George Calboreanu, o viață pe scenă

George Calboreanu s-a născut pe 3 ianuarie 1896 în localitatea Turnişor de lângă Sibiu și a urmat cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. După absolvire, a plecat la Constanţa, pentru că voia să se îmbarce pe un vapor şi să plece în America, dar a renunțat la idee și a revenit în Capitală, încercând să devină musician. Pentru o vreme a cântat în corul unei biserici, iar la începutul Primului Război Mondial a fost mobilizat și trimis în Moldova. În acea perioadă a devenit student al Conservatorului din Iaşi, la clasa lui State Dragomir, avându-i colegi pe C. Ramadan, Miluță Gheorghiu, Sorana Țopa, Costache Antoniu și Alex Critico. Tânărul a debutat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în stagiunea 1918-1919 în piesa „Fântâna Blanduziei” şi tot aici l-a interpretat pe Chiriac în „O noapte furtunoasă”.

În 1920, Calboreanu a devenit angajat al Teatrului Naţional din Cluj, a obținut un premiu care i-a oferit posibilitatea să studieze la Viena, iar la revenirea în ţară a fost angajat la Teatrul “Regina Maria”, condus de soţii Bulandra. A primit apoi un contract la Teatrul Popular, înfiinţat de Nicolae Iorga, devenind, ulterior, parte din trupele teatrelor particulare conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti.

În anul 1923, tânărul artist a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat până la pensionare, avându-i parteneri pe marii actori ai epocii, printre care Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu sau George Vraca.

Printre cele mai cunoscute piese în care a jucat se numără „Hagi Tudose”, „Coana Chiriţa”, „Avram Iancu”, „Pământ”, „Patima de sub ulmi”, „Păpuşile”, „Toţi fiii mei”, „Dama cu camelii”, „Papucii fericirii”, „Tinereţe”, „Ion Vodă cel Cumplit”, „Iuda”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Complotul condamnaţilor”, „Maria Stuart”, „Fraţii Karamazov”, „Oameni pe un sloi de gheaţă”, „Patima roşie”, „Iulius Cezar”.

În revista Rampa din 1929, Calboreanu a vorbit despre primele etape ale drumului pe care l-a parcurs pentru a ajunge pe scenă:

“Plin de viaţă, radiind prin toate fibrele lui sănătatea trupească şi sufleteasca, George Calboreanu trece printre noi, superb exemplar, drept luptătorul elen cu muşchii încordaţi, oţeliţi, şi cu privirea dornică de biruinţă.

Priviţi-l sub orice mască, fie ea a «Maestrului», a Prinţului de Danemarca, sau a lui Vlaicu Vodă, şi… personagiile create de el trebuie să trăiască.

Ascultați-l când vorbeşte de teatru, chipul îi e transfigurat, ochii îi sticlesc de bucurie şi glasul său intonează imn de slavă. Când vorbeşte de teatru, George Calboreanu face impresia celui care n-a cunoscut mizeriile scenei şi care, îmbătat de focul rampei, uită de culise și de tot ce e în dosul ei. Vorbind de Teatrul Național, George Calboreanu se înalţă în vârful picioarelor, pronunţă rar şi sacramental:

— Mitropolia teatrului românesc!

George Calboreanu este tipic reprezentant al tinerei generaţii de actori români. Fiindcă, vorbind de tânăra generaţie, nu se poate să nu începi cu el.

Imediat după război, când a debutat, a fost o promisiune. Pe urmă, talent. În ierarhia teatrului, consacrarea i-a venit de curând, când a dovedit că-i mai mult decât o promisiune…

Calboreanu — însemnăm acest lucru rar în teatru — s-a impus singur, dârz, ca un luptător meticulos care-şi cunoaşte forţele şi e sigur de izbândă. N-a avut parte de atenţia regizorilor, nu l-a lansat nici fantezia directorilor şi nu l-au inventat scări sau lumini orbitoare de proiector… Din această cauză se poate spune ca George Calboreanu e creaţia lui proprie. Iar galoanele şi Ie-a cucerit singur, pe merit.

Pentru Calboreanu nu există gen. Astăzi e un boier muntean, cu barbă, cu perucă lungă, mâine un păstor grav, poimâine un Hamlet tânăr, nou… Hamlet al său a fost o revelaţie în teatrul românesc. Şi care merit poate fi mare pentru el decât acela că a dat un prinţ ce nu avea nimic comun cu al marilor săi înaintaşi?

