Vladimir Maximilian s-a născut în anul 1882 la Buzău, în familia unui comerciant, dar a rămas orfan de tată înainte de a împlini vârsta de un an. Viitorul actor a fost crescut de mama sa și de o mătusă care își doreau să-l vadă… șef de gară. După terminarea studiilor liceale, tânărul l-a căutat pe Ion Luca Caragiale care, pe vremea aceea, era proprietarul restaurantului din gara orașului:
“— Te cheamă Vladimir Maximilian?
— Da, domnule Caragiale.
— Măi băiete, ai un nume minunat de teatru, dacă oi avea și talent la fel, ajungi departe”.
Încurajat, Maximilian a plecat spre București, a dat admitere la Conservatorul de muzică şi artă dramatică și a intrat la clasa ilustrului actor și pedagog Constantin Nottara. Dovedind excepţionale calități pentru comedie, a fost angajat în anul 1901, pe când era încă student, la Teatrul Naţional, unde i-a avut printre colegi pe cei mai mari actori ai epocii: Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu, Vasile Leonescu, Ion Niculescu, Vasile Toneanu, Iancu Brezeanu, Hasnaş, Soreanu și Catopol.
Tânărul din Buzău a reușit să strălucească în aceeaşi măsură în cele mai variate genuri, de la teatrul clasic până la operetă, de la comedie până la dramă, dar, pentru că salariul era foarte mic, a fost nevoit să aleagă drumul turneelor de provincie pentru a-și putea asigura existența.
Nicolae Gărdescu își amintea că îi povestise: “În această goană după pâine, i-a ieşit în cale vechiul său prieten din copilărie, N. Leonard (părinții lui Leonard fuseseră chiriașii părinților lui Maximilian), care, şi mai în mizerie decât el, umbla cu picioarele goale în galoşi. Viitorii mari interpreţi ai operetei trebuiau să păşească pe drumul gloriei într-o singură pereche de ghete, pe care o purtau cu schimbul. Dar nici aceasta nu i-a descurajat. Vor merge încrezători înainte. Maximilian obţinuse un prim succes în opereta “Fetiţa dulce” şi mai jucase încă alte câteva roluri fără să-şi dezmintă calităţile pentru teatrul muzical, aşa că rechemarea lui la Teatrul Naţional de către Alexandru Davila nu-l va îndepărta decât scurtă vreme de genul pe care îl îndrăgise. Spre norocul ei, opereta se bucura de prezenţa unui om de teatru cu toate însuşirile necesare unei bune conduceri, tenorul Constantin Grigoriu, care, pe lângă calităţile sale artistice, se dovedise a fi şi un bun organizator administrativ.
Bucureştiul nu avusese până atunci o trupă permanentă de operetă. Energia şi priceperea acestui om au impus-o. Maximilian, Leonard, Ciucurette, Soreanu, Carussy, Timică, Cigalia, Marietta Ionaşcu, Florica Florescu, Margareta Dan, Elena Mavrodi, Anny Aurian, Zilly Roşianu, Marilena Bodescu şi atâţia alţii au cunoscut în această trupă, condusă la început de Grigoriu şi, după retragerea acestuia, de către Maximilian, valoroase realizări care au ridicat prestigiul genului şi au mărit simţitor numărul celor ce frecventau pe atunci teatrul”.
După război, alături de marii săi colegi Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Ion Manolescu și G. Storin, Maximilian a început cea de a doua etapă a carierei lui, înființând compania dramatică „Bulandra – Manolescu – Maximilian – Storin”, care încă din prima stagiune s-a impus în fața publicului bucureștean cu piese precum “Magnificul încornorat” de Crommelynck, “Burghezul gentilom” de Moliere, “Revizorul” de Gogol, “Slugă la doi stăpâni” de Goldoni. Au urmat apoi “Livada de vişini” de Cehov, “Domnişoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu, “Volpone” de Jonson, “Profesiunea doamnei Warren” de Shaw, “Topaze” şi “Marius” de Pagnol.
