Monica Lovinescu, vocea Europei Libere

Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923 la București și a fost singura fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu. La vârsta de opt ani, în 1931, fetița a debutat cu un basm în revista “Dimineața copiilor”, iar la 15 ani a tipărit câteva nuvele și schițe în revistele “Vremea” și “Kalende”, sub pseudonimul Ioana Tăutu.

C. Săteanu scria în ziarul Adevărul din 1936: “L-am văzut pe E. Lovinescu însoţit de o mică şi vioaie colegă, copila sa, Monica Lovinescu, pe care mi-a prezentat-o ca pe o scriitoare şi colaboratoare a revistei „Dimineaţa Copiilor”, adusă anume din Iaşi spre a-l însoţi pe urmele sale eminesciene.

Monica Lovinescu este o copiliţă de vreo 12 ani, ageră, vioaie şi cu ochii mereu cercetători, în adâncul cărora parcă citeşti preocuparea de a observa, examina şi pătrunde.

Criticul romancier mi-o recomandă ca autoarea unui mic roman intitulat „Aventurile unei păpuşi”, care a fost citit într-o şedinţă duminicală a cercului literar „Sburătorul”. Romanul micii scriitoare a plăcut asistenţei şi cu deosebire cunoscutei scriitoare cehe şi entuziastă filoromână, d-na Huşcova, profesoară de limba română la Universitatea din Bratislava. Domnia-sa a tradus „Aventurile unei păpuşi” în limba cehă, şi a publicat romanul într-o revistă pentru copii din patria ei.

Domnișoara Monica poartă cu sine un caiet voluminos pe care-şi aşterne impresiile şi observaţiunile, zi cu zi, ceea ce fireşte încântă în chip plăcut pe părintele ei”.

*** Adevărul, 1936

După moartea tatălui ei în 1943, Monica a publicat sub propriul nume romanul “În contratimp” în Revista Fundațiilor Regale, iar după război a scris critică teatrală pentru ziarul „Democrația”. În anul 1942 a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere la Universitatea din București, apoi a lucrat ca asistentă a lui Camil Petrescu la seminarul de teatru condus de acesta.

La scurt timp după instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, Monica Lovinescu a plecat în Franța, ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 a cerut azil politic.

În următorii ani, mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, a fost atent monitorizată de Securitate. Pe 22 mai 1958, una dintre echipele serviciilor secrete a dus-o la Închisoarea Malmaison și a început să o ancheteze în stare de arest. După 258 de zile petrecute în celulele Securității, comuniștii au condamnat-o la 18 ani de muncă silnică, motivul fiind refuzul de a-și chema fiica în slujba statului. Ecaterina Bălăcioiu a murit la Spitalul Penitenciar Văcărești pe 6 iunie 1960, la vârsta de 72 de ani, trupul său fiind aruncat într-o groapă comună.

Monica Lovinescu a pătruns în lumea literară de la Paris și a tradus în franceză texte românești sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal. Printre aceste volume s-a aflat și romanul „A douăzeci și cincea oră” de Constantin Virgil Gheorghiu, carte relativ puțin cunoscută de publicul românesc. Gheorghiu, diplomat și jurnalist, se stabilise în 1948 în Franța, unde a publicat 40 de volume.

Aflat în exil, a urmat studii de teologie la Heidelberg, iar în 1963 a fost hirotonit preot la Biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris, a primit rangul de iconom stavrofor în 1971 și a activat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.

Din 1951 până în 1974, Monica Lovinescu a colaborat la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, iar începând cu anul 1962 a lucrat pentru Radio Europa Liberă, unde a realizat două emisiuni săptămânale: “Actualitatea românească” și “Teze și antiteze la Paris”.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca, cuplul având relații apropiate cu reprezentanții exilului românesc, casa lor de la Paris fiind un punct central pentru personalitățile diasporei românești.

Presa de la București a atacat-o frecvent pe jurnalistă, publicând articole pline de mânie proletară, cum este cel tipărit în Scânteia Tineretului din 1976, sub semnătura lui Eugen Florescu, șeful Secției Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceaușescu:

“Doamna Monica Lovinescu, persoană care locuieşte la Paris şi radioglăsuieşte prin antena-spion a postului „Europa liberă”, de la München, are deosebita amabilitate de a părăsi din când în când căpătâiul artelor româneşti la care tot cobeşte de câteva decenii fără rezultat şi de a trece la o mai veche marotă a sa, tineretul. Dar nu oricare tineret, bineînţeles! Tot la tineretul din România o duce inima sa generoasă, căci dumneaei, doamnei Monica, îi place în mod deosebit expresia „la noi“. Aşa se face că, nu prea demult, dumneaei s-a adresat din nou băieţilor şi fetelor din „ţară” pentru a-i lămuri care este situaţia lor… adevărată. Fiindcă misionara Monique Lovinesco îşi dă seama că tot ceea ce trăieşte şi vede tineretul român cu ochii lui la el acasă… nu-i adevărul adevărat. E fals! (…) Tineretul român, insinuează doamna Lovinescu, încercînd şi o racolare psihologică — „nu este liber”! O spune sentenţios, crezând că ne dă lovitura de graţie… Mirarea, însoţită de cuvenita tristeţe, este că, lăsându-se cumpărată, doamna Lovinescu nu este în stare să tragă nişte concluzii logice, se aruncă orbeşte (şi prosteşte, ierte-mi-se expresia!) pe şleaul logicii lui Noel Bernard, cel care, având voie să iasă la suprafaţă din întunecatele catacombe ale „Europei libere”, o face pe cocoşul libertăţii”.

*** Cine ne atacă din Sirius, Eugen Florescu, Scânteia Tineretului, 1976

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare din România comunistă militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale, de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

Scriitoarea a fost transportată în comă la spital, dar medicii au reușit să o stabilizeze. După cinci zile a părăsit instituția medicală, în ciuda recomandărilor doctorilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea a cărei victimă fusese ea însăși.

Monica Lovinescu a povestit la microfonul Europei libere: „Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt “Madame Monica”.

Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează “domn” sau “doamna” alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă ca să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”

Monica Lovinescu a încetat din viață pe 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Prin testament, și-a donat casa din capitala Franței statului român, pentru a deveni loc de studiu si de găzduire pentru cercetătorii și bursierii români.

Editura Humanitas a publicat, după 1990, cărțile Monicăi Lovinescu, inclusiv volumele sale de memorii.