Rodica Tapalagă, o explozie de talent și dăruire pe scenă

Rodica Tapalagă s-a născut pe 12 ianuarie 1939 la Dorohoi și la doar trei luni a venit în București împreună cu părinții și fratele cu șase ani mai mare, viitorul actor Ștefan Tapalagă. Absolventă a Liceului Lazăr, apoi a Institutului de Teatru și Film în 1959, actrița a debutat în cinematografie încă din perioada facultății, în 1958, în comedia “Alo?… Ați greșit numărul!”, regizată de Andrei Călărașu, în care a apărut alături de fratele ei, dar și de Iurie Darie, Ion Lucian, Stela Popescu, Constantin Rauțchi, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Ștefan Bănică.

Repartizată la Teatrul Național din Craiova, Rodica Tapalagă a fost transferată la Teatrul Bulandra din București în 1961. Nemulțumită de rolurile în care era distribuită, actrița s-a mutat în 1977 la Teatrul Mic, iar în 1981 a revenit pe scena Teatrului Bulandra, unde a rămas până la finalul carierei.

A fost una dintre cele mai disciplinate colaboratoare ale Teatrului Radiofonic, fiind distribuită în peste 100 de piese, a jucat în multe puneri în scenă la Televiziune și a apărut, frecvent, în scenete sau spectacole de varietăți TV.

Printre cele mai cunoscute filme ale Rodicăi Tapalagă se numără “Tănase Scatiu” (1976), pentru care a primit Premiul ACIN pentru interpretarea Aglaei, “Clipa” (1979), “Între oglinzi paralele” (1979), “Vis de ianuarie” (1979), “Ora zero” (1979), “Artista, dolarii și ardelenii” (1980), “De dragul tău, Anca” (1983), “Dragostea și revoluția” (1983), “Vreau să știu de ce am aripi” (1984).

Considerată dificilă, pretențioasă cu ea însăși și cu cei din jur, dar foarte talentată și muncitoare, Rodica Tapalagă și-a ales cu mare grijă rolurile. Într-un dialog cu Sanda Faur, publicat de revista Flacăra în 1969, a vorbit despre frământările artistice, despre fratele său, actorul Ștefan Tapalagă, și despre cochetăria feminină pe care o considera “o preocupare stânjenitoare”.

“De Rodica Tapalagă, mi s-a spus, trebuie să te apropii cu grijă. Are un farmec care electrocutează şi o minte care scapără, dar pe lângă ele nu ştiu cum se face că mai întotdeauna se găseşte un fir din iasca nemulţumirii gata să ia foc. Şi până la urmă, scânteile sar şi se porneşte pârjolul… Rodica Tapalagă ar fi deci o dificilă. O năzuroasă. O persoană care dă mereu în clocot. Ceva ştiam şi eu, de la o repetiţie a «Operei de trei parale», când l-a repezit puţin cam tare pe colegul meu fotoreporter. Dar asta era — am aflat mai târziu — altceva: Rodica Tapalagă suportă greu să fie pozată, se crede nefotogenică, ocoleşte jenată orice afiş ori vitrină în care se află vreo fotografie, nu-i place să se vadă în încremenirea clipei, fie ea alb-negru sau color. Şi o înţeleg. Pentru că ea e departe de orice element static, pentru că e o mică bombă mereu gata de explozie, şi legea ei interioară este mişcarea, chiar dacă vijeliile pe care le dezlănţuie îi pricinuiesc, în primul rând, ei pagube…

Dar o priveam acum, în timp ce stăm de vorbă în micul ei apartament cu un decor discret, rafinat şi calm semnat de scenograful Ion Popescu-Udrişte, domnul şi stăpânul casei. O priveam pe Rodica Tapalagă, o ascultam şi impresia cea mai puternică o făcea, paradoxal, nu vitalitatea ei de origine vulcanică, ci intelectualitatea ei aleasă. Fata aceasta cu obraz de liceană, pusă pe şotii, cu ochi în care dănţuiesc cele mai jucăuşe luminiţe, şi cu «emploi» actoricesc de cochetă, a îngrămădit în capul ei rafturi de biblioteci, le-a digerat acolo bine şi e acum o interlocutoare la care eleganţa verbului, fineţea şi proprietatea expresiilor sunt de-a dreptul uimitoare. Rodica are harul marilor cozeuri şi lucrul acesta — se ştie, nu blamez pe nimeni — nu e tocmai însuşirea cea mai frecventă a actorilor. E adevărat că, printre cuvinte, îi simt zvâcnind temperamentul ei în permanentă ofensivă, dar discuţia noastră demarează totuşi paşnic. Unde va ajunge, e greu de prevăzut…

— Ce crezi despre condiţia actorului, Rodica Tapalagă? Şi, în general, ce părere ai despre meseria dumitale?