În 1931, marele actor și animator de teatru care fusese sărbătorit de curând cu mare fast pentru aniversarea a 30 de ani pe scenă, a primit vizita gazetarului Ioan Massoff:
“E un lucru oarecum curios, deşi perfect explicabil. De câte ori am deosebita plăcere să fac o vizită soţilor Maximilian, încep să apreciez căsnicia cu binefacerile ei. O atmosferă calmă, îmbietoare la reverie, soți fericiți care îndrăgesc o minune de copilaş, în sfârșit, toate merg pe roate. Dacă ar exista şi la noi ca înAnglia o societate pentru încurajarea căsătoriilor, hotărît că această societate și-ar face o propagandă eficace prin exemplul familiei marelui nostru artist V. Maximilian. Codirectorul Teatrului Regina Maria este căsătorit cu talentata artistă Annie Aurian, îndestul cunoscută bucureștenilor de pe vremea nu aşa îndepărtată când opereta era în floare.
Annie Aurian a părăsit scena în plină strălucire a talentului ei pentru a se dedica exclusiv gospodăriei şi creşterii micului Vladimir, astăzi în vârstă de 7 anişori. Vă închipuiţi ce soață şi mamă ideală trebuie să fie dacă şi-a trecut peste inimă părăsind scena în care ar fi putut repurta încă atâtea succese.
Mai sunt unii care cred că o gospodărie de artiști nu poate fi decât un fel de gospodărie poloneză, în care dejunul se ia pe hârtia mânjită cu muştar în care s-au cumpărat mezeluri de la Rochus. Nu zic nu, poate că or fi existând asemenea gospodării actoriceşti. Hotărât însă că nu aşa este gospodăria soţilor Maximilian.
Să vedeți numai cămara în care sunt aşezate, ca soldații în front, fel de fel de borcănaşe cu legume conservate, să vedeți bucătăria, adevărată spițerie, dar ce să mai lungesc, să vedeți casa strălucitoare de curățenie, mobilată cu un rar bun gust.
V. Maximilian în intimidate constitue o exemplificare plastică a afirmaţiei cum că un mare actor îşi are două personalităţi bine distincte: una pe scenă şi una în viaţa de toate zilele. Cred că n-o să se supere d. Maximilian dacă voi afirma că în viața de toate zilele are apucături burgheze. Căci cuvântul acesta hulit atâta vreme tinde pe zi ce trece să se reabiliteze, el semnificând, după toate aparențele, un om cumsecade. Aceasta nu-l împiedică defel să fie unul din cei mai culţi actori ai noştri, bibliofil pasionat, care nu ține biblioteca de pură fudulie sau pentru a-i acoperi zidul.
De foarte scurt timp, Maximilian e proprietar urban. Nu este nici o lună de zile de când s-a mutat în proaspăta-i locuinţă aşezată într-unul din acele minunate cartiere de vile ieşite ca din pământ în preajma Cotrocenilor. E o casă-vilă în acel sobru stil modern care face farmecul cartierului Stewens din Paris. Am urat soților Maximilian să-şi stăpânească sănătoşi noua locuinţă, iar graţioasa doamnă Maximilian mi-a oferit —cinstit aldămaş — slănină şi ţuică, produsele moşioarei pe care o posedă în judeţul Vlaşca.
— Vezi casa asta?, mi-a spus Maximilian. Ea constitue cea mai mare şmecherie din viaţa mea.
— Nu înţeleg.
— E foarte simplu, am făcut-o printr-o petiție timbrată — cu 11 lei.
— Adică cum?
— Cu ocazia sărbătoririi a treizeci de ani de carieră, Primăria mi-a oferit un teren. Ei bine, cum terenul era prea departe, am intervenit să mi se transforme în bani. Cu cei 250.000 lei am cumpărat terenul acesta M-am adresat societăţii C. A. C. care mi-a construit casa cu obligaţia ca să achit câte 7.500 lei lunar şi aceasta după ce voi locui doi ani în ea. Este şmecherie sau nu este?
Doamna Maximilian, chemată de treburile casei, şi rămas singur cu dl. Maximilian, i-am pus brutal întrebarea:
— Domnule Maximilian, sincer să fii, ești mulțumit de viață?
