“Natașa Rambova, soția lui Rudolf Valentino, după o îndelungată perioadă de tăcere, apare din nou în lumina cronicei cotidiane. Văduva celebrului actor se retrăsese într-o vilă din împrejurimile Genovei, lângă Palma de Mallorca, în insulele Baleare. Acum câteva seri, nişte hoţi rămaşi necunoscuţi, profitând de lipsa momentană a Nataşei, au pătruns în vilă neobservaţi de nimeni. Prada a fost neînsemnată: câteva bijuterii nepăzite şi un revolver. Se pare totuşi că scopul îndrăzneţilor jefuitori a fost acela de a-şi însuşi nişte hârtii de mare însemnătate. Bănuielile cad asupra a doi străini care au fost văzuţi dând târcoale prin împrejurimile vilei.
Locuinţa se află la vreo zece kilometri departe de orăşelul elegant şi încântător, care este Palma. Dar prin meleagurile acelea, anevoie te poţi încumeta să-l deranjezi pe un şofeur… O cursă cu automobilul atinge de multe ori preţuri ce ţi se par, cu drept cuvânt, fantastice!…
Acum, un mic examen al memoriei: Nataşa Rambova, a doua soţie a lui Rudolf Valentino, se numea, după actele-i de stare civilă, Winifred Hudnut. Mai întâi, se rebotezase Nazimova, iar apoi şi-a luat definitiv numele actual. E de origină rusă şi a preferat cetăţenia nord-americană spre a se putea mărita, după legile Californiei, cu bărbatul cel mai fatal al timpului său.
Iată-ne ajunşi la Genova, ţinut caracteristic spaniol, cu femeile lui frumoase care poartă tot felul de podoabe în păr şi bărbaţi stând, blajini, în pragul caselor, cu nelipsita ţigară in gură… Un ţăran, un oarecare tip arab, ne spune că “în vila aceia trăieşte singură de ani de zile, o doamnă…”. Nu ştie nimic mai mult şi poate că toţi la Genova sunt tot aşa de informaţi despre celebritatea Nataşei Rambova.
Vila se află situată chiar pe culmea unui deal, însă automobilul poate să răzbată cu uşurinţă până la poarta casei, care e albă, cu două etaje şi persiene verzi… La sunetul clopoţelului apare pe terasă o doamnă:
— Nataşa Rambova?
— Da, domnule, eu sunt!…
Nu s-ar putea defini vârsta acelei încântătoare fiinţe, douăzeci şi doi de ani? Treizeci? Sau douăzeci şi opt? Sveltă, delicată, cu fruntea convexă, Nataşa se iveşte numaidecât în pragul uşii: ochii ei au resfrângeri aurii şi mătasea părului castaniu îi încercuieşte fruntea asemenea unui turban. De când s-a statornicit la Genova, a învăţat — de bine de rău— să se exprime în spanioleşte: numai cu verbele este într’o duşmănie neîmpăcată.
Nataşa îl primeşte pe ziaristul care a reuşit să-i descopere ascunzişul cu multă curtenie şi, la cea dintâi întrebare, răspunde:
— Toţi acei care s-au apropiat de mine, m-au întrebat în primul rând unde l-am cunoscut pe Valentino… Deşi epoca aceea din viaţa mea se îndepărtează tot mai mult, pe zi ce trece, mi-e cu neputinţă să mă sustrag de sub influenţa ei! Numele meu de artistă, existenţa mea însăşi, nu se pot concepe fără “Rudy”. Oriunde mă duc, eu nu mai exist. Toţi îmi zic: “Iat-o pe văduva lui Rudolf Valentino! Nimeni nu spune: “Aceea e Nataşa Rambova, femeia care-l formă şi-l făcu cunoscut pe cel mai bun actor tânăr al ecranului!” Chiar şi dumneavoastră mi-aţi adresat aceeaşi obsedantă întrebare…
Şi Nataşa se cufundă într’o tăcere religioasă, de nepătruns… După câteva minute, reia:
– De altminteri, e vina mea… N-aş fi trebuit să public, după moartea-i, cartea aceea în care istoriseam convorbirile ce le avusesem cu spiritul lui…
Petrecu câtva timp la Paris, până când fu angajată de către o societate nord-americană; totuși, la Hollywood n-a venit niciodată. Deosebit de Rudolf Valentino, ea a fost directoare artistică a Nazimovei și, în acelaşi timp, desena figuri pentru decorurile din studio. Din când in când, accepta să şi filmeze, dar se plictisi repede. Hotărî să se dedice cu desăvârşire cărţilor şi studiilor ei teosofice. Chiar şi astăzi lucrează la două volume, unul prezentând într-o formă anecdotică diferitele personalităţi pe care le-a cunoscut de-a lungul carierei sale, iar celălalt e consacrat studiului tuturor religiunilor, cu o preferinţă deosebită pentru cele orientale…
Convorbirea luase sfârşit. Şofeurul porni maşina care se îndrepta, la pas, spre Palma di Majorca.