— Nu o cred chiar atât de minunată încât să poţi face, în numele ei, orice… Dar să nu încep cu un nu, ca să nu-mi întăresc singură legenda. O văd ca pe o profesiune din cele mai palpitante, care îţi cere un cord puternic pentru a rezista la toate urcuşurile şi coborâşurile ei. Un cord puternic şi un curaj de piatră.

— Nu crezi că acest curaj ar putea fi înlocuit de talent?

— Nimic nu poate fi substituit talentului şi nimic nu poate ţine loc de curaj, nici chiar mimarea lui. Şi să-ţi spun de ce: arta actorului e o artă intermediară, în care aparent tu exişti singur in faţa publicului, aparent tu eşti creatorul unic, şi tu eşti cel dintâi tras la răspundere. Dar tu, biet actor, eşti de fapt un interpret — al autorului, al regizorului, al partenerilor şi câteodată şi al tău. E o meserie în care trebuie să te subordonezi la prea mulţi factori, încercând totuşi, pe cât se poate, să rămâi tu însuţi. Şi apoi, mai e şi dificila problemă a rolurilor. Uneori un rol îmi e antipatic, alteori mă umple de o bucurie imensă.

— Care, de pildă?

— Să zicem rolul din piesa Ecaterinei Oproiu «Nu sunt Turnul Eiffel». Mi-a plăcut enorm pentru că puteam spune, prin cuvintele personajului, niște lucruri care mă frământau personal, la ora aceea.

— Și ce anume te frământa, Rodica Tapalagă?

— Impostura, de exemplu. Sau reaua-credință sulemenită în principialitate. Sau nedreptatea. Uite, de pildă, am citit recent un articol nedrept despre un poet şi o zi întreagă am clocotit de indignare. Şi de fericire, de fericire că nu m-am blazat și că mai pot clocoti de indignare. Sau iată, nu vreau să fiu la dispoziţia zâmbetului dulce sau acru al unui director de teatru, al unui regizor. Pur și simplu nu vreau.

— Sincer să-ți spun, nu aş fi crezut niciodată ca Rodica Tapalagă să fie nemulţumită de condiţia ei în teatru.

— Sunt profund nemulţumită.

— De ce?

— Pentru că am o dezvoltare extrem de anevoioasă. Nu pot accepta liniştită să joc la trei ani un rol, mă rog, un rol care cred eu că mi se cuvine. Şi n-aş avea impertinenţa să-l pretind dacă dv., cronicarii, nu aţi fi semnalat în presă reuşita unor roluri ale mele şi dacă publicul — cu

care, nu uitaţi, noi, actorii, avem în sală contactul direct — nu le-ar confirma. Intru în a zecea mea stagiune teatrală şi ţin să-ţi spun că în cei doi ani petrecuţi la Naţionalul din Craiova am jucat mai mult decât în cei opt de la Teatrul «Bulandra», unde am făcut cu totul vreo 7—8 roluri.

— Te felicit dacă ai reuşit să te instalezi atât de puternic în conştiinţa publicului cu atât de puţine roluri.

— Pentru mine e totuşi un bilanţ trist. Am 30 de ani, cariera unei actriţe, ca şi a unui fotbalist, e destul de scurtă…

— Dar există roluri pentru orice vârstă…

— Exact, numai că ceea ce pot juca acum, nu voi mai putea peste alţi zece ani.

— Și totuși, cum crezi că s-a creat această situație? Nu mi se pare, sincer vorbind, că vreo mână nefastă să fi urmărit anume destinul artistic al Rodicăi Tapalagă.

— Fără îndoială, nu s-a întâmplat lucrul acesta, ai dreptate, şi uite, să precizez din capul locului înainte de a mă înfierbânta iar, tot ce spun aici are o marcă absolut subiectivă, e un punct de vedere cumplit de personal, poate că greşesc, sigur că greşesc, dar cine are pretenţia că în acest imperiu al subiectivităţilor care e lumea teatrului să deţină unicul şi supremul adevăr? Ştiu că directorul unei instituţii artistice nu poate avea doar grija mea, dar pe mine asta nu mă consolează. Pentru că anii trec şi clepsidra de nisip se află în mâinile lui… Dar, desigur, nu numai a lui…

— Ce alţi factori crezi că mai pot frâna dezvoltarea continua, armonioasă a unei actriţe — dacă-mi permiţi să depăşesc limitele «cazului» Rodica Tapalagă?