— Dacă mă întrebai acum doi sau trei ani, poate că ţi-aş fi răspuns afirmativ. Vremurile de astăzi îți procură însă mai multe griji şi muncă decât satisfacţii. În teatru nu ştii ce să joci și mai ales cum să joci şi toate acestea te pun într-o situaţie nesigură, care face să nu te încânte prea mult viaţa, mai ales când ajungi la o vârstă când nu poți şti dacă vor veni vremuri mai bune. Partea cea mai tristă este că n-ai nădejde în viitor, căci vine o vreme când nu mai poți spune că vor veni timpuri mai bune și chiar dacă ai vrea s-o spui, o spui cu jumătate glas.
— Regreți cumva cariera care ți-ai ales-o?
— Asta nu! Am și spus-o că cea mai frumoasă carieră pentru un om sărac, fără rude, fără protecție, este în arte. Când ai talent în vreo specialitate artistică, nu te întreabă nimeni cine eşti, de unde vii şi un singur membru dintr-o familie poate ridica cinci ramuri ale familiei.
— E cazul d-tale?
— E cazul meu specific.
— Cu ce se ocupa tatăl dumitale?
— Tata era restaurator la Buzău.
— Îi semeni în ce privește firea, fizicul?
— Când a murit tata, eu aveam zece luni. Aud că era un om bun şi plin de haz. Dacă mi-a rămas de la mama blândeţea, mi-a lipsit însă toată viata curajul pe care îl insuflă tatăl unui copil. S-ar părea, față de îndrăzneala mea scenică, cum că aş fi un curajos în viață. Cu toate acestea, sunt un timid. Când mă rog de cineva să-mi facă un serviciu, am un ton de umilință, și fiindcă mă cunosc, ca să nu fac această impresie urâtă, când am treabă pe la autorități caut întotdeauna ca vreun bun prieten al meu să intervină pentru mine.
— Dacă ai rămas orfan atât de timpuriu, cine te-a crescut?
— Mama şi o mătuşă.
— Ai fost crescut în bogăţie?
— Ba mai mult în sărăcie Sărăcia mi-a folosit însă, pentru ca m-a învățat să rabd şi să muncesc, două calităţi cu care mă laud şi care sunt convins că au fost constatate de cei care mă cunosc.
— Care e idealul d-tale în viată?
— Să-mi cresc copilul, al treilea. Am un fiu sublocotenent (este vorba despre Puiu Maximilian, viitorul regizor și textier) şi o fată măritată. Îmi dau toate silinţele ca să-mi cruţ copilul de timiditatea mea, cu toate că eu n-am fost un tată autoritar, ceea ce mi-a atras multe neplăceri.
— Cum crezi dumneata că trebuie educaţi copiii?
— Cu multă blândețe, autoritatea fiind primejdioasă, căci copilul va întrebuinţa şi el aceeaşi autoritate când nu e nevoie.
— Aş vrea să-ți văd băiețaşul.
— E la şcoală acum. E în clasa întâi primară la Şcoala evanghelică.
— Cum îl cheamă?
— Vladimir, ca pe tată-său!
— Învaţă bine?
— Ce să-ţi spun, are numai zece.
— Îl ajuţi să-şi facă lecţiile?
— Cum să nu? Eu îl examinez la limba română şi nevasta la germană. — Te duci pe la şcoală să te interesezi de notele lui?
— Aproape în fiecare zi îl iau de la şcoală. Profesorii sunt încântaţi. Nu numai că învaţă bine, dar e şi cuminte. Pe noi ne sâcâie cu dragostea lui de școală. Și, drept să-ți spun, a ajuns de scrie mai bine ca mine. De la două până la şase îşi tot face lecţiile şi meticulos stă jumătate ceas ca să facă o literă așa cum îi place lui. Și apoi e calamburist, ceva de speriat. — Ce crede el de meseria dumitale? Nu vrea să se facă artist?
— Când îl întreabă cineva acest lucru, el răspunde: „nu, că o să spună publicul că tot mai bine a fost tat’tău!
— Dar d-ta ai vrea să se facă actor?
