“Marţi, 20 februarie 1973, a fost înmormântată văduva marelui critic Ilarie Chendi. Impresiile puternice, de un dramatism cutremurător, le-a constituit — pe lângă petrecerea pe cel din urmă drum — împrejurarea că decedata suferise pierderea soţului vreme îndelungată. O viaţă de om s-ar putea spune, întrucât Ilarie Chendi, după o scurtă, dar crudă boală de nervi, terminase cu viaţa, voluntar, la 25 iunie 1913.
Ana asistase deci, foarte tânără, la un din cale afară de funest deznodământ, rămânând cu doi copilaşi. Tot ea, şi tot în 1913, cu numai două zile înaintea morţii soţului ei, la vârsta de 42 de ani, participa la un asemănător sfârşit al poetului Şt. O. Iosif, frate de cruce cu Ilarie Chendi, iar septembrie, acelaşi an, avea să-i aducă vestea prăbuşirii din văzduh a lui Aurel Vlaicu, alt prieten comun lor.
Ilarie Chendi, transilvănean de origine, şi rămas transilvănean, a trăit până în măduva oaselor boema la modă pe atunci, atât la Budapesta anilor universitari, cât şi prin cafenelele ori localurile bucureştene. Salvarea de la o atare existenţă dezechilibrată i-a venit de pe urma căsătoriei care, din nefericire, nu a durat decât puţină vreme.
Avea acum o soţie ideală, strângându-l de pe drumuri, procurându-i un climat prielnic muncii literare. Numeroase pagini ne sunt mărturii privind omul şi criticul Ilarie Chendi. Meşterul destin a făcut să se strângă în volum scrierile sale, mult după moarte (1924).
Ample cercetări, ducând la volumul Pagini de critică (1969) i se datoresc, însă, din plin, celui mai aproape de sufletul marelui foiletonist, şi anume, înflăcăratului scriitor şi istoriograf literar Vasile Netea.
Încă din 1914 el cerea, bine documentat, repunerea ostracizatului Chendi în locul ce se cuvine. “Dreptate pentru Ilarie Chendi” era semnul de exclamare de acum trei decenii. Studiul ce premerge “Pagini de critică”, notele, datele bio-bibliografice, toate semnate de Netea, sunt, vor rămâne, izvorul cel mai sigur la care vor recurge, peste vremuri, cercetătorii.
De aici, din acest doct studiu, cunoaştem ipostaza de germanist, prin care — la fiecare pas — e prezent criticul. Precum spuneam, Chendi şi-a făcut o parte din studii la Budapesta. Cunoştea aşadar perfect de bine limba şi literatura maghiară. Umanist convins, cum ar fi putut concepe şovinismul?
Îi opunea un categoric veto, ca de pildă episodul cu Gyula Werner, amintit de Netea. Altă latură a studiului subliniază efortul depus de Chendi spre a-l împiedica pe titularul catedrei de literatură română al Universităţii pestane de a-şi ţine lecţia inaugurală „într-o altă limbă decât cea pentru care se înfiinţase catedra”.
Bibliografia m-a îndrumat să cercetez documentele folosite de Netea. Bunăoară Tribuna poporului, carte de vizită a spadasianului Chendi. Prieten cu Iosif, cu Octavian Goga, traducători cum se știe de poezie maghiară, Chendi asistă desigur la munca lor. Poate că, ici-colo, adaugă sau scade câte o silabă, îndreaptă un amistih din manuscrisele ce desigur i se arătau.
Totuşi, Chendi rămâne înainte de orice germanistul notoriu, deşi nimic nu-i era strain privitor la literatura maghiară. Visează (1904) alături de Iosif şi Vlahuţă, o Societate a scriitorilor români, după modelul „Petöfi tarsasag”. Heinistul însufleţit ca nici un alt scriitor român citeşte asiduu pe scriitorii maghiari, contemporani lui, ori clasici. Nu e de mirare, fireşte, că nu l-a înţeles cum trebuia pe Petöfi, de vreme ce numeroşi exegeţi, chiar maghiari, nu-l înţelegeau, sau numai simulau a nu-i cunoaşte esenţa creaţiei. Ne referim, evident, la revoluţionarul Petöfi. Tâlcul just numai Goga e capabil să i-l dea, el însuşi temperament de mare răzvrătit. Se împlinea o jumătate de secol de când căzuse, lupând, genialul poet.
Cu acest prilej, Tribuna poporului (nr. 134 din 1899) a publicat articolul Petöfi, semnat de Chendi. Pentru a se vedea mai clar unghiul sub care era privit, transcriem următoarele: „D. Ştefan O. Iosif, una dintre cele mai binecuvîntate forţe poetice de care dispunem astăzi, ne-a dat în două volume tot ce poetul Petöfi are mai bun şi mai demn de a fi transmis în limbi străine. Versurile lui Petöfi, de un lirism admirabil, cu bogăţie de tablouri rustice, dar frumoase prin naivitate şi simplitate au plăcut mult cercurilor literare româneşti. Patima înfocată până la beţie precum şi temeritatea în concepţii ies curat la iveală în traducerile frumoase ale d-lui Iosif, încât chiar necunoscătorii limbii maghiare sunt în măsură de a recunoaşte că Petöfi a fost un poet de netăgăduită valoare. Exemplificarea se face prin două traduceri: „M-am întors în bucătărie” și „Clopotele trist vibrează”.
Ilarie Chendi, modest dar corect slujbaş la Academie, pe lângă apriga, scânteind de inteligenţă activitate publicistă, înfiinţează împreună cu alţi scriitori, reviste, ca, de pildă, Viaţa literară şi artistică, îndrumă literatura spre un nou făgaş, apreciind pe tânărul Tudor Arghezi, pe tot atât de tinerii Minulescu, Stamatiad, Eftimiu, M.Codreanu…
Se bucură de preţuirea lui Iorga. Militează întocmai ca Ady, pentru ieşirea naţionalităţilor de sub oprimarea habsburgică. Contribuie, apoi, la cunoaşterea de către români a literaturii universale, prin numeroase articole şi studii (Goethe, Schiller, Hebbel, Oscar Wilde, Bernard Shaw…).
Iată câteva reflecţii pe marginea antologiei “Pagini de critică”, admirabil alcătuită. Gânduri întru memoria sclipitorului, temutului Ilarie Chendi, la plecarea dintre noi a soţiei sale, Ana”.
*** Petru Pascu, Foaia noastră, 1973
Ilarie Chendi s-a născut pe 14 noiembrie 1871 în satul Dârlos din comitatul Târnava Mică și a murit pe 25 iunie 1913, la București. Criticul literar, care era internat la Spitalul Pantelimon, s-a sinucis la o zi după ce a aflat de moartea lui Șt. O. Iosif.
Puteți citi și:
Două morminte: Șt. O. Iosif – Ilarie Chendi
