

La Piatra Neamţ am avut şansa să-mi încep cariera într-o trupă foarte bună, condusă de un animator talentat. Ion Coman ştia să asigure mobilitatea echipei, să creeze un spirit de emulaţie generală. Ţi se dădea de la început o sarcină foarte importantă — reuşeai sau nu, rămâneai sau erai eliminat. Era extraordinar! Lucram foarte mult, în teatru nu era decât un singur regizor angajat permanent, în schimb erau invitaţi cei ce doreau să colaboreze cu noi, cei ce aveau un proiect şi vroiau să-l realizeze. Reuşita era ca şi asigurată, pentru că exista ca bază de pornire un gând al regizorului. Eram o echipă tânără, dispusă la orice fel de experienţe.

Aveam cu toţii o extraordinară disponibilitate de joc… De asemenea, trupa era mereu reîmprospătată, un actor stătea acolo maximum trei ani, după care mulţi veneau în Bucureşti. De aceea, se vorbea ca de o „trambulină” a talentelor şi în glumă se spunea că este „un teatru bucureştean cu sediul la Piatra Neamţ“…

Critica era foarte atentă cu noi, exista o colaborare adevărată, cronicarii erau consultaţi permanent , exista chiar obiceiul ca, periodic, un autobuz să aducă din Bucureşti gazetari. Vedeau spectacolele noastre şi le discutau împreună cu noi. Pentru că era firesc ca nu toate cele şapte spectacole ale unei stagiuni să se ridice la aceeaşi valoare. În 1969 s-a organizat la Piatra Neamţ primul festival de teatru pentru tineret. (…)

Mi-e greu să joc fără un partener foarte bun sau bun, nu-mi place, nu că nu m-aş descurca, dar te simţi bine doar atunci când poţi comunica cu cel de alături, ca şi în viaţă, când vrei să crezi că nu vorbeşti de unul singur. Nu cred că nişte oameni care nu-şi dau „bună ziua” în viaţa de toate zilele pot să realizeze o comunicare optimă pe scenă; la nevoie, încerci, mi s-a întâmplat şi mie, dar rezultatul nu e cel dorit.

După cum am avut şansă în meserie — eu consider că şansa e lucrul cel mai important, pe lângă talent — aşa am avut şansă şi în viaţă! Am întâlnit un om minunat! Poldi, Leopoldina Bălănuţă, e nu numai o actriţă admirabilă — am avut ocazia să jucăm alături —, dar şi un partener de viaţă extraordinar. Şi nu pot să nu recunosc că. de multe ori, în meserie chiar, mi-a fost de un real ajutor, fiind un fel de „omul de colt”, cum se spune în box, s-a dovedit întotdeauna că ea a avut dreptate. Pentru că mai bine se vede din afară, şi, când ai alături un om de bună-credinţă, te poate ajuta să rezolvi ceea ce tu singur nu reuşeşti… Cu alte cuvinte, sunt un norocos!”

*** Teatrul, 1983

Despre întâlnirea lui Mitică Popescu cu Leopoldina Bălănuță, cei doi actori au povestit în 1990, într-un interviu acordat revistei Femeia:

Leopoldina Bălănuță: “Ne-am întâlnit într-un turneu în U.R.S.S. cu Teatrul de Comedie! Eu eram într-o delegaţie a oamenilor de teatru. Am hotărât să rămânem împreună mai târziu, în 1973, jucam în „Matca” lui Marin Sorescu, Mitică abia intrase în teatrul nostru și interpreta rolul „Logodnicul”.

Mitică Popescu: “Sunt un om norocos. Am reușit să termin facultatea când nu speram să mai pot. Poldi s-a arătat a fi un mare noroc pentru mine, nu numai în profesie, ci şi în viaţa de toate zilele. Are un simţ pedagogic extraordinar, primesc lecţii fără să plătesc. Are un calm, o bunătate extraordinare şi asta a costat-o de multe ori. Când vorbesc de sufletul meu, mă gândesc în primul rând la ea şi nu la mine. Viaţa a demonstrat că omul a avut întotdeauna nevoie de teatru. Chiar când era mai frig ca afară, am avut săli pline, deşi, să nu ne minţim, nu întotdeauna am onorat publicul, din cauza repertoriului pe care am fost nevoiţi să-l abordam. Ajunsese chiar o bucurie să poţi ieşi la pensie. Greutatea momentului actual e că nu mai avem scuze cu cenzura, deci responsabilitatea e îngrozitor de mare”.

Leopoldina Bălănuță: “Mitică, poate se supără, poate nu, dar el ştie: dac-aş pune în balanţă ce ne-a unit, în primul rând aceasta a fost vocaţia lui extraordinara de-a fi un excelent prieten, care s-a întâlnit cu dorinţa mea vitala de-a avea prieteni şi sentimentul (reprimat de soarta) firesc de-a avea copii. Ca actor l-am admirat şi îl admir pentru felul lui direct şi nesofisticat de a aborda personajul. Toate astea duc la un fel de iubire, care cred că e cea mai trainică; De altfel, suntem născuţi în aceeaşi zodie, a Săgetătorului”.

Actor al Teatrului Mic și colaborator permanent al Televiziunii Române, Mitică Popescu a încetat din viață pe 3 ianuarie 2023, la vârsta de 86 de ani, la Spitalul Elias din București.