O noapte petrecută în compania lui Calboreanu e o adevărată desfătare. Îndrăgostitul de teatru e şi îndrăgostitul de viaţă.

L-am invitat să ne povestească viaţa. Părăsim teatrul şi ne refugiem în odăiţa lui din Strada Câmpineanu. O încăpere plină de gust, cu flori, flori multe, scoarţe româneşti… Pe masa lui se răsfăţa un volum de Musset şi «Andromaca».

— Îți plac florile, după cum văd.

— Le ador… Când vin acasă, ele mă primesc, îmi zâmbesc şi ţin locul unei fiinţe iubite care nu mă aşteaptă niciodată… Ele mă răsfaţă.

Convorbirea se leagă de la o discuţie prietenească. Am rara satisfacţie de a spune că George Calboreanu mi-a dictat de la început până la sfârşit şi că în povestirea lui n-am adăugat nici o virgulă:

…Sunt emoţionat, încerc această emoţie fiindcă vorbesc, prin dumneata, pentru prima oară publicului, printr-un al doilea personagiu. Senzaţia este pentru mine nouă.

Debutul meu în viaţă mi l-am făcut prin câteva zile de foame în docurile din Constanţa. Aveam şaptesprezece ani când am vrut să plec în America. N-am reuşit însă. Ghinionul sau norocul meu, dacă vreţi, a făcut să nu mă pot strecura pe nici unul din vasele ce părăseau portul. Astfel, după câteva zile de vagabondaj, m-am văzut nevoit să mă reîntorc la Bucureşti. Ca copil, nu m-am remarcat prin nimic deosebit

Actorul japonez îşi începe cariera la vârsta de 9 ani. El e actor, cântăreţ şi acrobat. Eu am început-o ceva mai târziu. Dar cât eram în şcoală, aveam întotdeauna nota cea mai bună la muzică. În ce priveşte acrobaţia, tot satul meu natal, Turnişor, din ţinutul Sibiului, nu mă întrecea în tumbe. Ştiam să pufăi şi să fluier ca trenul, fapt care-mi îndreptăţea consătenii să-mi prevadă un frumos viitor de mecanic la căile ferate… Imitam cucul, grohăiam ca porcii, aruncam picioarele cu uşurinţa calului pe care-l potcoveşti şi când era vorba să batjocoresc saşii cu care mă certam când ieșeam de la şcoală, apoi nimeni nu imita cioara ca mine.

Ca sa am amintiri, sunt prea tânăr, iar pentru anecdote, n-am haz! Anul trecut am încercat să învăţ una. Toată iarna am umblat cu cartea în buzunar şi cum găsem pe cineva să mă asculte, îi spuneam anecdota. Nu râdea însă nimeni, aşa încât cu experienţa de anul trecut nu m-aş mai încumeta s-o iau de la capăt, chiar dacă ar fi vorba de povestit ceva din propria mea viaţă.

Ce aptitudini am? Citeam undeva într-o zi că un popor vechi ne-a lăsat un teatru mare. Sunt grecii, care au iubit literatura. Eu nu ştiu dacă numai grecilor le-a plăcut să citească, ştiu însă că după nemuritorul nostru Alecsandri, tot românul e născut poet şi, în privinţa asta, nu m-am lăsat deloc. Numai că în proză am fost mai tare ca în poezie. Vrei să-ţi citesc ceva? Dar să nu râzi! Ascultă:

«De ce nu pot, imagine moartă, să înlătur straniul din surâsul tău care mă îngheaţă acum, să dau viaţă obrajilor tăi şi sânilor tăi înfiorători la atingerea privirilor mele pătimaşe?

«Lumânările degetelor tale să lumineze calea sufletului meu stingher, să-l ducă în împărăţia unde parfumul amintirii tale îmbălsămează văzduhul ca pe o dimineaţă fie mai floarea de crin. Şi acolo…»

Un alt popor mare, după cum scrie Paul Hervieu, ne-a lăsat un teatru mic. Sunt romanii! Ei iubeau gladiatorii, luptele de elefanţi şi lei, în sfârşit ceea ce ocupa ochii şi nervii, fără a sili mintea să lucreze, fără a-şi cultiva sufletul.

