„Prea puțini autori dramatici români se pot lăuda de a fi cunoscut piesele lor o carieră mai norocoasă ca George Ciprian cu piesa domniei-sale, “Omul şi mârțoaga”.
…A fost reprezentată pentru prima oară la Teatrul Național din Bucureşti în anul 1928, când rolul principal, al lui Kirică, a fost creat de George Calboreanu. În anul 1930, “Omul si mârțoaga” pornesc pentru prima oară în marea cursă de cucerire, trecând și sărind obstacole, ajungând cu bine la Berlin, unde piesa este jucată la Schiller Theater, de către Lothas Mueiher, în regia lui Ernst Legal. “Omul cu mârțoaga” nu se mulţumeşte cu atât, în anul 1932 ia drumul Elveţiei și dă o reprezentație la Berna, la Staadtheater. Un an mai târziu, în anul de graţie 1932, “Omul cu mârțoaga” ajunge la Praga, unde piesa e jucată la Teatrul Naţional de acolo.
…Anul 1937 e menit însă unui mare eveniment: Parisul oferă marea expoziţie mondială. Toate drumurile duc în capitala Franţei, atrase de oraşul-lumină. Atât “omul”, cât şi “mârțoaga” se simt şi ele atrase de mirajul expoziţiei.
Bucureşti-Paris, o fugă de cal. E poate cursa cea mai grea şi obstacolul cel mai greu de învins. Dar “mârțoaga” nu-i la prima încercare, nu-i la prima cursă. Aventura e temerară, dar nu trebuie abandonată.
Şi “mârțoaga”, ca în basme, a înghiţit foc şi, ca un al doilea cal năzdrăvan, pe aripile vântului, a pornit să cucerească alte meleaguri. Iat-o pe malurile Senei, făcându-şi o apariţie care trebuie să fi părut parizienilor cel puţin până când s-au dumirit, cât se poate de originală: închipuiţi-vă, doar, pe străzile Parisului, unde circulaţia e făcută numai de vehicule moderne, o mârțoagă încălecată de un om, contravenind la toate “stopurile”, la toate liniile marcând sensul unic şi la întreg regulamentul de circulaţie, gonind să câştige cursa întru care a pornit.
Ajunşi la Paris, atât “omul”, cât şi “mârțoaga”, au suferit o primă transformare, unificaţi fiind sub un singur titlu: Kirika. Programul mai cuprinde fotografia autorului şi a lui Matei Rusu şi al restului de interpreţi, precum şi o introducere de Paul Blanchart.
Spectacolul de gală a avut loc în prezenta M. S. Regelui Carol al II-lea şi a unor iluştrii reprezentanţi ai lumii politice. Cronicele marilor gazete pariziene sunt, după repetiţia generală, în majoritate elogioase, deci trebuie să tragem concluzia că piesa a avut succes.
Și pentru că autorul, tot călare pe mârțoagă, s-a înapoiat de pe malurile Senei pe malurile Dâmboviței, m-am adresat domniei-sale, ca să ne spună cum a fost “cazul” cu “Omul cu mârțoaga”.
— După două zile şi două nopţi de drum, în loc să mă culc, am desfăcut geamantanul, m-am gătit în haine albe şi am pornit pe jos spre Place Clichy. Băgând însă de seamă că sunt singurul muritor îmbrăcat în haine albe – erau ceasurile şase seara – m-am înapoiat la Hotel Saint Quentin, lângă Gara de Nord – și mi-am schimbat straiele. De fapt, chiar dacă aş fi fost îmbrăcat indigo, cărămiziu sau portocaliu, nimeni nu mi-ar fi luat seama, căci la Paris, oricine ai fi, nu ești decât un grăunte de nisip într-o dună sau un strop de apă în mare.
Piesa s-a jucat la Theâtre des Mathurins, în regia şi montarea lui Pitoeff, şi în versiunea franţuzească a lui Matei Rusu (Matei Roussou). Avem înaintea ochilor un program: coperta ni-l înfăţişează pe Georges Pitoeff pe prima pagină:
— Cunoscând obiceiurile Parisului şi având, de altfel, adresa colaboratorului meu, Matei Rusu, l-am chemat la telefon şi am luat înţelegere să vin să-l văd peste un ceas. Am rătăcit pe lungile bulevarde pe care le cunoscusem cu nouă ani înainte şi, încetul cu încetul, am început să descopăr multe colţişoare de care mă legau amintiri din trecut: ici o mare cafenea, dincolo un cinematograf, mai departe o bodeguţă, o dugheană cu fructe, locurile îmi păreau aceleaşi, şi ici, colo, regăseam şi unele figuri omeneşti cunoscute. La şapte ceasuri fără un minut (franţujii sunt exacţi), am urcat scările din Rue d’Amsterdam 69 şi, în hall-ul încăpător şi bine aerisit în care o duduie cu o albă boneţică m-a întâmpinat, după câteva clipe de aşteptare m-am pomenit cu un patriarh scund, cu barba albă, dar ochii lucitori: era Matei Rusu.
