Ludovic s-a născut pe 25 august 1845 la Palatul Nymphenburg și a fost fiul cel mare al Prințului Moștenitor Maximilian și al Prințesei Maria a Prusiei. Părinții lui au vrut să-i dea numele Otto, însă bunicul, Ludovic I, a insistat ca nepotul să-i poarte numele. În 1848, regele a abdicat, Maximilian a devenit noul rege al Bavariei, iar copilul de doar trei ani a fost desemnat prinț moștenitor. La fel ca mulți tineri prinți europeni, a fost crescut în spiritul disciplinei și al onoarei și a primit o educație severă, pentru a fi pregătit în vederea responsabilităților care îl așteptau.
Micul Ludovic era supus unui program strict de studii și exerciții și unii istorici consideră că această atmosferă cazonă este cauza comportamentului său ciudat din perioada maturității, mai ales pentru că prințul nu a fost deloc apropiat de părinții săi. Consilierii regelui Maximilian i-au sugerat plimbări zilnice în compania viitorului succesor, dar regele ar fi răspuns: „Dar ce-am să-i spun? La urma urmei, fiul meu nu are nici un interes pentru ceea ce-i spun oamenii”.
Ca adolescent, Ludovic a devenit prieten bun cu prințul Paul Maximilian Lamoral de Thurn și Taxis. Cei doi tineri călăreau împreună, citeau poezii și puneau în scenă opere de Richard Wagner. Prietenia lor s-a răcit când Paul s-a logodit, dar în perioada următoare Ludovic a avut o relație apropiată cu verișoara sa, Ducesa Elisabeta a Bavariei, cea care mai târziu va deveni împărăteasa Austriei.
Ludovic a fost proclamat Rege al Bavariei pe când avea 18 ani, pe 10 martie 1864, în ziua morții tatălui său, Maximilian. Câteva zile mai târziu, la înmormântarea fostului suveran, a apărut în public pentru prima dată, iar istoricii l-au descris ca fiind un tânăr frumos și înalt, cu o statură impozantă.
Încă de la începutul domniei, tânărul rege a sprijinit activitățile culturale; pe Richard Wagner l-a cunoscut în mai 1864 și l-a susținut cu toată puterea în activitățile sale artistice până la sfârșitul lui 1865, când, din cauza cheltuielilor mari, a fost obligat de către guvern, familie și cetățeni să-l expulzeze din Bavaria. Prietenia lor a continuat totuși multă vreme. Începând din anul 1872, Ludovic al II-lea a început să ceară să i se prezinte operele lui Wagner în premieră, fără să existe un alt public în afara lui.
Pe 11 mai 1866 regele a dispus mobilizarea generală pentru ca Bavaria să se alăture Confederației Germane în războiul împotriva Prusiei. Totuși, el nu avea ambiții militare, iar politica și conducerea armatei a lăsat-o pe mâna miniștrilor, iar după înfrângerea militară în acest război, Bavaria a fost silită nu numai să plătescă Prusiei despăgubiri de 30 milioane de guldeni, dar și să cedeze unele dintre provinciile regatului.
În tot acest timp Ludovic al II-lea și-a petrecut timpul călătorind în Elveția, Bavaria și Franța, apoi și-a dedicat energia ideilor lui romantice, retrăgându-se în palatele regale, de unde conducea țara în mod indirect, prin intermediul unor consilieri.
Marele stres al începutului domniei lui Ludovic fost presiunea publică de a avea un moștenitor. Ludovic al II-lea nu s-a căsătorit niciodată, în ianuarie 1867 s-a logodit cu ducesa Sophie Charlotte, sora împărătesei Sisi a Austriei, dar, din cauza relației de rudenie, consilierii au fost nevoiți să procure o dispensă de la papa Pius al IX-lea. Ludovic al II-lea a amânat mariajul și apoi, în 1867, a renunțat total la el, spre consternarea rudelor și anturajului său. Nimeni nu a știut că Sophie Charlotte, după numai trei zile de la desfacerea logodnei, și-a găsit consolarea în brațele fiului unui fotograf din cercul cunoscuților ei.
Pe baza unui jurnal secret, a unor scrisori și a mărturisirilor unor consilieri se știe că regele a avut mai multe relații homosexuale, iar această înclinație l-a transformat radical pe tânăr. Avea remușcări, s-a luptat toată viața pentru a-și suprima dorintele sexuale și pentru a rămâne fidel credinței sale romano-catolice și a suferit enorm din cauza faptului că nu putea îndeplini așteptările familiei de a oferi regatului un urmaș. De-a lungul domniei, Ludovic a fost prieten apropiat cu câțiva bărbați, inclusiv cu maestrul său de echitație, Richard Hornig, cu actorul maghiar Josef Kainz și un anume Alfons Weber.
În 1870, Bavaria a participat, din motive diplomatice, la Războiul franco-prusac, intrând în luptă cu 55.000 de soldați, la sfârșitul conflictului regele Prusiei, Wilhelm I, urma să fie proclamat împărat, iar acest fapt i-a provocat lui Ludovic al II-lea alte probleme de conștiință.