— Dragă domnule, dacă aş avea zece copii şi toţi ar avea talent, pe toţi zece i-aş face actori, căci, după cum ţi-am spus, în această meserie se poate distinge mai uşor, totul depinde de el, dacă e inteligent poate să aplice, nu i se pune în cale nici o stavilă; bineînţeles că nu tot aşa se întâmplă cu femeile în teatru.
— Îţi duci copilul la teatru?
— Desigur, la piesele care sunt mai potrivite minţii lui. Şi găsesc o necesitate pentru copil, când începe să înţeleagă, să fie dus la teatru. Face cunoştinţă cu ficţiunea şi mai ales când are şi un tată actor, îşi dă şi mai bine seama că e o deosebire între teatru și viața reală.
— Crezi că-i necesar pentru un actor să se însoare?
— Eu cred că e de mare nevoie acest lucru, pentru că-i reglementează viața care prin felul meseriei îi e dezordonată Ai văzut că actorii, după ce termină de jucat, ieşind de la teatru îşi pun întrebarea: ”Unde mergem acuma?”, ca şi cum la ora aceea ar fi început ziua. Pe câtă vreme, unul însurat nu-şi mai pune asemenea întrebări şi își normalizează viața.
— Vorbeşti din experienţă?
— Mie, personal, mi-a folosit mult însurătoarea şi copiii. Căci, vezi d-ta, eu am fost un actor cu apucături de burghez, îmi place dulceaţa şi cafeaua, dar la mine acasă. Din cauza asta, pe mine rar mă vede cineva prin localurile de consumaţie. Țin însă să-ți spun că nici cafeaua, nici dulceaţa nu mi le iau în halat şi papuci. De asemenea, după cum poate ți-ai dat seama, eu nu pun pijamale în casă. De când mă scol, sunt pornit pe treabă, căci am impresia că întotdeauna am ceva de făcut. Îmi displace viața lenevoasă, o calitate care nu mi-a atras întotdeauna simpatii, ci chiar când mi-a fost recunoscută, s-a rezumat la cuvintele că sunt un muncitor. S-a insistat aşa de mult pe acest cuvânt încât m-a făcut să înțeleg că n-am talent.
Sunt un cazonier. Mi-a plăcut casa şi mi-a displăcut să mă mut de colo până colo şi să dorm în paturi de camere mobilate. La douăzeci şi trei de ani, eram însurat, ba aveam şi copii, iar la vârsta de patruzeci şi nouă de ani, sunt de trei ani bunic.
— Te ocupi cu gospodăria?
— Îmi place să cumpăr de-ale casei, dar în bucătărie nu intru decât o dată pe an, când mi se aduce un porc de la ţară. De altfel, nici n-am nevoie să mă ocup de gospodărie, pentru că am o soţie care se ocupă îndeajuns ca în casa mea să fie totul după gustul meu.
— Eşti un gurmand?
— Nu sunt mâncăcios, dar mănânc întotdeauna cu poftă și la ore regulate. De la unu ziua până la unu noaptea, nu beau decât o cafea, aşa că e firesc să mănânc cu poftă.
— N-ai avut de luptat cu soţia d-tale care a părăsit teatrul în plin succes, ca s-o convingi să nu mai apară pe scenă?
— A avut să aleagă între creşterea copilului şi scenă.
— Crezi că-i bine pentru un actor să se însoare cu o actriţă?
— Din punct de vedere negustoresc, ca să zic aşa, e bine. Dar din punct de vedere al liniştii casnice, e o mare primejdie. Aşa că fiecare îşi aranjează rostul în viaţă după nevoi sau după dragostea pe care o are de linişte.
— Domnule Maximilian, dacă nu sunt prea indiscret, eşti bogat?
— Dragă domnule, la prima vedere s-ar părea că sunt bogat, căci am o moşioară şi casă. Dar moşioara e ipotecată şi casa e neplătită.
— Crezi că averea face fericirea omului?
— Nu, şi apoi depinde de pretenţiile fiecăruia. Eu am trăit modest şi ceea ce ar putea să satisfacă pe cineva din punct de vedere al pântecului şi îmbrăcămintei, eu am găsit un alt mijloc: ajutând pe o rudă a mea săracă, măritându-mi o nepoată sau ajutând la educaţia vreunui copil sărac.