ÎI cunoscusem cu nouă ani înainte şi cu greu am recunoscut în patriarhul de acum pe sveltul şi brunetul doctor de odinioară. Am vorbit despre repetiţii, de unele schimbări în distribuţie şi îndeosebi cu multă îngrijorare am primit neplăcuta veste că Madeleine Lambert, interpreta principală, suferise un accident la coborârea din teatru şi că, din pricina căzăturii, era îndoielnic dacă va putea sau nu să joace rolul ce i se încredinţase.
Ne-am dat întâlnire pentru a doua seară la Teatrul Mathurins, maestrul Matei Rusu scuzându-se că nu poate veni la repetiţia de după amiază.
Deşi eram mort de oboseală, touşi am mai rătăcit pe străzile Parisului, sorbind cu voluptate aerul rece al serii, nesăturându-mă de a admira monumentele, edificiile şi “balastul” acela miraculos care face farmecul Parisului.
Tot răsucindu-mă în jurul Operei, am luat-o, fără să vreau, pe o străduță dosnică și inima mi-a bătut tare zărind deodată în văzduh nouă litere de foc: MATHURINS. M-am apropiat ca un ucigaș de locul crimei și n-am apucat bine a căsca gura în fața teatrului că un domn scund, blondin, cu ochelari, îmi pronunţă răspicat numele: era administratorul teatrului. Mă cunoscuse din poza pe care o trimisesem pentru program.
Mi-a dat un loc în stal şi astfel am ascultat, picotind, un act din piesa “Eva” de Eole. Personagiile dansau înaintea ochilor mei ca în vis şi probabil că am aţipit, căci după lăsarea cortinei o mână ca de pană îmi apăsă umărul şi mă trezi, apoi îmi făcu semn că actul se sfârşise. Administratorul, cu multă amabilitate, m-a condus prin nişte catacombe în interiorul teatrului şi, după ce am urcat şi coborât nesfârşite trepte, am ajuns în cabina maestrului Pitoeff.
O încăpere simplă, cu 2 – 3 poze pe pereţi, o canapeluţă şi un birou, — aceasta era “loja” faimosului actor şi regizor. M-a primit în chip familiar — îşi schimba nădragii — ca şi cum am fi fost vechi cunoştinţe. Şi eu am avut impresia că, deşi nu-l văzusem niciodată pe Georges Pitoeff, îl cunoşteam de când lumea. Nici o umbră de afectare, nici una din atitudinile fabricate ieftine ale vedetelor sau semi-vedetelor obişnuite. Un om plin de firesc şi de o simplicitate care m-a cucerit din primele momente.
Clopotul sunând, nu am putut să ne spunem prea multe, dar mi-a fost de ajuns câte mi-a spus omul acesta fără vorbe…
A doua zi, la unu și un sfert, am coborât în sala Teatrului Mathurins și m-am așezat anonim pe un scaun. Se repeta o scenă din actul trei, scena cu inspectorul. Repetau fără decor, doar în primul plan al scenii, o spărtură din care ieşiau coamele unei scări. Am urmărit cu legitime palpitări desfăşurarea acţiunei, pentru întâia oara fiindu-mi dat să-mi aud textul în limba lui Moliére. Nu urmăream atât jocul actorilor, cât cadenţa şi sunetul cuvintelor. E plăcut lucru, mărturisesc, să auzi pe Fira, Kirică şi Valiam vorbind în franţuzeşte După sfârşitul scenei, au vrut să ia actul de la început şi atunci am ieşit timid din umbră, am salutat pe maestru, Pitoeff, şi l-am rugat să mă înfăţişeze interpreților. Prezentarea a fost din cele mai cordiale şi, lucru curios, am avut impresia că şi Salou (Varlam), Hort (inspectorul), Gobin (idealogul), D’Alythy (Fira) etc. erau vechi cunoştinţe. Aproprierea aceasta dintre actori şi autor e firească. La Berlin, la Praga şi la Berna, doar numele au variat, firul de simpatie, însă, între mine şi interpreţi, a fost aproape acelaşi.
Madeleine Lambert nu putuse să părăsească patul şi Suzanne D’Althy, cu caietul în mână, citea acum şi partitura sa.
— Dar domnul din fundul sălii care doarme cu capul în piept?
Salon îmi puse un deget pe buze, făcându-mi misterios semn să tac.
— C’est Brasseur!… îmi spuse el. Petrecuse toată noaptea și acum se odihnea. Maestrul Pitoeff coborî în goană din scenă în sală și îl zgâlțăi pe somnoros.
— Autorul!… îi zise dânsul.
