HomeOameni care au intrat în istorieHollywood clasicSilvia Sidney, diva de la Hollywood, în refugiu la Galați

Silvia Sidney, diva de la Hollywood, în refugiu la Galați

Silvia Sidney
DS TW

Silvia Sidney, pe numele său real Sophia Kosof, s-a născut pe 8 august 1910 la Odessa (după cum ea însăși a povestit, deși există surse care plasează ca loc al nașterii cartierul Bronx din New York) și a fost fiica Rebeccăi Saperstein, o evreică de origine română, și a lui Victor Kosof. Întreaga familie a fugit din Rusia la începutul Primului Război Mondial, Silvia, părinții și bunica maternă au locuit pentru puțin timp la Galați, apoi s-au îndreptat spre Statele Unite. După moartea bunicii și divorțul părinților, mama copilei s-a recăsătorit cu un medic dentist, Sigmund Sidney, care era născut la Iași, iar Silvia fost adoptată de acesta.

Silvia Sidney

Revista Realitatea ilustrată din aprilie 1934 a publicat un amplu interviu cu frumoasa actriță, devenită o celebritate în America, în care a vorbit despre fuga din Rusia bolșevică și despre primii ani ai carierei:

“Silvia Sidney, ca toate aparițiile strălucitoare din cetatea filmului, este o europeană, ca Greta Garbo, ca Marlene Dietrich, ca toate artistele bune ale cinematografului. Și vine de departe: ursita ei a urmat drumul soarelui. S-a pregătit în taină în cine știe ce ghetto din România sau Rusia, a înflorit în babilonia New-York-ului, apoi a pornit pe urmele soarelui care pleacă ]n fiecare zi din Orient spre Occident și s-a oprit tocmai acolo unde e hotarul din urmă al apusului, la Hollywood, patria iluziilor…

Silvia Sidney

Silvia are abia 23 de ani, iar la activul ei numără opt filme, dintre care majoritatea sunt cu drept cuvânt faimoase, ca “Drumurile orașului”, “Scene de stradă”, “O tragedie americană”, “Madame Butterfly”, “Jennie Gerhardt”… În mai puțin de patru ani, întreagă această prodigioasă activitate a ei s-a desfășurat sub privegherea celor mai reputați regizori americani: Mamoulian, Vidor, Sternberg. Pare, nu-i așa, o carieră încheiată în chipul cel mai strălucit, o carieră care abia e începută…

Ce noutati atrăgătoare ne rezervă Silvia într-un apropiat mâine? Atâta muncă, atât succes, ar fi răpus-o pe oricare alta și nu ne-am fi putut mâhni deoarece se știe că favoarea publicului e atât de îmbătătoare încât prea puțini au tăria să-i reziste. Printre acești foarte puțini este Silvia Sidney, care a rămas aceeași cum a fost: the witty and gay Silvia, spirituala și vesela Silvia, cum îi spun acei care o cunosc dincolo de ficțiunea filmului.

Iată cazul straniu al Silviei Sidney, care n-ar fi ajuns una dintre cele mai iubite artiste din Hollywood, fără… revoluția rusească. Nu vă mirați, căci fără acel haotic și tragic vârtej care s-a abătut asupra Rusiei acum șaptesprezece ani, familia domnului Kosof ar fi rămas la Odessa, frumosul oraș din fața Mării Negre. Și, rămânând acolo, domnișoara Kosof ar fi intrat poate în Academia dramatică din Moscova, ar fi ajuns o artistă bună, făcându-și un nume mare în Rusia, iar noi, cel mult, am fi auzit vorbindu-se vag despre ea sau am fi văzut-o în cine știe ce film, poate în “Învierea” lui Tolstoi, ori protagonista vreunei povestiri de Turgheniev sau Cehov…

Silvia Sidney

Mi-aduc aminte, îmi spunea Silvia, că într-o noapte din anul 1917 am fost deșteptați brusc din somn; mama mă sfătui să fiu cuminte, să nu plâng, că altminteri soldații roșii aveau să mă ia cu ei și să mă omoare. Mama mă luă în brațe, tata, încărcat cu geamantane, o sprijinea pe bunica. Toți aveau lacrimi în ochi, dar nu plângeau. Porneam tăcuți prin bezna nopții. Coborârea scărilor care duc din oraș la port mi s-a părut fără sfârșit. În cele din urmă, găsirăm pe cineva care ne aștepta și ne duse într-o barcă. Marea era furtunoasă și bunica ofta mereu, murmurând că cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla era să fim împușcați de sentinelele de gardă sau înghițiți de un val. Am navigat astfel mai multe ceasuri. Dar eu adormisem înainte de a vedea cum avea să se încheie fuga noastră dramatică. Mai târziu aflai că după câteva zile debarcasem în Romania, la Galați, și de acolo trecusem la Constantinopol.

