La moartea lui Ilarie Chendi

“În câteva zile numai, literele românești au avut nefericirea să înregistreze moartea a doi din cei care, prin scrierile lor, s-au pus mai mult în evidență în rândurile generației mai tinere de scriitori. Unul a fost Șt. O. Iosif, poetul care a avut un sfârșit atât de dureros și pe care-l înmormântarăm mai zilele trecute.

Al doilea, cu un sfârșit tot atât de tragic, Ilarie Chendi, mort alaltăieri la spitalul de la Pantelimon, după o agonie de aproape douăzeci și patru de ore și după ce se aruncase de la etajul al doilea al ospiciului. Moartea acestor scriitori, amândoi talente pronunțate, se întâmplă în niște momente critice pentru țara noastră. Numai așa se face că ziarele de-abia dacă le înregistrează dispariția de pe câmpul intelectualității românești, căci și unul, și altul au avut o activitate al cărei fond se va arăta ceva mai târziu, când spiritele nu vor mai fi atât de agitate și când fiecare va fi așezat la locul pe care-l merită în literatura română. Înmormântarea lui Chendi se va face astăzi după amiază, la ora 4. La 8 sau 9 dimineața va fi transportat de la ospiciul Pantelimon la Biserica Albă, unde va fi ținut până la ora înmormântării. La început era vorba să se facă autopsia cadavrului, Institutul medico-legal însă, după ancheta făcută, a renunțat la aceasta și a dat familiei încuviințarea cuvenită.

Spre a preveni cheltuielile de înmormântare, Academia Română a donat familiei fostului său al doilea bibliotecar suma de 500 de lei. Primăria a mai dat 200, iar restul cheltuielilor probabil că va fi acoperit de Societatea scriitorilor români.

Iată câteva date biografice asupra lui Ilarie Chendi. E de origine transilvănean, din neam de preot ortodox. Studiile și le-a făcut treptat la Liceul nemțesc din Sighișoara, la Seminarul teologic din Sibiu, apoi la Facultatea de litere din Budapesta. Pe când își făcea studiile, a lucrat la „Tribuna” din Arad și la „Telegraful Român” din Sibiu.

Primele scrieri le-a publicat în revista „Familia”, care apărea la Oradea Mare. Stabilindu-se în București în anul 1898, a intrat ca bibliotecar la Academie și a colaborat la mai toate revistele care i-au marcat existența în ultimul deceniu, “Semănătorul“, „Convorbiri literare“, „Viata Literară” și „Viata Literară și artistică“.

A scos următoarele volume: “Începuturile ziaristicei noastre”, “Zece ani de mișcare literară”, “Preludii”, “Foiletoane”, “Fragmente și Impresii”, “Portret”.

Între 1908 – 1910, a redactat împreună cu Octavian Goga “Țara Noastră” și a fost până la urmă colaboratorul „Tribunei” din Arad. În 1909, a scos împreună cu Șt. O. Iosif și Sadoveanu “Cumpăna”. A fost factorul de căpetenie al înființării Societății scriitorilor români”, consemna ziarul Viitorul pe 27 iunie 1913.

În septembrie 1924, scriitorul Al. Cazaban scria despre criticul literar:

“Cu zece ani înainte de război, trăia un scriitor pe care îl chema Ilarie Chendi. De acest nume puţini îşi mai aduc aminte. Chiar şi acei care îl citeau pe Chendi cu mintea încordată par a-l fi uitat. Şi au făcut bine că l-au uitat. Uitarea doar alină supărările, şi scrisul lui Ilarie Chendi a pricinuit multe supărări.

Deşi nu a făcut nimănui niciun rău — Ilarie Chendi nici nu înşela, nici nu batjocorea, nici nu calomnia — totuşi acest critic a fost socotit drept un om rău. Unii îl priveau cu teamă, alţii cu dispreţ şi cei mai mulţi cu ură. Din „falanga” scriitorilor de atunci, câţiva nici nu voiau să-l socotească critic: Ilarie Chendi n-avea deloc talent să-i laude sau, cum s-ar exprima poetul Nichifor Crainic, să-i tămâieze.

