Viorica Agarici, femeia care s-a așezat în fața "trenurilor morții"

Viorica Agarici s-a născut pe 24 februarie 1886 la Dămienești, lângă Roman, în familia soților Ortansa și Gheorghe Văsescu. Bunicul ei era Alexandru Văsescu, fost deputat și ministru liberal.

Copilăria și-a petrecut-o la București și la moșia bunicilor, dar, la momentul numirii tatălui ei ca atașat militar la Legația României la Paris, adolescenta s-a mutat în Franța și a studiat la Institutul ”Les Ruches”, o școală particulară unde a învățat și Eleanor Roosevelt, viitoarea primă doamnă a Americii.

Tânăra s-a îndrăgostit de Ion C. Agarici, un inginer agronom licențiat al Universității de la Charlottenburg, pe care l-a cunoscut la moșia bunicilor materni de la Dămienești, regiune în care își avea proprietățile și familia Agarici. Tânărul agronom fondase, pe pământurile pe care le deținea la Călugăreni și Drăgești, o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz. În plus, avea și o lăudabilă activitate filantropică, fiind cel care a înființat școala primară din satul Călugăreni.

Soții Agarici au avut trei copii: Gheorghe, Constantin și Vasile. În anul 1927, inginerul s-a stins din viață, iar Viorica a preluat misiunile de caritate începute de el; mai întâi a donat școlii sătești suma de 500 de lei pentru reparații și dotări, a înființat școli în alte sate din zonă, apoi, în 1928, a preluat coordonarea filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie.

Pe 3 iulie 1941, când prin gara Roman a trecut “trenul morții”, care transporta sute de evrei din Iași, supraviețuitori ai pogromului, spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici s-a așezat în faţa vagoanelor pline cu oameni aflați într-o stare fizică și psihică dincolo de orice imaginație, cerând să li se dea apă proaspătă și hrană.

Hero Lupescu, viitor regizor la Opera Română, copil al acel moment, își amintea despre acea zi:

„O să vă fac o mărturisire despre care nu am mai vorbit niciodată, dar care m-a marcat pentru toată viața. Tatăl meu, care era funcționar și cantor (la Roman), el însuși fiu de cantor, a fost luat de acasă de către jandarmi, într-o noapte. Ducându-mă să-l caut, am aflat că în gară au fost trase vagoane din carese descărcau morți. Acolo am văzut-o pe Viorica Agarici, binecuvântat fie-i numele, venind cu căldări de apă și pâine pentru ca să le dea evreilor din tren. Peste tot jandarmi. Ochii copilului de 14 ani vedeau cu groază cum morții erau descărcați din vagoane și puși într-un camion ce pleca spre cimitir.

Această treabă era făcută de evrei aduși cu forța. La fel ca și cei care săpau groapa comună. După trei-patru zile, apare tata acasă, tras la față și cu părul complet albit. Abia după câteva zile tata a fost capabil să ne spună că, printre cadavre, mai erau oameni care încă mai mișcau, iar în groapă se punea un rând de cadavre și unul de var. Nici acum, după atâția ani, nu pot uita ce am văzut și ce am auzit atunci. Și mă revolt când îi văd pe unii, fie ei chiar profesori universitari, că vin la TV să spună că regimul antonescian a protejat evreii. Eu știu ce s-a petrecut acolo. Am fost martor ocular”.

*** Realitatea evreiască

În 1945, într-o declaraţie pe care a dat-o în fața Tribunalului Poporului din Bucureşti, Viorica Agarici a povestit: „M-am dus la gară. Am vorbit cu comandantul militar, dar el mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni. Atunci m-am adresat domnului colonel Graur, comandantul garnizoanei, și i-am spus: «Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea». Domnia-sa mi-a spus că nu poate dispune singur, ci trebuie să întrebe un superior. Ne-am dus la Cercul Militar, unde la acea dată lua masa generalul Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul era oprit şi am spus că avem ordin să dăm apă la oameni“.

În 1943, femeia a renunțat la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, poziție pe care o ocupase timp de 15 ani, și s-a mutat la București, la fiul ei, Gheorghe.

După venirea comuniștilor la putere, a fost nevoită să se întoarcă la Roman, în domiciliu obligatoriu, dar locuința și întreaga avere îi fuseseră confiscate. Ca să-și câștige existența, a dat lecții de franceză și de engleză copiilor din oraș. În acea perioadă doi dintre cei trei fii ai săi erau încarcerați în temnițele comuniste.

După eliberarea acestora din închisoare, a plecat din nou la București și a locuit la fiul cel mare, primind o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București.

Viorica Agarici s-a stins din viață pe 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate. Pe 8 iunie 1983, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat post mortem diploma și titlul de “Drept între popoare”, iar în memoria ei a fost plantat un arbore pe “Aleea Celor Drepți”.