Grigore Cantacuzino, cunoscut sub numele “Nababul”, a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai României la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Mare moșier și lider al Partidului Conservator, deținea mii de hectare de pământ și avea o influență politică uriașă. Se spunea că averea lui era atât de mare, încât ar fi putut să achiziționeze aproape jumătate din terenurile arabile ale țării.
Grigore Cantacuzino Nababul s-a născut pe 22 septembrie 1837 la București și a fost fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Alexandrinei (Luxița) Cantacuzino, născută Kretzulescu. După ce și-a efectuat studiile la Paris, unde a obținut, în 1862, titlul de doctor în drept, s-a întors în țară, unde a devenit judecător la Tribunalul Ilfov, apoi consilier la Curtea de Apel, funcție din care a demisionat în mai 1864.
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a revenit temporar în magistratură, însă în același an a fost ales membru al Parlamentului reprezentând județul Prahova. Din 1867, s-a dedicat exclusiv vieții politice.
Nababul a deținut pentru scurt timp funcția de primar al Bucureștiului (1869 – 1870), iar în ianuarie 1870 a fost numit ministru al Justiției în guvernul condus de Dimitrie Ghica. De-a lungul carierei, a alternat între putere și opoziție, ocupând funcțiile de parlamentar, ministru al Justiției, Lucrărilor Publice și Finanțelor și cea prim-ministru al României.
În 1877, în timpul Războiului de Independență, „a dăruit producte de o valoare considerabilă și a fundat spitalul din Prahova, unde doamna Ecaterina Cantacuzino, soția domniei-sale, și doamna D. Moruzi, sora sa, îngrijeau de răniți cu acea solicitudine care a afirmat pretutindeni patriotismul femeii române. Să mai amintim că Marina a primit ca dar, din partea d-lui Cantacuzino, o șalupă”, consemnau ziarele epocii.
Nababul s-a căsătorit în 1855 cu domniţa Zoe, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, dar soția i-a murit trei ani mai târziu. A doua căsătorie a fost cu domnişoara Catinca, fiica marelui Logofăt Nicolae Băleanu. Din primul mariaj a avut un băiat, Gheorghe, care a murit în copilărie, iar din a doua căsătorie a avut șase copii:
– Mihail (Mișu), născut la 1867, însurat în 1898 cu Maria (Maruca), fiica lui Dimitrie Rosetti Tescani (care avea să devină în perioada interbelică soția lui George Enescu. Mișu Cantacuzino a murit în 1928, în urma unui accident de automobil;
– Nicolae, maior de artilerie în rezervă, brevetat de stat maior, născut la 1868 și însurat cu Georgeta, fiica lui Emil Ghika Brigadir;
– Irina, născută la 1869, măritată prima dată cu Radu Kretzulescu, cu care a avut o fiică numită Caterina. Al doilea mariaj al Irinei, cel din 1903, a fost cu Nicolae Ghica, fiul prinţului Ion Ghica; cei doi au avut doi fii, Gheorghe şi Ion, şi o fată, Alexandra. Irina a murit prematur, în 1906, în urma unei flebite;
– Şerban, căpitan de cavalerie de rezervă, născut
la 1870, căsătorit la 1897 cu Catinca, fiica Mariei și a lui Gheorghe D. Sturdza Miclăuşeni;
– Grigore, născut în 1872, care a avut-o ca soție pe Alexandrina, născută Teodor Faliadig, fost căpitan de cavalerie;
– Alexandrina, născută în 1875 și căsătorită în 1900 cu Barbu Catargiu.
Așa cum remarca Ioan Mihai Cantacuzino în volumul său, „O mie de ani în Balcani”, oamenii care vor să lase o amprentă în istorie ridică edificii impunătoare. Nababul nu a fost o excepție, construind clădiri grandioase, care reflectau statutul său social. Un exemplu notabil este castelul de la Florești-Prahova, supranumit Micul Trianon datorită asemănării cu Palatul Versailles, edificiu ridicat pe un vast domeniu moștenit de Nabab de la părinții săi, Grigore și Luxița Cantacuzino.
Galerie foto "Micul Trianon" de la Florești, Prahova
Alte construcții impresionante care îi poartă amprenta sunt Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București (actualul Muzeu George Enescu) și castelul de la Zamora, situat în apropiere de Bușteni.
Grigore Cantacuzino Nababul s-a stins pe 22 martie 1913, înainte de a-și vedea finalizată opera monumentală de la Florești care, conform proiectului realizat de arhitectul Ion Berindey, trebuia să aibă nu mai puțin de 175 de încăperi.
Afectat de o pneumonie, Nababul a fost îngrijit în ultimele zile ale vieții de cei mai de seamă medici din București, iar de starea lui se interesa însuși regele Carol I. De altfel, principesa Maria și fiica ei cea mare, Elisabeta, îl vizitaseră pe bolnav chiar în preziua decesului. Moartea lui a fost omagiată de marile personalități ale epocii:
„Marele cetățean Gheorghe Cantacuzino și-a iubit țara, după cum a iubit familia, cu mândrie și nepărtinire, de aceea durerea țării este astăzi tot atât de adâncă și de sinceră ca și a familiei. Moldova îi aduce în aceste sfâșietoare momente prin glasul meu același prinos de recunoștință ce i se aduce din toate unghiurile țărilor unde bate o inimă românească și unde a știut să satisfacă vreo năzuință națională sau să aline vreo suferință.