— Asasinul?!… întrebă Brasseur căscând lenevos.
Acesta mă primi mai rece: era și el autor.
….Cunoscui apoi pe simpaticul și rotofeiul Larive, pe Lise Berthier, pe Michel Francoise, pe Adrien Forgé, Jacques Duchemin, etc.
Abia a treia sau a patra zi de la sosirea mea Madeleine Lambert putu să părăsească alcovul ei şi să vină la repetiţie. O femeie încântătoare, veselă, spirituală, spontană, una din acele firi minunat înzestrare cărora le e uşor să-şi păstreze pe scenă darurile naturale. Deşi în baston, Madeleine Lambert degaja o tulburătoare feminitate greu de întâlnit la femeile pariziene. Scena din actul doi între dânsa şi Brasseur m-a uimit prin fineţea, adevărul şi expresivitatea cu care ambii o interpretau.
De la teatru, împreună cu confratele Matei Rusu, ne-am suit în maşinuţa sa şi am descins în strada Quentin Bauchard, unde sunt birourile comisariatului românesc al expoziţiei. Cu amabilitatea sa obişnuită, d. profesor Gusty m-a primit extrem de binevoitor, interesându-se îndeaproape de accidentul Madeleinei Lambert şi de mersul repetiţiilor. Iar peste câteva zile am aflat de la d-sa că M. S. Regele Carol al II-lea va onora cu augusta-i prezenţă spectacolul de gală fixat la teatrul Mathurins pentru seara de 12 iulie. Această veste a produs neîndoios o oarecare febră în rândurile interpreţilor şi repetiţiile au urmat cu şi mai multă intensitate.
Theatre des Mathurins, neavând decât staluri şi balcoane, s-a improvizat din vreme, într-o latură a parterului, o mică lojă cu trei fotolii, pentru Suveran şi însoţitorii săi. Fiind nevoit să îmbrac deci fracul, în ultimele clipe mi-am adus aminte că nu am vestă albă. Dar magazinele erau închise la ceasul acela şi a trebuit să desfăşor o adevărată acrobaţie prin intrările dosnice ale croitoriilor din cartierul Madeleine, ca să pot găsi, după multă trudă, un negustor milostiv care să-mi dea o vestă. Bineînţeles că nu am găsit-o chiar pe măsură, dar femeia de la hotel, la rugăminţile mele, s-a înduplecat să-i facă oarecare ajustări. Şi astfel, lustruindu-mi ciubotele, potrivindu-mi crăvăţica albă, sucind şi răsucind vesta rebelă, când am ajuns la teatru, spectacolul începuse!
Actul întâi şi al doilea erau într-un fel de colivie cu tavanul jos şi o ferestruică ce răspundea în stradă. O sobă, o masă şi câteva scaune de lemn formau mobilierul. Vopseaua pereţilor era violet bătând în roşu. Pe fundal, deasupra tavanului care se proiecta pe cer, un rotocol de fum sta nemişcat deasupra casei, reprezentând plastic lumea ireală a visurilor lui Kirică. Pentru ochiul meu şi al acelora ce văzuseră spectacolul la noi, în decor realist, negreşit că impresia era, la prima vedere, ciudată, încetul cu încetul însă te obişnuiai — şi între plastica decorului şi tâlcul fantezist al textului băgai de seamă că se înfiripează o strânsă apropiere.
Decorul actului trei era, de asemenea, foarte simplist înfăţişat. Chilioara aceasta aducea oarecum cu cea de la noi, numai că era micuţă de tot, chibritelniţă — şi tavanul ei era, de asemenea, pictat pe fundal. Scara era plantată în primul plan al scenei, coborând printr-o trapă în subteranele teatrului. Actul din urmă se petrecea într-un soi de catacombă cu pereţii înfloriţi de coroane, iar drept orice mobilier, trei bănci de lemn îmbrăcăte în lame-uri de mătase lucitoare.
Cu decorul ultimului act, mărturisesc cu toată înclinarea mea spre fantastic şi absurd că nu m-am împăcat şi nu mă împac nici acum. Dar estrada din fund recunosc că a fost ingenios concepută şi că deasupra ei, femeia întoarsă la cămin se proiecta cu mult relief şi înţeles în cadrul piesei. Toate aceste decoruri au fost schiţate de către maestrul Pitoeff şi executate ulterior de către pictorul Gaudeaux.
Maestrul Pitoeff a schiţat un Kirică de o rară fineţe, contopind personajul din piesă cu propria personalitate cotidiană a interpretului. Maestrul Pitoeff el însuşi este un om care se proiectează dincolo de realitate. Din această contopire a eroului din piesă cu artistul interpret, creaţiunea sa a strălucit prin omenesc şi arabescul dantelat al nuanţelor. Madeleine Lambert a fost, neîndoios, cea mai bună din interpretele rolului Ana. Nici la Berlin, nici aiurea, n-am avut norocul să găsesc o fiinţă care să întrunească toate calităţile cerute de acest ingratisim rol. Madeleine Lambert a adus de acasă tinereţe, frivolitate, mult feminin şi adânci şi impresionante accente în clipele dramatice. Scena de dragoste din actul trei, părăsirea căminului conjugal, ca şi înapoierea sa în cămin, au fost jucate magistral.