Apoi un nume îmi deveni familiar: New-York. Nu știu cum am învățat atât de repede să vorbesc englezește, mi se părea că știusem această limbă totdeauna, în vreme ce mi-aminteam prea puține cuvinte rusești. Ne-am dus să locuim într-unul din cartierele cele mai populare din New-York, în Bronx. Acolo, tatăl meu reluă comerțul și situația noastră se îmbunătăți în scurtă vreme. Bunica muri după un an. Ea nu înceta să-i recomande mamei mele să mă dea la învățătură și să-mi înlesnească vocația, oricare ar fi fost.

Afacerile tatălui meu începură să se dezvolte și ne-am mutat într-un cartier mai elegant, dar liniștea familiei, pentru motive pe care nu le-am aflat niciodată, se risipi. Părinții mei divorțară și eu rămăsei cu mama, care mă copleși cu toată dragostea ei. Am stat singure câtva timp, trăind modest cu o mică pensie ce ne-o dădea tatăl meu, dealtminteri destul de neregulat.

Mama era mândră și mulțumită de mine, fiindcă îi descrețeam fruntea cu firea mea voioasă, fiindcă eram silitoare la școală și vădeam însușiri de chibzuială profundă. În serile lungi de iarnă, venea să ne țină tovărășie doctorul Sidney, un român din Basarabia, adică aproape conaționalul nostru. Doctorul Sidney luă obiceiul să vină în fiecare seară. Apoi începu să ne ducă Ia teatru. Eu n-am să-l uit niciodată, deoarece lui îi datorez atâtea seri plăcute în care mi se părea că pornesc într-o călătorie vrăjită prin țara basmelor și ele au hotărât de pe atunci pasiunea mea arzătoare pentru teatru.

Doctorul Sidney ne împrumută și câteva cărți cu comedii, din care declamam sau jucam rolul Mariei Stuart, al Damei cu camelii sau chiar al Ofeliei… Apoi, împrejurările fură să fiu adoptată de doctorul Sidney. Din ziua aceea, începu pentru mine o viață nouă. Papa Sid, așa cum îi spuneam eu, îmi deveni un părinte mai tânăr și afectuos. Serile de teatru sporiră la număr și odată cu ele pasiunea mea pentru scenă deveni mai înflăcărată ca oricând, ajungând să fie scopul și rațiunea vieții mele.

Silvia Sidney
Silvia Sidney
Silvia Sidney

La treisprezece ani, prin urmare, știam ce aveam de făcut, iar spectacolele ajunseră pentru mine ceva mai mult decât o distracție artistică; au fost, ca să zic așa, întâia și cea mai mare școală a mea. Ultimul meu an de învățătură trecu mai repede decât m-aș fi așteptat și, după o scurtă perioadă de odihnă, am fost admisă într-o școală de artă dramatică. Norocul m-a ajutat să nimeresc într-un mediu zelos de studii, să am profesori cu idei foarte limpezi și cu metode excelente. În mare parte, lor le datorez succesul meu personal și mai ales trebuie să le fiu recunoscătoare pentru că au făcut din mine o artistă sinceră, lipsită de orice poză și orice prefăcătorie…

La sfârșitul cursurilor, după un examen strălucit, directorul școlii mă recomandă unuia din cele mai de frunte teatre ale New-York-ului. Mi se încredință, ca rol prim, acela al unei tinere îndrăgostite și, după trecere de câtva timp, soarta mă favoriză într-un chip nesperat. Lucram alături de Lilian Gish, cea mai mare artistă de teatru (și de cinema) nord-americană și arta ei încântătoare, personalitatea, blândețea, farmecul biruitor ce emana din toată ființa ei mi-au strecurat în suflet nu știu ce energie și, în pauza actului întâi, ilustra camaradă, chemându-ma în cabina ei, plânse de bucurie, felicitându-mă.

Puțin după aceea, într-o mare și cunoscută revistă, cel mai sever și temut critic teatral, George Nathan, făcând darea de seamă a spectacolelor prezentate în cursul lunii, avea pentru mine cuvinte elogioase, semnalându-mă acelor care aveau nevoie de o întrebuințare mai demnă a posibilităților mele. Faptul acesta mă încurajă peste măsură, îmbiindu-mă să pornesc la lucru cu mai multă râvnă.