— Ba chiar îţi mulţumesc că mă scoţi puţin «din priză»… Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre criza de roluri feminine, atât în dramaturgia universală, cât şi în cea română. Până la izbânda — apropiată, se zvoneşte — a matriarhatului, nu putem spera la o împărţire echitabilă a rolurilor pe sexe, mai ales câtă vreme zona dramaturgiei va fi frecventată mai ales de dramaturgi. Sigur, aici am glumit, cu niţică amărăciune totuşi. Eu aştept ca Marin Sorescu să scrie o piesă cu personaje feminine şi eu să joc în ea, deşi în meseria noastră sunt întotdeauna alţii la fel de buni şi chiar mai buni ca tine care pot spera acelaşi lucru.

— Şi un alt element ce poate greva dezvoltarea unui actor?

— Etichetele. Prejudecățile de distribuție. Sunt literalmente sclerozante. Eu am fost sortită și consemnată în țarcul rolurilor de cochetă.

— Poate că temperamentul dumitale trepidant i-a îndreptățit la aceasta.

— Dar nu e deloc același lucru. În viață, eu nu sunt deloc o cochetă. Rochiile, de pildă, nu mă interesează, găsesc chiar că sunt o preocupare stânjenitoare. Dar, mă rog, accept servitutea câtă vreme a fi îmbrăcat cu grijă înseamnă un act de politeţe faţă de cei din jur… Pe scenă am obosit să tot interpretez tipul acesta nefericit şi livresc.

— Și ce-ai prefera să interpretezi?

— Orice, orice altceva. Chiar şi o Desdemonă, chiar şi o Noră.

— Voiam să te întreb cum colaborezi cu regizorii…

— Prost. Eu pornesc de la premisa că atunci când aparţii unei distribuţii, răspunderea pentru soarta spectacolului se împarte şi că, pentru rolul meu, pentru peticul meu de ogor, pentru sarcina mea, sunt cel puţin la fel de răspunzătoare ca şi regizorul. Şi apoi, eu nu am dreptul la bucuria creaţiei, dreptul acesta aparţine numai regizorului? Dar fără voluptatea muncii nu pot trăi, nu accept să trăiesc. Ce să fac, nu pot suporta sistemul de a prelua indicaţiile regiei fără să le discut. Drept care, trag ponoasele şi joc puţin.

— Printre factorii ce-ţi pot frâna împlinirea artistică să trecem deci şi factorul Rodica Tapalagă.

— Treceţi. Eu, în orice caz, îmi plătesc poliţele cinstit. Maestrul Şahighian, profesorul meu din Institut, îmi spunea că meseria noastră — în care depinzi de o mie de factori pe care trebuie să ştii să-i îmblânzeşti — cere două feluri de talent: talent artistic şi talent social. Acesta al doilea îmi lipseşte cu desăvârşire.

— Cum ţi-ai început drumul în teatru, Rodica Tapalagă?

— Eram studentă în anul III la institut, am jucat împreună cu fratele meu în filmul «Alo, aţi greşit numărul», eu n-am avut cine ştie ce rol (Ştefan a fost însă grozav), dar perechea de fraţi a stârnit interes şi atunci toată presa a scris toate amănuntele anecdotice şi amuzante cu putinţă. Cred că se ştiu pe de rost…

— Te înşeli, draga mea, dacă îţi imaginezi că cititorii au, în ce vă priveşte, o memorie care să reziste la trecerea a 12 ani.

— Să repet atunci că am vrut să fac Chimie industrială şi că fratele meu a fost scrimer de performanţă, că în familia noastră nu au existat veleităţi artistice, că tata e un onest contabil de bancă, iar mama o excelentă gospodină, că sunt născută, ca şi amicul meu Octavian Cotescu, la Dorohoi, ba chiar pe aceeaşi stradă, strada Gloriei…

— … nume predestinat. Dar cum s-a operat mutaţia de la chimie la artă?

— Cum să-ţi spun eu… Cam de pe la patru ani am practicat meseria de copil-minune, recitând cu mare succes poezii în echipa artistică a Băncii de Stat, drept care, de la 12 ani, «obosită de succese», am hotărât să fac în viaţă o treabă serioasă şi utilă. Deci, chimie. Cum se vede însă, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. O actriţă de inimă — rara avis! — m-a ascultat recitând la serbarea unui sfârşit de an şi aproape m-a rugat să mă duc la Institutul de teatru. M-am dus. Asta-i tot. Cum vezi, banal, plicticos.

— Semeni la fire cu Ştefan Tapalagă? Pe scenă aveţi foarte puţine lucruri comune…

— Nu, nu cred că semănăm. Ştefan e o fire caldă, deschisă, el e cel plin de fantezie şi umor, eu sunt — cum vezi — o fiinţă afurisită, complet lipsită de simţul umorului şi al adaptabilităţii.

— Există totuşi o zonă calmă în viaţa dumitale?

— Da, cea a căsniciei. E realizarea cea mai desăvârşită a vieţii mele şi poate unica certitudine. Şi nu uita că asta o spun după zece ani de mariaj.