— Eşti risipitor?
— Nu sunt risipitor, dar cred că sunt generos.
— Ai prieteni? Crezi în prietenie?
— Am şi prieteni buni, însă constat, cu experienţa care mi-a dat-o viaţa, că nu pot conta prea mult pe prietenie, la cea dintâi ocazie când ai proasta inspiraţie să nu cedezi din drepturile pe care le ai…
— Ai duşmani?
— Cred că nu. Poate bârfitori. Dar nu-mi aduc aminte să fi făcut cuiva ceva care să stârnească o ură împotriva mea, fiindcă cedez mai întotdeauna şi n-am obiceiul să exprim vreo părere rea, chiar dacă o gândesc. De asementea, fug de ocaziile care mi-ar prilejui acest lucru.
— Eşti mulţumit de d-ta?
— Din punctul de vedere al omului sunt foarte mulţumit, mai ales când văd pe alţi colegi ai mei de şcoală cum se sbat în viaţă, şi cum mă invidiază de câte ori am prilejul să vorbesc cu ei.
— Ai vreun violon d’Ingre?
— Să mă duc vara la ţară să ar, să secer şi să mă uit la toate vieţuitoarele din curte. Asta vara. Iarna-i copilaşul. El mă aşteaptă pe mine şi eu pe el să discutăm ce am făcut şi unul şi altul în timpul zilei. Înainte vreme citeam. În ultimul timp însă, m-am dat şi eu cu noile moravuri. Mă instruesc la Radio, citesc reviste magazin, un fel de ciuguleală de cultură. Nu prea merg la cinematograf căci joc atât de mult, încât n-am timp. Şi când mă duc, rar, am ghinionul să văd filme proaste.
— Crezi în Dumnezeu?
— Sunt un credincios. Cred că fiecare dintre noi e în funcţie de o mare putere divină. Numeşte-o cum vrei. Când ai o meserie ca a noastră, prin care te adresezi creierului şi sufletului, apoi trebuie să crezi neapărat, căci ai nevoie de o protecţie spirituală ca să poţi impune convingerile pe care ţi le creezi, rostind cuvinte care nu-ţi aparţin. Alipirea aceasta a corpului unei idei străine şi însuşirea aceasta de a crede că ce spui e al tău nu este o chestiune aşa de clară ca să zici că poate s-o facă oricine şi oricând vrea.
Este nevoie de ceva abstract, de un fluid care să pătrundă în creierul şi sufletul actorului, ca să-i dea puterea necesară de a rezista unei colectivităţi necredincioase, care e publicul. Fără a exagera şi a da o importanta prea mare meseriei de actor, numind-o apostolat, ea se poate compara totuşi cu a misionarului, care vrea să aducă oameni spre credinţa lui.
— Ești superstițios?
— Când am avut trupă la Timişoara, am început stagiunea într-o marţi şi teatrul ne-a luat foc. De la Timişoara am trecut la Oradea şi nu ştiu cum s-a făcut că s-a întâmplat că tocmai marţi începeam să jucăm şi aici. Eu m-am opus, dar Leonard îmi spunea: ,,Las-o, mă, cu marţea ta!” Încep eu, ce vrei mai mult! Cum eu nu jucam, am acceptat. În ziua aceea, mi-a căzut nevasta în scenă, iar Leonard, care se simţea destul de bine înainte de a intra în scenă, cum s-a văzut în scenă, ca prin minune, a devenit complet afon, încât am fost nevoiţi să lăsăm cortina si să dăm banii înapoi.
— Domnule Maximilian, care a fost cel mai emoţionant moment din viaţa d-tale?
— Emoţii am avut multe în viaţă, aşa că nu ţi-aş putea preciza. De obicei, sunt foarte emoţionat când am treabă pe la autorităţi. Pe drum repet de zece ori ce trebuie să spun şi, când e la adicătelea, uit totul. În ultimul timp, am avut mari emoţii când am avut audienţă la Rege. M-a emoţionat şi primirea care ni s-a făcut. Am fost cu Manolescu şi cu Tony Bulandra, primirea a fost mai presus de orice…
— Când umbli pe stradă, eşti distrat?