Silvia Sidney

Pe-atunci erau începuturile cinematografului sonor. În ciuda probelor minunate date de bărbați ca Chaplin și Fairbanks și de femei ca Garbo și chiar Lilian Gish, noi, ceilalți din teatru, care ne socoteam depozitarii adevărați ai glorioasei tradiții a artei scenice, priveam cu oarecare dispreț cinematograful, iar nebuniile petrecute la Hollywood erau un pretext ușor pentru ironiile noastre.

Noi nu câștigam milioane ca divele ecranului, dar simțeam că publicul, chiar dacă ne idolatriza mai puțin, ne stima mai mult. Astfel că invitația ce-mi veni de la Fox nu m-a măgulit. Dar am acceptat-o. Cinematograful, precum v-am spus, era în prima și haotica fază a drumului dintre mut și sonor și orice sosire a unui actor de teatru de la New York suna la Hollywood ca niște clopote de mort.

De fapt, noul sosit venea mai totdeauna să înlocuiască pe câte unul socotit ca neapt pentru filmul vorbit. Erau vremurile când actori ca John Gilbert, artiste ca Wilma Banky și Lia de Putti, de exemplu, treceau la odihnă, pe când altele, ca grupul de suedeze (Greta Garbo, Asther, Nissen) se apucau să învețe, ziua și noaptea, limba engleză. Se spunea atunci la Hollywood că dacă regretatul Rudolph Valentino n-ar fi murit cu câtva timp înainte, în împrejurările acelea ar fi fost… îngropat definitiv.

Primirea ce mi s-a făcut nu a fost călduroasă; privită cu dispreț și invidie, a trebuit să înfrunt o munca nouă pentru mine, cu o tehnică pe care tehnicienii o cunoșteau aproximativ, pe când toți în jurul meu nu făceau altceva decât să-mi ceară să lucrez repede, foarte repede, cât mai repede cu putință. Mă simțeam provizorie la Hollywood, avusei și căutai de altminteri să am cât mai puține prietenii; pot să spun chiar că am rămas străină lumii hollywoodiene. Ziarele și revistele nu se ocupară de mine decât în câte o notiță scurtă”.

Silvia Sidney

Norocul actriței Silvia Sidney a fost întâlnirea cu regizorul Ruben Mamoulian, emigrant rus de origine armeană, cel care a distribuit-o în “Străzile orașului” alături de Gary Cooper, Paul Lukas, Guy Kibbee, după ce decisese să o înlocuiască din rolul principal pe mult mai celebra Clara Bow, care fusese implicată într-un scandal de proporții în acea perioadă.

A urmat succes după succes, iar Silvia, micuța refugiată din Odessa, a avut șansa să apară alături de parteneri precum Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft sau Cary Grant. Cele mai cunoscute filme ale actriței au fost: “An American Tragedy”, “City Streets” și “Street Scene”, toate realizate în 1931, “Madame Butterfly”, în 1932, apoi “Sabotage”, în regia lui Alfred Hitchcock, producție pentru care a fost plătită cu nu mai puțin de 10.000 de dolari pe săptămână, și “Fury”, în regia lui Fritz Lang. Cariera ei a suferit un declin în anii ’40, dar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a revenit pe scenele de teatru și a fost din nou distribuită în lung metraje sau filme de televiziune.

Silvia Sidney a fost căsătorită de trei ori. Primul ei soț a fost scriitorul Bennett Cerf, fondatorul editurii Random House, una dintre cele mai mari din lume, dar mariajul a durat doar 6 luni, între octombrie 1935 și aprilie 1936. Doi ani mai târziu s-a recăsătorit cu actorul Luther Adler, împreună cu care a avut un fiu, Jacob. În 1946, cei doi au divorțat, în martie 1947 Silvia s-a recăsătorit cu omul de radio Carlton Alsop, dar și acest mariaj s-a încheiat foarte repede, în 1951.

Artista a iubit foarte mult animalele, a avut grijă de mulți căței, dar preferații ei au fost cei din rasa mops. Silvia Sidney a murit pe 1 iulie 1999, cu o lună înainte de a împlini vârsta de 89 de ani, din cauza unei forme agresive de cancer esofagian, la Lenox Hill Hospital din Manhattan și, conform dorinței ei, a fost incinerată.

Sursa:

Realitatea ilustrată, 1934

DS TW

leave a comment