De la aceştia nu păstrez decât două lucruri mari: ambiţia şi mândria, care nu fac deloc parte din aristocraţia sufletului, dar mă caracterizează pe mine. Nu ştiu cu ce aş putea interesa publicul dvs. cititor. Nu mai vorbesc că-mi ceri şi fotografii. Priveşte, te rog, în jurul dumitale. Toţi pereţii sunt plini numai de chipul meu. Fiecare din aceste fotografii este reprodusă într-o serie de alte fotografii mai mici ori mai mari. Sunt însă foarte rari aceia cărora le-am dat câte o carte poştală. Am urmărit cu foarte mult interes interviurile duminicale din «Rampa». Pe măsură ce citeam, o întrebare tot mai stăruitoare mi se impunea.

— Este bine sau nu în împrejurări de acestea să se spună adevărul?

Eu n-am nimic senzațional în mine. După cum vezi, sunt de statură mai mult mică decât înaltă, ochi căprui, dar inteligenţi, frunte pe care, dacă ar vedea-o Lombroso, ar clasifica-o în galeria marilor genii ale omenirii. Barba… pe ici, pe colo, caracteristică criminalilor, nasul încovoiat în jos, poruncitor, deşi până acum n-am făcut decât să ascult ordine. Văzut de la distanță, spui despre mine:

— Vai, ce scârbos e ăsta!

Dacă te îmbeţi cu mine, îţi blestemi ceasul în care m-ai cunoscut, fiindcă nu te las să pleci până când nu trânteşti pepenul de trotuar, ca să vezi dacă-i verde sau galben. Semne particulare n-am decât la degetul arătător de la mâna stângă. În copilărie, la seceră fiind, în loc să apuc spicul cum trebuie, urmăream din ochi mişcarea ritmică a şoldurilor unei fetişcane bălăioare… Şi mi-am tăiat degetul. Pe urmă, în afară de un amănunt care era să mă coste viaţa, într-un circ, alte evenimente mai de seamă nu-mi amintesc să mai fi întâmpinat. Am încercat fel de fel de meserii, printre care şi pe aceea de detectiv la un birou de poliţie particulară, condus de poliţiştii Alexandrescu şi Gologan. Am părăsit însă curând această meserie, care nu mi-a adus decât neplăceri.

În vara anului 1916, exista la Parcul Oteteleşanu o companie de operetă Gabrielescu, dacă nu mă înşel. Din asociaţie făcea parte Ciucurete, de Sylva, Avram Nicolau şi deliciosul Alecu Barcănescu, căruia într-o zi m-am prezentat solicitându-i un loc în cor. După ce m-a ascultat, nenea Alecu mi-a răspuns brutal:

— Vezi-ţi de altă meserie, drăgălaşule! Asta nu-i de tine!

Totuşi, cântam în cor pe la biserici şi luam lecţii particulare de la diferiţi profesori de belcante între care Costescu la solfegii, Eliade, Havrileţ şi alţii. De câte ori treceam la un nou profesor, mi se schimba genul de voce. Havrileț găsea că sunt un minunat tenor dramatic. Eliade găsea că sunt bariton. În sfârşit, un al treilea mă găsea bas profund. Şi din primele lecţii a început să studieze cu mine partitura lui Mefisto din Faust şi, pentru ca reuşita să fie deplină, îmi recomandase să fumez mult şi să mănânc ciocolată, asta ca să-mi îngroaşe vocea. Havrileţ m-a pus să învăţ poezii, pentru dezvoltarea nu ştiu căror calităţi vocale. Îmi reamintesc că prima şi unica poezie pe care am învăţat-o a fost «Oltul», de Octavian Goga…

Războiul l-am făcut în Moldova. Trecând peste evenimentele cu mai puţină importanţă, vă voi spune numai că soarta m-a aruncat la una din unităţile sedentare de pe malul Prutului. De câte ori se anunţa un festival la Teatrul Naţional din Iaşi, mă urcam în tren şi mă duceam să-l văd şi eu. Distanţa era de vreo 80 km, pe care-i făceam în aproximativ 48 de ore, fără să vorbesc de frigul ce-l înduram.

Masa o luam la Teatrul Naţional. O societate de binefacere, mi se pare chiar Crucea Roşie română, instalase în bufetul Teatrului Naţional un cazan cu ceai şi câteva lăzi cu pesmeţi. Numai cine a trăit acele clipe îşi poate aminti ce căutată era acea gustare plătită cu zece bani.

