Monica Lovinescu, vocea Europei Libere

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 la București și a fost singura fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu. La vârsta de opt ani, în 1931, a debutat cu un basm în revista “Dimineața copiilor”, iar la 15 ani i-au fost tipărite câteva nuvele și schițe în revistele “Vremea” și “Kalende”, sub pseudonimul Ioana Tăutu.

C. Săteanu scria în ziarul Adevărul din 1936: “L-am văzut pe E. Lovinescu însoţit de o mică şi vioaie colegă, copila sa, Monica Lovinescu, pe care mi-a prezentat-o ca pe o scriitoare şi colaboratoare a revistei „Dimineaţa Copiilor”, adusă anume din Iaşi spre a-l însoţi pe urmele sale eminesciene.

Monica Lovinescu este o copiliţă de vreo 12 ani, ageră, vioaie şi cu ochii mereu cercetători, în adâncul cărora parcă citeşti preocuparea de a observa, examina şi pătrunde.

Criticul romancier mi-o recomandă ca autoarea unui mic roman intitulat „Aventurile unei păpuşi”, care a fost citit într-o şedinţă duminicală a cercului literar „Sburătorul”. Romanul micii scriitoare a plăcut asistenţei şi cu deosebire cunoscutei scriitoare cehe şi entuziastă filoromână, d-na Huşcova, profesoară de limba română la Universitatea din Bratislava. Domnia-sa a tradus „Aventurile unei păpuşi” în limba cehă, şi a publicat romanul într-o revistă pentru copii din patria ei.

Domnișoara Monica poartă cu sine un caiet voluminos pe care-şi aşterne impresiile şi observaţiunile, zi cu zi, ceea ce, fireşte, încântă în chip plăcut pe părintele ei”.

*** Adevărul, 1936

După moartea tatălui ei, în 1943, Monica a publicat sub propriul nume romanul “În contratimp” în Revista Fundațiilor Regale, iar după război a scris critică teatrală pentru ziarul „Democrația”. În anul 1942, a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946, a obținut licența în Litere la Universitatea din București, apoi a lucrat ca asistentă a lui Camil Petrescu la seminarul de teatru condus de acesta.

La scurt timp după instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, Monica Lovinescu a plecat în Franța, ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 a cerut azil politic.

În următorii ani, mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, a fost atent monitorizată de Securitate. Pe 22 mai 1958, una dintre echipele serviciilor secrete a dus-o la Închisoarea Malmaison și a început să o ancheteze în stare de arest. După 258 de zile petrecute în celulele Securității, comuniștii au condamnat-o la 18 ani de muncă silnică, motivul fiind refuzul de a-și chema fiica în slujba statului. Ecaterina Bălăcioiu a murit la Spitalul Penitenciar Văcărești pe 6 iunie 1960, la vârsta de 72 de ani, trupul său fiind aruncat într-o groapă comună.

Monica Lovinescu a pătruns în lumea literară de la Paris și a tradus în franceză texte românești sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal. Printre aceste volume s-a aflat și romanul „A douăzeci și cincea oră” de Constantin Virgil Gheorghiu, puțin cunoscut de publicul românesc. Gheorghiu, diplomat și jurnalist, se stabilise în 1948 în Franța, unde a publicat 40 de cărți.

Aflat în exil, a urmat studii de teologie la Heidelberg, iar în 1963 a fost hirotonit preot la Biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris, a primit rangul de iconom stavrofor în 1971 și a activat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.

Din 1951 până în 1974, Monica Lovinescu a colaborat la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, iar începând cu anul 1962 a lucrat pentru Radio Europa Liberă, unde a realizat două emisiuni săptămânale: „Actualitatea românească” și „Teze și antiteze la Paris”.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca, cuplul având relații apropiate cu reprezentanții exilului românesc. Casa lor de la Paris a fost un punct central pentru personalitățile diasporei românești. Presa de la București a atacat-o frecvent pe jurnalistă, publicând articole pline de mânie proletară, cum a fost cel tipărit în Scânteia Tineretului din 1976, sub semnătura lui Eugen Florescu, șeful Secției Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceaușescu:

“Doamna Monica Lovinescu, persoană care locuieşte la Paris şi radioglăsuieşte prin antena-spion a postului „Europa liberă”, de la München, are deosebita amabilitate de a părăsi din când în când căpătâiul artelor româneşti la care tot cobeşte de câteva decenii fără rezultat şi de a trece la o mai veche marotă a sa, tineretul. Dar nu oricare tineret, bineînţeles! Tot la tineretul din România o duce inima sa generoasă, căci dumneaei, doamnei Monica, îi place în mod deosebit expresia „la noi“. Aşa se face că, nu prea demult, dumneaei s-a adresat din nou băieţilor şi fetelor din „ţară” pentru a-i lămuri care este situaţia lor… adevărată. Fiindcă misionara Monique Lovinesco îşi dă seama că tot ceea ce trăieşte şi vede tineretul român cu ochii lui la el acasă… nu-i adevărul adevărat. E fals! (…) Tineretul român, insinuează doamna Lovinescu, încercînd şi o racolare psihologică — „nu este liber”! O spune sentenţios, crezând că ne dă lovitura de graţie… Mirarea, însoţită de cuvenita tristeţe, este că, lăsându-se cumpărată, doamna Lovinescu nu este în stare să tragă nişte concluzii logice, se aruncă orbeşte (şi prosteşte, ierte-mi-se expresia!) pe şleaul logicii lui Noel Bernard, cel care, având voie să iasă la suprafaţă din întunecatele catacombe ale „Europei libere”, o face pe cocoşul libertăţii”.

*** Cine ne atacă din Sirius, Eugen Florescu, Scânteia Tineretului, 1976

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare din România comunistă militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale, de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

Scriitoarea a fost transportată în comă la spital, dar medicii au reușit să o stabilizeze. După cinci zile a părăsit instituția medicală, în ciuda recomandărilor doctorilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea a cărei victimă fusese ea însăși.

Monica Lovinescu a povestit la microfonul Europei libere: „Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt „Madame Monica”.

Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează „domn” sau „doamna” alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă ca să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”

Monica Lovinescu a încetat din viață pe 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Prin testament, și-a donat casa din capitala Franței statului român, pentru a deveni loc de studiu si de găzduire pentru cercetătorii și bursierii români.

Editura Humanitas a publicat, după 1990, cărțile Monicăi Lovinescu, inclusiv volumele sale de memorii.