— N-aş putea spune asta, totuşi cu mine este o poveste întreagă cu salutul. Deseori mi se întâmplă să salut oameni pe care nu-i cunosc personal. Şi contrariu, să nu salut oameni pe care-i cunosc. Văd o figură cunoscută şi-mi scot pălăria. Mă munceşte gândul: de unde-l cunosc eu pe ăsta? Şi ajung la concluzia că cel pe care l-am salutat era un spectator din primele bănci. Uitându-mă în sală deseori, mi-a rămas întipărită figura lui și astfel se explică această confuzie. Tot așa, nu salut pe cine trebuie să salut, tocmai de teamă să nu cad în această greşeală.
— Faci politică? Te pasionează luptele politice?
— Partidele împart pe oameni. Teatrul, ca toate artele, uneşte pe oameni; n-aş fi un devotat al meseriei mele dacă m-aş abate de la principiile şi scopul meseriei de actor, mai bine spus de scopul teatrului.
— Îmi face impresia că eşti un om mulţumit.
— Nu m-am gândit să fiu miliardar, nici să ocup un post important în mecanismul social, aşa cum cred unii colegi care spun că, dacă nu se făceau actori, erau astăzi generali. Sunt mulţumit cu ce sunt şi aş fi fericit să rămân aşa.
— Când crezi dumneata că un actor ar trebui să părăsească scena?
— Orice actor simte când trebuie să se retragă. Şi stăruinţa de a continua nu-şi poate avea explicaţia decât în faptul că n-are din ce trăi. Îndată ce această scuză lipseşte, actorul, continuând să joace, îşi pricinueşte lui un rău şi poate că e şi o piedică celor care păşesc pe urmele lui.
— Care crezi dumneata că ar fi idealul acestei vieţi?
— Să fii om de treabă, să munceşti şi să te lase lumea în pace.
*** Ioan Massoff, Rampa, noiembrie 1931
Vladimir Velimir Maximilian a încetat din viață în dimineața zilei de 20 septembrie 1959 și a fost înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri” din București, iar soția sa, Ana Maximilian, fosta mare glorie a operetei românești, a încetat din viață în 1975.
Fiul cel mare al actorului, Puiu Maximilian (pe numele real Aurel Leonard, a cărui mamă a fost prima parteneră a lui Nae Leonard, Aura Mihăilescu), după ce a demisionat din armată a fondat compania Puiu Maximilian – Ion Aurel Maican, a devenit director de scenă al Teatrului din Brașov și s-a impus mai ales ca autor de texte pentru zeci de compoziţii muzicale ale lui Ion Vasillescu, Elly Roman, Gherase Dendrino, N. Kirculescu (printre cele mai cunoscute se numără „Cântă d-alea d-ale noastre“, „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti“, „Să nu-ţi spui dorul nimănui”, „Cale lungă, drum de fier“, „Aşa începe dragostea”, „Violete pentru fete“). Puiu Maximilian a încetat din viață la vârsta de 44 de ani, în aprilie 1953, dar dragostea pentru teatru a fost dusă mai departe de fiii săi.
Ion Maximilian, care făcuse strălucite studii de regie, a fost director de scenă la teatrul din Constanţa, dar a încetat și el din viață prematur, în ianuarie 1985, iar Mihai (Puiu) Maximilian, cel de-al doilea soț al Stelei Popescu, a fost, la rândul său, autor de spectacole de revistă. Mihai Maximilian a murit în 1998, la vârsta de 66 de ani. Fiica lui Ion Maximilian a fost înfiată de cuplul Stela Popescu – Mihai Maximilian. Doamna Doina Maximilian este profesor universitar la UNATC-Facultatea de Film, iar Stanca Radu, fiica acesteia, este, la rândul ei, regizoare.
Fiul cel mic al patriarhului familiei, Vladimir Maximilian, cel care i-a purtat numele, a devenit un eminent medic și profesor la Facultatea de Medicină și Farmacie din București, șef al clinicii medicale de la Spitalul Fundeni. Doctorul Maximilian a încetat din viață în februarie 1979, la vârsta de 55 de ani, după o grea suferință.