Mai târziu, am fost mutat definitiv la Iaşi. Aceasta era în ianuarie 1917. Starea de mizerie de atunci îmi prefăcuse complet firea. De unde până aici, puţin îmi păsa dacă-i «albă ori neagră», acum eram din ce în ce mai preocupat de ideea unui rost în viaţă. Şi nu vedeam nimic, nicio perspectivă. Într-o zi citesc în gazete că la Conservatorul de artă dramatică din Iaşi reîncep cursurile. Un început vag de speranţe. Actor nu mă gândeam să mă fac. Totuşi, pentru că timpul îmi dădea posibilitate, am hotărât să mă înscriu şi eu. Oamenii nu-i cunoşteam decât din cărţile pe care le citisem, iar în ce priveşte pe artişti, deşi eram un mare admirator al lor, nu i-am înţeles niciodată. M-am prezentat d-lui Ion Livescu. Eram militar îmbrăcat în tunică de Roşior, pantaloni din cămaşă rusească, bocanci franţuzeşti. Probabil că numai aer de viitor actor nu aveam, din moment ce d. Livescu mă întrebă scurt din uşă:

— Cine eşti dumneata?

Pe măsură ce-i răspundeam îmi punea alte întrebări.

— Ce vrei de la mine?

Mărturisesc că nu mă aşteptam la o primire ca asta. De aceea, m-am încurcat în răspunsuri şi cu greutate am putut arăta dorinţa mea. E drept că după asta m-a invitat în casă, unde domnia-sa mi-a explicat că e profesor la Bucureşti, şi că la Iaşi nu poate face nimic pentru mine. Am plecat foarte amărât, dar nu şi descurajat. Ştiam că la Iaşi sunt şi alţi actori de la Bucureşti, şi gândul meu s-a îndreptat plin de speranţe către maestrul Nottara. Nici aici însă n-am avut mai mult noroc. Pe un ton mustrător, dar plin de bunătate, am fost sfătuit să renunţ la ideea aceasta, mai ales că în timpul acela toată lumea se zbătea între viaţă şi moarte şi armatele noastre erau pe punctul de a se retrage din faimosul unghi al morţii. Maestrul mi-a mai spus să aştept până se vor limpezi lucrurile, iar la reîntoarcerea la Bucureşti să mă prezint domniei-sale şi mă va primi.

Eram înfrânt. Deziluzionat de oameni. Eram gata să renunţ, când aflu că State Dragomir îşi reia cursurile la Conservator. Mult n-am stat pe gânduri şi m-am prezentat maestrului.

Era într-o duminică, înainte de amiază. Timid, aşteptându-mă şi aici la un răspuns defavorabil, bat plin de emoţie la uşa locuinţei din strada Ştefan-cel-Mare No. 3. Servitoarea mă introduce prin două odăi înguste şi fără lumină, apoi prin a treia, în fund, unde m-a atras un dulap plin cu cărţi şi o masă la fel de încărcată de carte.

State Dragomir își încheia butonii de la manșete. Mă privi o clipă în tăcere, apoi întrebă domol:

— Cine ești dumneata?

M-am prezentat.

— Ce dorești?

Cu o voce care putea fi de serafim sau de drac, i-am răspuns cu sufletul pe buze:

— Vreau să urmez arta dramatică!

A prins a zâmbi. De data asta m-a privit lung și, după ce m-a întrebat de unde sunt de fel, mi-a spus:

— Vino mâni după amiazî la tri să ti ascult!

Am plecat. Noaptea mi-am petrecut-o la Comenduirea Pieţei. În fericirea că a doua zi voi fi primit în clasa profesorului Dragomir și preocupat de anumite planuri de viitor, nu am mai văzut pe superiori şi treceam pe lângă ei fără să-i salut. Un colonel şi-a făcut pomana cu mine şi m-a dat pe mâinile unei patrule.

A doua zi, la ora trei, eram la State Dragomir. 16 Februarie 1917 e pentru mine începutul vieţii de muncă şi ambiţie pe care o trăiesc astăzi. În clasă erau mulţi elevi, între care şi frumosul talent al Soranei Ţopa. Introducerea a fost foarte simplă. Nimeni nu mi-a dat vreo atenţie. După câteva minute, a intrat State Dragomir. Era bolnav. A început prin a asculta o elevă, pe urmă alta. După ea, îl văd cum mă indică pe mine cu degetul și-mi spune:

— Dumneata ce știi?