Totuși, în noiembrie 1870 tânărul i-a adresat Kaiserului Wilhelm o scrisoare celebră, prin care îl ruga să accepte învestirea cu titlul de Împărat al Germaniei, dar nu a participat personal la evenimentul oficial de proclamare, care a avut loc pe 18 ianuarie 1871 la Versailles.
Celebrul castel Neuschwanstein, care a fost sursa de inspirație pentru filmul “Frumoasa din Pădurea Adormită”, a fost proiectat chiar de suveran în 1868, piatra de temelie fiind pusă pe 5 septembrie, iar din 1884 a devenit locuința preferată a lui Ludovic.
În ultimul an al vieții, Ludovic al II-lea l-a însărcinat pe arhitectul Julius Hofmann cu realizarea unui palat de vară în stil chinezesc, după modelul Palatului de iarnă din Beijing, care urma să fie ridicat lângă lacul Plansee din Tirol, dar proiectul nu a mai fost realizat.
Toate aceste construcții și proiecte au fost finanțate personal de Ludovic al II-lea, ceea ce i-a provocat probleme financiare majore, iar stresul cauzat de datoriile pe care le-a făcut pentru a-și îndeplini dorințele i-a agravat starea psihică precară. Regele s-a retras din ce în ce mai mult din viața publică, se izola în Palatul Neuschwanstein, începuse să bea excesiv ;i stilul de viață dezordonat a început să se răsfrângă și asupra înfățișării sale fizice. Suveranul își jignea frecvent slujitorii, dar și pe cei mai apropiați consilieri și chiar pe puținii prieteni care îi mai rămăseseră alături.
În 1874, regele a fost pentru ultima dată la München, pentru procesiunea tradițională Corpus Christi (Fronleichnam). Ultima apariție în public, semioficială, a fost cea de la repetiția generală a primului festival muzical Richard Wagner de la Bayreuth din 1876. În 1881, a făcut o călătorie în Elveția împreună cu un nou prieten, actorul Josef Kainz. A început apoi să nu mai doarmă nopțile și să se plimbe singur prin parcurile palatului, afectat de faptul că, din cauza datoriilor din ce în ce mai mari pe care le avea, lucrările la unele dintre construcțiile sale au fost întrerupte.
La începutul lui 1886, guvernul a refuzat să îi aprobe un nou credit de 6 milioane de guldeni pe care-l ceruse pentru planurile edilitare, iar câțiva oficiali au început să facă demersuri pentru a fi declarat iresponsabil.
O expertiză medicală realizată pe 8 iunie 1886 de câțiva medici, la cererea Parlamentului, a constatat că Ludovic al II-lea ar suferi de o „tulburare sufletească nevindecabilă”, dar doctorii s-au bazat numai pe declarațiile unor martori, fără să-l consulte pe ilustrul pacient. Luând în considerație această expertiză controverstă, guvernul bavarez l-a declarat pe Ludovic al II-lea iresponsabil și pe 10 iunie atribuțiile sale au fost transferate prințului moștenitor Leopold, care îi era unchi.
Suveranul a încercat să contracareze acțiunea guvernului printr-o chemare înflăcărată adresată poporului, publicată de mai multe ziare, în care contesta toată procedurile medicale și juridice la care fusese supus, calificându-le drept acte de înaltă trădare față de rege și patrie, dar încercările de a atrage simpatia publicului nu au avut succes.
Pe 12 iunie Ludovic al II-lea a fost luat de la Palatul Neuschwanstein și pus sub pază la Palatul Berg, aflat pe malul Lacului Starnberg. În seara următoare, pe 13 iunie, suvernul a plecat la plimbare prin parc împreună cu o cunoștință, profesorul Bernhard von Gudden. Cei doi au murit în circumstanțe suspecte în acea noapte, fiind găsiți în apele lacului, în apropiere de mal, într-un loc unde apa nu era deloc adâncă.
Conform versiunii oficiale, însoțitorul regelui, profesorul von Gudden, ar fi încercat să-l împiedice să se sinucidă, dar există și ipoteza conform căreia Ludovic al II-lea ar fi încercat să fugă de sub pază și atunci ar fi fost împușcat.
În ziua următoare, pe 14 iunie 1886, trupul lui a fost dus în palatul Berg, unde a avut loc o mică slujbă religioasă, iar a doua zi a fost transportat la reședința din München, unde a fost supus unor expertize medico-legale. La examinarea realizată de un consiliu format din 13 doctori a luat parte și medicul lui personal, care nu era deloc convins de boala mintală, dar comunicatul oficial al comisiei a confirmat existența unei afecțiuni psihice. Sicriul a rămas în capela regală timp de trei zile, apoi a fost înmormântat în capela Bisericii Sf. Michael din München, iar pe 16 august 1886 inima regelui a fost depusă într-o urnă la Capela Milosteniei din localitatea Altötting.