Ca să trăiască, Ilarie Chendi era slujbaş la Academia Română. Acolo, pe lângă munca cea plictisitoare de bibliotecar, Chendi se distra, o dată pe an, făcând rapoarte despre unele din operele înaintate înaltei instituţiuni spre premiere. Bineînţeles, aceste rapoarte nu purtau semnătura lui Chendi, ci a unuia dintre academicianii din secția literară, care nu voia să-și îngreuie nemurirea cu redactarea unor rapoarte literare. Destul că se obosea citindu-le în ziua cea mare a decernării premiilor literare, când nu se supăra să primească felicitările colegilor săi pentru felul cum știa să prețuiască o operă literară de valoare.

Ilarie Chendi a fost socotit, de oamenii pricepuţi, ca unul din cei mai buni foiletonişti dela noi. Deşi era vrăjmăşit, totuşi i s-a încredinţat foiletonul de duminică la un ziar de seamă. Cum ziarul era românesc, chiar de la început foiletonistul şi-a făcut vrăjmaşi pe toţi ziariştii de la gazetele democrate de pe vremuri.

Dacă foiletoanele lui Chendi încântau pe cititorul inteligent care nu-şi dădea ifose de literat, în schimb erau rău primite de toţi acei care se credeau scriitori cu talent. Dar nu numai scriitorul vizat se supăra pe Chendi. Era destul ca Ilarie Chendi să scrie un articol despre un „maestru” consacrat ca toţi discipolii maestrului să se simtă jigniţi sau insultaţi.

Aşa că, dintr-un singur condei, Chendi reuşea să-şi facă o duzină sau două de vrăjmaşi neîmpăcaţi. Eu am avut norocul să-l cunosc pe Ilarie Chendi tocmai pe timpul când era vrăjmăşit mai de toţi publiciştii de pe atunci — fie ziarişti, literaţi sau critici. Poate că nici n-aş fi căutat să mă apropii de Chendi, dacă n-aş fi ştiut că are atâţia vrăjmaşi care-i întorceau spatele cu dispreţ. Destăinuirea asta n-o fac ca să mă laud că am avut curajul să mă apropiu de un om care trăsese sabia împotriva literaţilor fără de nici o chemare, dar consacraţi.

Vreau numai să evoc aci o amintire în legătură cu activitatea de foiletonist a lui Ilarie Chendi. Cu evocarea acestei amintiri, n-am pretenţia s-aduc vreun amănunt care ar ajuta la caracterizarea personalităţii lui Ilarie Chendi. Încerc numai s-arăt cu ce dispreţ era tratat Ilarie Chendi de către unele din victimele lui.

Mi-aduc aminte că la ziarul unde scria Chendi foiletoane era un reporter care s-ar fi putut apuca de orice meserie, afară de aceea de ziarist. Las’că nu-i plăcea să alerge cât de puţin, dar acest reporter nu era în stare să redacteze cum trebuie o informaţie de trei rânduri. Pe secretarul de redacţie îl desnădăjduise aproape. Aşa de mult trebuia să-i refacă articolele de reportaj, încât de multe ori era nevoit să le scrie în întregime.

Deşi zilnic era tratat cu asprime şi luat în râs de colegii lui de redacţie, totuşi acest reporter, fără de nici o chemare în presă, nu se îndura să se lase de gazetărie. Ba încă îşi mai semna articolele lui, pline de ştersături şi îndreptări, cu răsunătorul pseudonim Jupiter.

De câteva ori secretarul de redacţie, scos din răbdări, a fost pe punctul să ceară directorului îndepărtarea lui Jupiter, dar nu se putea hotărî. Bietul Jupiter era aşa de supus şi de umil, încât stârnea mila în cea mai împietrită inimă de gazetar. Dar dacă la redacţie Jupiter era supus şi umil, asta nu-l împedica să fie altfel la cafenea sau pe unde avea obiceiul să se recreeze după slujba istovitoare de inteligenţă de la ziar. Băiat zdravăn şi arătos, alb la faţă şi cu mustaţa neagră, se credea aproape tot atât de impozant ca şi zeul de la care împrumutase numele ca să-şi semneze articolele de reportaj. Purta monoclu şi se lăsa greu când era rugat să dea vreo relaţie despre vreun zvon care plutea în aer. Afecta o discreţie care îl ridica mult în stima unor oameni.