Eu eram nepregătit. Habar n-aveam ce avea să urmeze. Mi-am amintit însă că ştiam vag o poezie şi i-am răspuns cu o greutate de parcă ţineam tot pământul în spinare:

— Oltul, de Goga.

— Să vedem!

Încep. După prima strofă, m-a oprit și m-a întrebat:

— Cu cine ai pregătit bucata?

I-am răspuns că nu am avut pe nimeni, cum de fapt și era, fiindcă Havrileț m-a pus să învăț poezia. dar de ascultat, nu m-a ascultat niciodată.

Dupa a doua strofă, State Dragomir, m-a oprit iar:

— Nu se poate, dumneata te-ai pregătit cu cineva!

Mai mult nu m-a lăsat să spun atunci, dar mi-a dat să învăţ «La Arme» şi pe Horaţiu din «Fântâna Blanduziei». Unde cu câteva clipe mai înainte, mă privea cu indiferenţă, întreaga clasă şi-a ațintit privirile asupra mea.

În iunie 1919, am absolvit Conservatorul. Gazetele care apăreau atunci spuneau despre mine că par a fi un bun elev. Examenul l-am dat într-un atelier al uzinelor electrice ale Teatrului Naţional din Iaşi. Nu ştiu din cine era compusă comisia. Dar de faţă erau, pe lângă maestrul Nottara şi Ion Livescu — care, sunt sigur, nu-şi mai aminteau de mine — maestrul meu, State Dragomir, apoi d. George Enescu, Mihail Sadoveanu, Ion Petrovici, Mihail Codreanu, precum şi marele meu camarad de astăzi, Ronaldo Bulfinsky.

Cu câteva minute înainte de începerea examenului, State Dragomir m-a luat deoparte şi mi-a spus:

— Îţi dau drumul, pentru că adevărata şcoală o vei face în faţa marelui public. La mine nu mai ai ce învăţa!

Şi am plecat în lume, purtând în suflet icoana sfântă a acestui om fără de care aş fi putut fi astăzi orice altceva, numai actor nu.

A murit la 15 Februarie 1920. Un pios omagiu memoriei lui, într-o epocă în care tata îmi spunea că trebuie să plătesc femeia cât merită şi să-i mai dau în plus un zlot pentru plăcintă, ca să nu poată avea mai târziu vreo pretenţie asupra mea, eu mi-am început viaţa plin de încredere în oameni şi în societatea care mă creştea.

Primii paşi în viaţă i-am făcut alături de Ştefan Brabotescu, sensibilitate rară şi prieten adevărat, într-un turneu sub conducerea sa artistică prin Bucovina în vara anului 1919.

Începuturile, în general, sunt mediocre şi pline de neîncredere. Am avut până acum directori care s-au ocupat de viaţa mea intimă mai mult decât de aptitudinile mele artistice. Dumnezeu să-i ierte! Alţii, când mă prezentam la angajament, spuneau că sunt mic şi am nasul mare. Asta ca să-mi dea salariul pe care-l doreau ei. Actualul director al Teatrului Naţional, scriitorul Liviu Rebreanu, mi-a arătat încrederea necondiţionată de care aveam atâta nevoie.

Ca actor, am şi eu preferinţele mele în literatură, ca şi în artă în general. În teatru, mi-am formulat anumite principii bine stabilite, căutând întotdeauna să lupt cu ridicolul din situaţiile false şi realizând, cu mijloace minime, maximum de succes şi mulţumire sufletească.

Nu există gen în teatru din clipa în care te afirmi ca un talent. Arhi-cunoscutul actor Moissi a jucat, fără să fie frumos, «Hamlet» şi «Romeo», într-o epocă în care îşi făcea o glorie din a-l interpreta pe Fedia din «Cadavrul viu».

Eu nu concep viaţa fără teatru. De aceea îl şi fac cu pasiune. Actorul care nu joacă e ca plugul neîntrebuinţat pe care-l mănâncă rugina.

— Dar când dormi? Fiindcă te văd veşnic, zi şi noapte, treaz!