Apariţia, debutul, prezenţa pe scenă a lui Pierre Brasseur, acest artist de rasă, este o adevărată încântare. Louis Salou, în rolul pitorescului Varlam, a fost un devotat prieten al nefericitului arhivar. Salou şi-a jucat rolul discret, dar fără verva şi umorul cerute de rol, Louis Salou fiind un actor eminamente tragic, mult apreciat la Paris.
Inspectorul general administrativ a găsit în Jean Hort un interpret minunat. Compoziţia sa, opusă celei de la Berlin, se apropie mult de realizările interpreţilor de la Bucureşti. Jean Larrive, un excelent actor şi un om excelent, a jucat pe “Stăpânul Calului” cu mult aplomb şi umor, adică pe prim plan un rol pe mâna doua. Gabriel Gobain a fost un ideolog sprinten şi elastic în decreptitudinea sa, iar Suzanne D’Alby, o simpatică şi comunicativă Fira. Cei doi copii, cu gingăşia lor firească, au impresionat şi cucerit auditoriul.
Asistenţa la această reprezentare de gală fiind compusă în majoritate din ambasadori, excelenţe şi alte persoane oficiale, era firesc ca manifestarea după căderea cortinelor să nu fie prea zgomotoasă. De altfel, prezenţa M. S. impunea ca obişnuita rezervă a acestor gale să fie şi mai accentuată. Maestrul Pitoeff m-a încredinţat însă la masa colegială care a avut loc după reprezentaţie că pulsul adevărat al publicului în Franţa nu se încearcă decât la repetiţia generală şi, într-adevăr, în seara următoare, când a avut loc această repetiţie, publicul a manifestat tot atât de viu şi de călduros ca şi la noi.
La spectacolul de gală, după actul doi, coborând în grabă în subsolul unde Madeleine Lambert era nevoită să stea din pricina piciorului, aceasta, pe când îi sărutam cu recunoştinţă mâna, a exclamat:
— Să nu-ţi pierzi pantalonii!…
Într-adevăr, vesta cu buclucul îmi stătea aşa de strâmt pe pântec că dădea impresia unei inevitabile catastrofe. Am repetat grima divetei la masa colegială, iar aceasta a exclamat pe un ton natural:
— Dacă te încurcă şi acum, dă drumul la brăcinare!… Deşi nu cunoşteam niciuna din feţele cerberilor franţuzi, totuşi, în antractul reptiţiei generale am înţeles din gesturile şi unele expresiuni admirative că voi fi bine primit de critică. Într-adevăr, cele 3 – 4 gazete apărute chiar a doua zi după spectacol au confirmat presupunerile mele. În ziua următoare au apărut mai toate dările de seamă şi, din 17 critici, 14 le-am avut elogioase. Am dat aceste cronici, la venirea mea în ţară, publicităţii noastre şi din acest bilanţ se poate vedea limpede că reprezentarea lui Kirică la Paris a fost o biruinţă categorică a literaturii dramatice româneşti.
Mişcat, se înţelege, de succesul meu am rătăcit multe nopţi prin Montmartre ca să-mi sărbătoresc izbânda. Într-una din seri, la un birt franco-italian, am dat peste prietenul Grigoraş şi, buni români amândoi, nu ne-am lăsat până nu ne-am făcut praf în noaptea aceia. Grigoraş m-a poftit la “Casanova”, un faimos local de noapte, şi a destupat în cinstea mea multe sticle de şampanie. După obiceiul occidental, am fraternizat cu chelnerii care ne slujeau şi care, din frăţească dragoste, ne sorbeau mai toate paharalele. În asemenea condiţii, am fost nevoiţi să batem în retragere şi să schimbăm localul.
Grigoraş se bucura la Paris de o mare stimă artistică şi pretutindeni unde am intrat în tovărăşia lui, am văzut făcându-se plecăciuni şi aducându-i-se osanale. El şi cu Fănică Luca — vestitul cântăreţ din nai — sunt azi două puncte de atracţie care fac ca mesele la restaurantul românesc să fie asaltate.
Fiind îndrăgostit de interpreţii mei, am văzut puţine spectacole străine, de obicei petrecându-mi serile la Theatre des Mathurins”.
*** Rampa, august 1937
George Ciprian s-a născut pe 5 iunie 1883 la Buzău și a încetat din viață pe 7 aprilie 1968, la vârsta de 84 de ani, la București.