Cu deputaţii şi senatorii vorbea ca de la egal la egal, iar ministeriabilii se simţeau încântaţi să-i strângă mâna şi să-i dea o informaţie cu privire la persoana lor. Pe timpul lui Jupiter, se răsfăţa, în literatură, un poet duios şi sentimental care înnebunise pensionatele din Capitală şi chiar din provincie. Fotografia lui ilustra mai toate suplimentele de duminică. Era simpatizat de ziarişti şi nimeni nu îndrăznea să-i conteste darul divin. Acest poet duios şi sentimental a fost într-o zi rău inspirat. Ca băiat drăguţ şi bine crescut, s-a crezut obligat să trimită volumul său de versuri şi lui Ilarie Chendi. Deşi acest volum era însoţit de cea mai frumoasă şi mai măgulitoare dedicaţie pentru un critic, totuşi răutăciosul de Ilarie Chendi nu s-a sfiit să spună, în darea lui de seamă, tot adevărul. Şi adevărul a fost aşa de crud, încât poetul s-a simtit ofensat. Chiar a doua zi după publicarea foiletonului, Chendi a primit scrisori de protestare. O elevă de la şcoala profesională îl ameninţa că-i „va scoate ochii”.

Față de toţi aceia care îi aduceau condoleanţe, poetul se arăta însă nepăsător:

— Mi-e absolut indiferent!… Eu niciodată nu l-am citit pe acest Chendi!… Şi din tot ce am citit eu, n-am găsit nimic bun… Şi la urma-urmelor, ca să vă spun drept, nici n-am auzit de el!

Şi îşi vedea de drum, „nemuritor şi rece” ca şi Luceafărul lui Eminescu.

Într-o după amiază de toamnă splendidă, poetul cel duios şi sentimental îl găsi pe Jupiter sorbindu-şi îngândurat șvarțul la cafeneaua Kubler de pe vremuri. Poetul nu i-a prea dat niciodată vreo importanţă acestui reporter, ştiind bine că Jupiter n-a semnat vreodată cronici literare.

De data asta însă, Poetul se duse de-a dreptul la el și îi strânse mâna cu căldură. După ce îi întinse o havană veritabilă, îl întrebă deodată, cu un accent de ușoară dojană:

— Bine, domnule Jupiter, se poate ca o gazetă serioasă ca a dumneavoastră să publice toate fleacurile?

Reporterul, crezând că poetul cel duios e dotat şi cu un pic de ironie, bănui în întrebarea lui o aluzie la articolele de reportaj. De asta lăsă havana pe masă şi se îndreptă în scaun:

— Te rog, precizează. Despre care fleacuri vorbiţi?

— Mai întrebi?… Vorbesc de foiletoanele acelui domn Ilarie Chendi… Vă compromite pe toți. Te asigur, domnule, că astfel de foiletoane compromit o gazetă serioasă!… Jupiter se umflă în guşă. Cu o mişcare leneşă îşi lua havana de pe masă şi după ce-i rupse vârful cu dinţii albi ca de lup, îşi lăsă capul pe spate, oarecum îngândurat:

— Ai dreptate!… Foiletoanele lui Chendi ne compromit gazeta!… Eu, în câteva rânduri, i-am atras atenția dobitocului cela de secretar… Dar se vede că-i tot un fel de Chendi…

Poetul cel duios făcu un gest ca şi când ar fi îndepărtat pe cineva:

— Nu importă ce crede secretarul!… Şi apoi mie îmi este absolut indiferent de tot ce scrie Chendi… Dacă aş vrea, i-aş vorbi directorului… Asta ar însemna însă că-i dau prea multă importanţă unui individ ca acest Chendi… Totuşi, eu cred că nu ar fi rău să publicaţi o mică dezavuare… Ar fi bine ca publicul să fie informat că foiletonul în care e vorba despre cartea mea a fost publicat fără ştirea redacţiei… Asta nu pentru mine, dar pentru prestigiul gazetei!…

Jupiter-reporterul, care arunca pe nări fum de Havana, făgădui cu multă bună-voinţă:

— Se va publica rectificarea… Cât priveşte colaborarea lui Chendi la gazeta noastră, voi vorbi mai serios directorului la cea dintâi ocazie.

Nu-mi aduc aminte dacă poetul cel duios a fost satisfăcut”.

*** Al. Cazaban, Viitorul, septembrie 1924

Ilarie Chendi s-a născut pe 14 noiembrie 1871 în satul Dârlos din comitatul Târnava Mică și a murit pe 25 iunie 1913, la București. Criticul literar, care era internat la Spitalul Pantelimon, s-a sinucis la o zi după ce a aflat de moartea lui Șt. O. Iosif.

Puteți citi și:

Două morminte: Șt. O. Iosif – Ilarie Chendi