— Sunt de părere că din 24 de ore, dacă actorul doarme patru ore, îi e suficient să reziste douăzeci de ore de muncă. E un fel de exces, dar numai aceasta îi întreţine spiritul viu şi numai această excitare continuă îi dă puterea de a crea, de a se înălţa, prin valoarea realizărilor sale artistice.

De la începuturile mele cele mai triste, încetul cu încetul, m-am apropiat de momentul marilor răspunderi în teatru. Şi aici am fost ajutat de părintele adevăratului roman românesc, d. Liviu Rebreanu, care marchează cea mai principală epocă din cariera mea până astăzi. «Hamlet», la început, a fost pentru pune o ambiţie. Pe urmă, a devenit un crez.

Dar, haidem la masă, că-i târziu… Mă rog, să ne înţelegem! Literatura e una, biografia e alta! întrebarea e: trebuie să spui adevărul atunci când ţi se cere un interviu?…

Când am părăsit odăiţa din strada Câmpineanu, se iviseră zorile. Strada se înveșmânta în mantie violetă şi Calboreanu, fără urmă de oboseală, se pregătea să reintre în ritmul vieţii care nu l-a părăsit o singură clipă… Când pleoapele se lasă, greoaie, după o noapte de nesomn, George Calboreanu apare proaspăt, gata de luptă… Un asemenea exemplar plin de elan inspiră curaj şi dragoste de viaţă.

*** A. Dumbrăveanu, Cu George Calboreanu despre el și despre alții, Rampa, septembrie 1929

Pe George Calboreanu îl putem descoperi astăzi în cele câteva filme artistice în care a fost distribuit după anii ’50: “Brigada lui Ionuț” (1954), “Bădăranii” (1960), “Setea” (1961), “Omul de lângă tine” (1961), “Lupeni 29” (1962), “Lumină de iulie” (1963), “Străinul” (1964), “Neamul Șoimăreștilor” (1965), “Calea Victoriei sau cheia visurilor” (1966), “Șopârla” (1966), “Apoi s-a născut legenda” (1968), “Frații” (1970), “Frații Jderi” (1974).

În ultimii ani ai vieţii, după moartea soţiei şi a fiului, marele artist a trăit într-un azil de bătrâni. George Calboreanu a încetat din viață pe 12 iulie 1986, la vârsta de 90 de ani, la București.

La dispariția sa, revista Teatrul scria:

“Aşadar, meşterul Calboreanu ne-a părăsit pentru totdeauna. Cu el se duce ultimul mare voievod al teatrului românesc. Şi spun asta nu pentru că l-a întruchipat ca nimeni altul pe Ştefan al Moldovei, ci pentru că a stăpânit scena naţională şaizeci şi şapte de ani, întrecând chiar domnia eroului lui Delavrancea. Am surprins, într-una dintre nenumăratele seri cînd ieşeam din sală urmărit de glasul — inimitabilul, neuitatul! — lui George Calboreanu, un spectator spunând: „Nu ştiu cum a arătat în viaţă Ştefan cel Mare, dar, pentru mine, Ştefan e numai acest neîntrecut artist Aşa a fost şi va rămâne pentru generaţii întregi”.

Ceea ce e însă formidabil, ceea ce m-a fascinat totdeauna la ţăranul din Turnişor care s-a născut parcă in hlamida voievodală a fost faptul că lasă în urmă o imensă galerie de personaje, o adevărată frescă de tipuri şi caractere umane de o diversitate neatinsă — după cunoştinţa mea — de niciun alt artist dramatic. Am convingerea că arta actorului de excepţie rămâne o taină care se dezvăluie la nesfârşit în ani lungi de muncă, de pe băncile şcolii pe scândura scenei. Aşa a fost Calboreanu.

L-am văzut pentru prima oară — foarte tânăr — în rolul mut al lui Ruman Grue din Vlaicu-Vodă. Juca alături de Aristide Demetriade, interpretul celebrului personaj al lui Davila, pe care mai târziu l-a recreat şi el. Fără a rosti un singur cuvânt, Grue a fost o prezenţă egală cu a Domnitorului. Aşa l-a gândit şi Davila: doar reprezintă poporul, cum spune Vlaicu — „pavăza şi braţul meu”. Dar câţi interpreţi au reuşit această performanţă?