Deodată acesta se întoarse, zicându-mi cu un aer prietenos: “Ai observat că doamna purta încă părul lung?”
Pumnul acela de bijuterii furate într’o seară de nişte hoţi, poate că nu preţuieşte nimic pentru Nataşa Rambova. Rusoaica cu ochi de aur îşi ascunde, geloasă, adevăratele comori în colţul cel mai tainic al sufletului, acolo unde nimeni nu poate să răzbată.
Astfel trăieşte, astfel a fost văzută, femeia “care-şi plânge tinereţea”, văduva omului cel mai fatal din lume, închisă în sihăstria melancolică a unei insule, ca să vorbească în tihnă cu umbrele ce-i sunt dragi… (G. R., Realitatea Ilustrată, 1933)
În paralel, o altă femeie încerca din răsputeri să-și lege numele de amintirea actorului: Carola Mckinstry, “medium conștient”, după cum se recomanda, o tânără agreabilă care servise medicilor americani pentru experimente legate de spiritism.
“Spiritul lui Valentino mi-a apărut pentru prima oară în noaptea de 7 decembrie. În noaptea aceea am avut deodată senzaţia că se petrece ceva supranatural, că un spirit a pătruns iar în camera mea. Obișnuită cu asemenea manifestaţiuni, nu m’am speriat, ci am întrebat foarte liniştită: „Cine eşti?” N-am primit nici un răspuns. Dar într-un colţ al camerei, un norişor alb fosforescent m-a făcut să înţeleg că spiritul se va materializa în curând. Şi în adevăr, în mai puţin de jumătate oră, am avut în faţă înfăţişarea vaporousă, fantomatică, a unui tânăr frumos și voinic. Am recunoscut imediat pe Rudolf Valentino, mai ales că era înveșmântat în costumul lui de șeic”, a povestit femeia.
“Sunt Rudolf Valentino, mi-a spus spiritul, și aș vrea să mă ajuți să scriu un film”. Apoi a dispărut, dar după două nopți a reapărut iar, spunându-mi de astă data că nu cere nimic de la mine decât să scriu ceea ce-mi va dicta el. Am primit, deși știam că munca va fi foarte grea și istovitoare.
„Câteodată figura lui e vizibilă numai de la brâu în sus, altădată, dimpotrivă se vede din cap până în picioare. Ține mereu unul din picioare ridicat în sus, ca și când ar fi gata să urce spre cer. Îmi apare încetul cu încetul. În general, îi trebuie douăzeci de minute ca să se materializeze. Vorbește, și vocea lui, deși înceată, e foarte clară. Pe când dictează, se apleacă mereu asupra mea, ca şi când ar voi să controleze dacă am scris bine cuvântul dictat. În timpul dictatului, am închis ochii legați, fireşte că e greu, foarte greu, să scrii lămurit în asemenea condiţii, totuşi, eu reuşesc, mai ales că văd scene minunate în timp ce scriu, scene care ilustrează şi mă fac să înţeleg mai bine cuvintele lui Valentino. De obicei, spiritul lui Rudolf Valentino îmi apare după miezul nopţii şi şedinţa ţine, invariabil, două ore.
Cred că spiritul lui Valentino este încă legat de pământul acesta, nu a pătruns încă în lumea spiritelor. Așa se explică interesul pe care-l mai poartă încă cinematografului. Mi-a și spus odată că adesea i se întâmplă să intre într-o sală de cinematograf în care se proiectează vreun film de-al lui. Îi face plăcere să se vadă pe ecran aşa cum era în viaţă”.
Doamna Carola Mckinstry nu a putut să dea prea multe amănunte asupra subiectului filmului dictat de Rudolf Valentino, deoarece mai e încă mult de lucru.
Acţiunea se petrece într-un oraş modern şi într-un deşert nisipos După cât asigură doamna Mckinstry e vorba de o minunată poveste de dragoste, plină de pasiune şi de pitoresc. Nu se ştie încă dacă sfârşitul e vesel sau tragic.
Intenţia d-nei Mckinstry este să publice scenariul de îndată ce va fi terminat, fireşte, rezervându-şi toate drepturile de proprietate literară.
Negreşit, casele de filme se vor precipita asupra acestui scenariu de mare reclamă, aşa încât nu e exclus să vedem în curând anunţat filmul: „Chemarea timpului’’, acesta e titlul dictat de Valentino, scenario de defunctul Rudolf Valentino și doamna Carola Mckinstry”, relata revista Rampa din 1927.