Extrase din presa anului 1913
Restul vieții lui a fost îndeplinirea datoriei față de sine, față de familie și față de patrie, iar prin o abnegație neîntrecută, printr-un patriotism înțelept și curajos, George Cantacuzino a realizat cu desăvârșire acest rost măreț al vieții sale. Calitatea însă de căpetenie care i-a înlesnit această reușită a fost optimismul său neînvins. De acolo energia cu care a știut să apere întotdeauna interesele permanente ale țării.
Ilustrul defunct credea că în viața socială, ca și în viața privată, tari sunt numai aceia care nu se resemnează niciodată și care, privind greutățile vieții în față, își oțelesc voința prin o luptă neîncetată. Iată pentru ce noi, care am avut cinstea de a lucra sub cârmuirea lui, l-am găsit chiar în împrejurările cele mai cumplite ale neamului nostru veșnic cu fața senină și cu frumoasa lui privire blândă, dar hotărâtă. Unul câte unul se duc bătrânii fruntași ai neamului, cu sufletul lor însă făuresc mărirea țării”, spunea Dimitrie Grecianu la dispariția ilustrului său coleg de partid.
Ceremonia funerară care s-a desfășurat la Cimitirul Bellu a fost cu adevărat impresionantă, la eveniment participând toți liderii partidelor de la București, marile familii aristocratice ale Vechii Românii, prințul Ferdinand și principele Carol al II-lea, care au depus o coroană de flori din partea reginei Elisabeta și a regelui Carol I.
La acel moment, în martie 1913, castelul de la Florești fusese adus în stadiul de tencuire, avea instalațiile de canalizare trase, multe dintre încăperi erau deja finisate, servitorii se pregăteau să ocupe demisolul, iar castelul de apă, construit sub forma unui turn medieval, era finalizat.
Familia nu mai avea mult până să se mute în somptuosul palat, dar, după moartea Nababului, urmașii săi nu au mai avut mijloace financiare pentru a susține proiectul. Deja cheltuielile fuseseră exorbitante, coloanele dorice din granit de Suedia costaseră enorm, iar meșterii italieni și francezi care realizaseră sculptura în piatră au părăsit România.
Despre Ecaterina, cea de-a doua soție a Nababului știm că a fost, în 1897, fondatoarea Leagănului de copii Sf. Ecaterina și, alături de fiica ei, Irina, s-a implicat în multe acțiuni filantropice.
„Ecaterina Cantacuzino a fost una din cele mai distinse femei din țară. Numele ei e legat numai de fapte bune. Nu era o nevoie, nu era ocaziune, unde Ecaterina Cantacuzino, cu punga și cu sfatul ei, să nu fi venit în ajutor. A făcut donații însemnate aproape la toate societățile de binefacere unde era prezidentă.
Femeie cultă, inteligentă, rămăsese singura dintre bătrânele doamne din societatea bucureșteană în viață. După încetarea din viață a celui ce a fost Gheorghe Cantacuzino, fost prim ministru al țării, Ecaterina Cantacuzino a consacrat întreaga ei viață numai faptelor caritabile. Moartea ei pune în doliu cele mai distinse familii din Muntenia. Ecaterina Cantacuzino e mama domnilor Mișu și Grigorie Cantacuzino. Adânc impresionați de moartea acestei distinse și bune femei, adresăm familiei expresiunea viilor noastre păreri de rău”, scria ziarul Evenimentul în septembrie 1923, la moartea văduvei lui Cantacuzino.
Prin testament, Nababul lăsase „Micul Trianon” fiilor săi cei mari, Mișu și Nicolae Cantacuzino, dar cel din urmă nu a fost preocupat de domeniu. Astfel a ajuns doar în proprietatea lui Mișu și a soției sale, instabila Maruca Cantacuzino. Cuplul nu a avut o relație armonioasă, dar a avut totuși doi copii – Alice (căsătorită cu prințul Grigore Sturza) și Bâzu Cantacuzino (un sportsman celebru în perioada interbelică, jucător de hockey, pilot și mare playboy) – care au devenit moștenitorii de la Florești. Bâzu, absorbit de pasiunile sale sportive, a lăsat în grija surorii sale palatul neterminat; înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, lucrările au fost reluate, dar nici de această dată nu au fost duse la bun sfârșit. După 1945, Alice Sturza Cantacuzino a plecat din țară, iar trei ani mai târziu palatul și moșia de 150 de hectare au fost naționalizate.
Castelul a fost lăsat în ruină, deși se afla într-o stare rezonabilă și ar fi putut fi finalizat fără investiții majore. Autoritățile comuniste au transformat însă vastul domeniu Cantacuzino într-o școală pentru dresarea câinilor polițiști, ignorând complet valoarea istorică și arhitecturală a locului, apoi aici a fost instalat un sanatoriu TBC.
În prezent, figurează pe lista monumentelor istorice din județul Prahova sub denumirea Palatul „Micul Trianon” – ruine. Irina Bossy Ghica, stră-strănepoata lui George Grigore Cantacuzino (Nababul), se ocupă astăzi de Fundația Domeniul Cantacuzino și încearcă să readucă la viață strălucirea moșiei, organizează aici evenimente culturale, concerte în aer liber, concursuri de echitație. În ianuarie 2025, fundația a anunțat că Palatul Micul Trianon a intrat într-o nouă eră, prin demararea proiectului de consolidare a structurii, restaurare a fațadelor și amenajare a subsolului ca spații expoziționale, acțiunea de reabilitare fiind cofinanțată de Institutul Național al Patrimoniului.
Mărturie a unei epoci apuse, moștenirea lui Cantacuzino Nababul rămâne un simbol al visului neîmplinit al unuia dintre cei mai influenți aristocrați și filantropi ai României.