— Soţul e pictor scenograf, deci intră în sfera aceleiaşi activităţi creatoare. Crezi că e cu putinţă o căsnicie temeinică între doi artişti sau e preferabil ca unul din soţi să aibă o alt fel de profesiune?

— Totul e în funcţie de oameni, nu de serviciul lor. Dar cred că cea mai bună soluţie e totuşi întâlnirea — şi profesională — în aceeaşi sferă de preocupări. Soţul meu are o înţelegere aparte pentru meseria mea, el e mai matur, mai calm, mai condensat, mai detaşat ca mine, el îmi temperează excesele, el ţine linia de echilibru în căsnicia noastră. Accept cu plăcere soluţiile pe care mi le dă şi în meserie, şi în viaţă.

— Şi aveţi timp suficient să fiţi împreună? Multe menajuri se plâng de lipsa unei comunicări din cauza lipsei de timp.

— Ne facem timp şi pentru un film, şi pentru o plimbare, şi pentru gospodărie, şi pentru foarte lungi şuete.

— Ai un hobby, Rodica Tapalagă?

— Da, să citesc. De fapt, să recitesc. Pot citi fără întrerupere şi şase ore în şir.

— Care îţi sunt scriitorii preferaţi?

— În primul rând, ruşii: Cehov, Tolstoi, Dostoievski. Sunt sentimentali, umani, calzi. Ţin să-ţi spun, cu riscul de a părea o demodată, că sunt partizana artei de emoţie, de vibraţie, de catharsis în ultimă instanţă, îi iubesc pe Thomas Mann şi pe Faulkner, pe Camus şi Truman Capote… Există acum această poezie a obiectelor, o literatură a obiectelor, o pasiune pentru viaţa lor secretă. Dar mie mi se pare că de la ele până la om e o cale prea lungă de parcurs. Iar pe mine mă interesează în primul rând omul. Când sunt în străinătate, mă uit mai puţin la case, la vitrine, la lucruri neînsufleţite, mă uit la oameni, la felul cum vorbesc, cum râd, cum trec posaci, cum se salută, cum îşi dau mâna.

— Îmi spunea cineva că te-a văzut la un meci de fotbal.

— Da, îmi place mult spectacolul sportiv, şi cel de fotbal în special, poate pentru că setea actorului de a căpăta o foarte rapidă confirmare a ceea ce face e obţinută acolo imediat, direct şi absolut. Şi fotbalul e şi un spectacol deconectant.

— Te pomeneşti că ai şi o echipă preferată?

— Am, dar nu fac fixaţii. Mi-a plăcut «Viitorul», a fost o echipă grozavă, dar acum ţin, cum se zice, cu «Steaua», îmi schimb echipa preferată după calitatea componenţilor ei.

— Ce însuşiri ai cere unei fete tinere care ar ţine să facă teatru?

— Personalitate. O noţiune vagă şi vastă, nu? Dar eu înţeleg prin personalitate în primul rând o opinie clară asupra ta vizavi de societatea în care trăieşti. I-aş cere o sensibilitate anume, ascuţită şi ardentă, o discernere a fenomenelor esenţiale ale vieţii de cele aparente, în fond cred că i-aş pretinde un soi de maturitate precoce. Cam mult, nu? I-aş cere să vină la teatru nu pentru că aici exişti într-o vitrină în care te vede toată lumea, nu pentru aplauze, nu pentru succesul la public masculin. Ci pentru o credinţă.

— Dacă ai da acum un examen şi tema improvizaţiei ar fi fericirea, cum ai reprezenta acest lucru scenic?

— Să-ţi dau câteva răspunsuri, sau mai bine numai două. Întâi, cel sincer: o actriţă care se apleacă cu modestie şi recunoştinţă (să ştii că fiecare actor îşi construieşte cabotinul, felul anume în care mulţumeşte publicului) în faţa unor ropote de aplauze ca cele declanşate de un meci de fotbal pe un stadion sud-american.

Al doilea răspuns, cel convenţional: un zâmbet radios, o figură copleşită de emoţie, după ce am citit pe avizier distribuirea mea în rolişorul Reghinei din «Strigoii» lui Ibsen (rol pe care de altfel nu-l voi juca, cu orice risc).

Rodica Tapalagă ţine, se vede la legende. Şi, mai ales, la propria «legendă»…”

*** Sanda Faur în dialog cu Rodica Tapalagă, Flacăra, 1969.

Decorată cu Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, în 2001 actrița a primit Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Rodica Tapalagă a încetat din viață pe 18 decembrie 2010, la vârsta de 71 de ani, la 16 ani după dispariția fratelui său, Ștefan.

Surse:

Flacăra (1959, 1969)

Teatrul (1963, 1966, 1975, 1987)