Atunci nu mi-am dat seama, dar pe măsură ce lumea de personaje creată de Calboreanu se năştea, am înţeles că sălăşluiau neştiute nici de el, în muţenia aceea atotgrăitoare. Şi ce lume! S-ar putea spune: o enciclopedie de roluri. N-am la îndemână lista lor. Alcătuirea unei asemenea liste ar fi extrem de elocventă, de folositoare, de plină de învăţăminte. Dar retrăind din memorie neuitatele sale spectacole, pot să afirm că n-a existat dramaturg important, din indiferent ce ţară, care să nu-şi fi găsit în Calboreanu interpretul. Trecea de la repertoriul clasic la cel modern cu aceeaşi dezinvoltură cu care schimba sacoul cu costumul de epocă. L-am văzut în “Hamlet”, în “Un duşman al poporului”, în “Trenul blindat” (…)

Câte ascunzişuri erau în acest temperament plămădit din nu ştiu ce aluat miraculos! Din ascunzişurile astea răsărea, când nici nu te aşteptai, un haz cu totul personal, care stârnea hohote de rîs. Nu era hazul unui obişnuit actor de comedie. Hazul lui Calboreanu avea ceva când ponosit, când morocănos, când mucalit, când îmbufnat, când cârcotaş, când colţos. Aşa s-au născut Spirache din “Titanic-Vals” sau Chirică din “Omul cu mârţoaga”, pe care — de necrezut — i-a interpretat în premieră absolută. Ca să nu mai vorbesc de memorabila sa creaţie din “Bădăranii” lui Goldoni! Era atât de conştient de resursele infinite ale talentului său, încât se lăsa ispitit de cele mai contradictorii, mai năstruşnice experienţe scenice. De asta şi-a dat seama Sică Alexandrescu — neîntrecutul iscoditor al „ascunzişurilor” actoriceşti — şi aşa s-a născut surpriza “Bădăranilor”.

După atâtea şi atâtea „bronzuri”, era mereu în căutarea unor roluri noi. Acum vreo cincisprezece ani îmi spunea că n-ar vrea să-şi încheie cariera fără să joace “Danton”, “Galilei” şi… “Burghezul gentilom”. Şi mă întreba căruia dintre regizorii tineri pe care-i urmărea cu interes să se adreseze „în vederea începerii studiului”.

Din păcate, splendidele proiecte au rămas proiecte. Într-o bună zi, devenise pensionar. Şi, cu toate că era în plină putere de creaţie, activitatea sa a încetat. Se zvonise că ar fi bolnav. I-am telefonat. Mi-a răspuns, apăsând pe fiecare cuvânt: „Sunt bolnav de urât, dragule!”. Mi-am amintit, în clipa aceea, de ceea ce scrisese cu ani în urmă într-unui dintre caietele-program ale Teatrului Naţional, citându-l pe Oscar Wilde: „La bătrâneţe, ceea ce e dramatic nu este că îmbătrânim, ci că rămânem tineri”. Iar în continuare, adăugase un gând care-l persecuta: „Adevărul este că nu viaţa în luminile rampei ne oboseşte, ci despărţirea de focul lor. Nu freamătul cabinelor şi al culiselor sună tristul semnal al anilor ce s-au scurs, ci tăcerea camerei tale”. Cât adevăr e în cuvintele acestea o dovedeşte prezenţa Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului „Nottara” în fenomenul care se numeşte “Micul infern”. Venerabila actriţă, din aceeaşi generaţie cu Calboreanu, e un exemplu grăitor despre justeţea legiferării din trecut a dreptului marilor actori de a face parte „pe viaţă” din cadrele Teatrelor Naţionale. Deşi, din păcate, tradiţia s-a pierdut, Teatrul „Nottara” a găsit cu cale, spre cinstea sa, să nu-i răpească admirabilei veterane — şi nici publicului — bucuria luminilor rampei. Iată de ce, acum, când glasul lui Calboreanu mai poate fi auzit doar prin intermediul „Fonotecii de aur” a Radioului, mă urmăreşte obsesiv acel „sunt bolnav de urât!”. Şi mă gândesc ce binefacere ar fi fost, şi pentru el, şi pentru spectatori, dacă măcar o parte din ultimii săi ani nu i-ar fi petrecut „în tăcerea camerei” sale! (…)

***Traian Șelmaru, In memoriam George Calboreanu, revista Teatrul, 1987