Jale-i Doamne, cui şi cui,
Jale-i Doamne codrului
De armele Iancului,
Că le plouă şi le ninge
Şi n’are cine le’ncinge.
(Cântec poporal)
“De îndată ce a răsărit în mijlocul său, luminos că un soare tânăr, cu ochii strălucitori de credinţă şi de avânt, cu glasul ce topea inimile, cu braţul ridicat spre atacul dezrobitor de neam, poporul l-a primit ca pe un mântuitor, l-a înconjurat ca pe un părinte, l-a ascultat ca pe un împărat şi l-a adorat ca pe un sfânt.
Atât de mare fu minunea apariţiei în mijlocul neamului, la ceasul hotărât, a Eroului, a minunatului om născut parcă din credinţa, din nădejdea, din hotărârea tuturor, a Iancului care vorbea din gândul Naţiunii înfrigurate de aşteptarea zilelor mai bune şi în a cărui năstruşnică voinţă fiecare frate al său din popor îşi recunoştea voinţa sa. Când pentru oamenii de toate zile rămâne veşnic adevărul că „Nici un proroc nu-i primit în patria sa”, Iancu a ajuns „Craiul munţilor”, a glorioasei cetăţi de piatră fructificatoare de mari energii naţionale în tot cuprinsul românismului prin virtuţile şi eroismul luptelor din 1848.
Ele au fost purtate aici sub conducerea celui ce se născuse la Vidra înainte cu o sută de ani de la pomenirea lui de azi, şi care de cincizeci şi doi de ani doarme sub gorunul secular a lui Horea. Era din Vidra, era din inima Munţilor Apuseni, se născuse din părinţi cunoscuţi de oamenii din sat şi jur, — şi totuşi, când se întoarse din petrecerea lui la Cluj, Târgu-Mureş, Blaj şi Sibiu, muntenii nu-l mai cunoscură.
Nu mai era fiul părintelui său cu rudenii în sat, idealul pe care venea să-l înfigă în inima moţilor îl schimbase într-un tânăr arhanghel răzbunător. Numai un foc uriaş ca acela cu care ardea idealul naţional în sufletul tânărului candidat de advocat a putut să aprindă în aşa de scurtă vreme zece mii de focuri noi, cu zece mii de munteni a coborât Iancu la Adunarea din 3/15 Mai, de pe Câmpul Libertăţii.
Era întâia dovadă, după atâtea veacuri, că poporul românesc ştie să dea cultul cuvenit oamenilor săi mari, că li se supune cu bucurie şi-i apără cu preţul vieţii lui, şi nu crede că-i prea mult să-l ridice chiar la demnitatea de Crai.
În cântecele poporale, iscodite unele poate chiar de viderenii lui, cântăreţul nu se sfieşte să-i spună „Iancule, Măria Ta!”, cum de veacuri a spus neamul românesc de pretutindinea voievozilor săi.
Nu ştim ce dovezi istorice mai strălucite despre personalitatea lui Iancu am putea avea decât acest cult al poporului, care l-a înconjurat pe Craiul Munţilor de la întâia lui chemare la deşteptare şi la datorie a moţilor din Munţii Apuseni. Din rai şi de Dumnezeu binecuvântat aluat a trebuit să fie plămădit sufletul care a născut în jurul său, în zeci şi sute de mii, o dragoste şi o încredere care duce până la jertfirea vieţii! Ce limpezime a trebuit să aibă cuvântul său şi fiinţa lui întreagă, pentru ca ascultându-l să poată citi în viitorul neamului neştiutorii de carte, lipsiţii de învăţătură! Din ce adâncuri de sinceritate au trebuit să pornească acţiunile sale pentru a fi urmat orbeşte de legiunile romane înviate pe crestele Carpaţilor? Ce rară onestitate sufletească a trebuit să-l împodobească, ca pe un adevărat sfânt, pentru ca porunca lui să fie lege pentru un neam întreg în cele mai grele clipe de luptă?
Da, mărturiile istoriei, când sunt de ajuns să reconstituim o figură istorică, sunt preţioase. Dar adevăratul cult popular de care s-a bucurat un mare om în viaţă, şi care l-a urmat şi după moarte, decenii şi veacuri întregi, e cel mai strălucit document despre fiinţa lui superioară!
* * *
Căci poporul, un popor întreg, niciodată nu trece în legendă, nu înconjură cu aureola sfinţeniei nici pe tiran, nici pe demagog, nici pe cel încântat de sine însuşi, nici pe marele simulator. El simte aurul din sufletul cuiva cum simte magnetul fertil ascuns. Şi acest aur sufletesc, absolut necesar pentru a rămâne în amintirea şi cultul poporului, e dragostea dezinteresată şi jertfa pentru semenii săi mai mici, mai neputincioşi, dar măreţi luaţi în colectivitate.
De aceea putem crede ca în Sf. Scriptură în mărturisirea lui Iancu din testamentul său, făcut în Câmpeni la 20 Dec. 1850, cu douăzeci şi doi de ani înainte de moartea sa:
„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat şi până acuma, durere, fără mult succes, ba tocmai acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica”.
Iar în fragmentul cântecului popular pus în fruntea acestor rânduri, codrul căruia i-e jale de armele Iancului,
Că le plouă şi le ninge
Şi n’are cine le’ncinge
e personificarea însăşi naţiunii româneşti, care jelea dispariţia Eroului, şi nădejdea acestei naţiuni frântă odată cu apunerea lui în vălul umbrelor mai rele ca umbrele morţii.
Nu mai era cine să încingă armele Iancului! Nu mai era cine să pună în picioare credinţa şi nădejdea unui neam întreg, minune care dacă se putea naşte, naţiunea ar fi avut poate puteri să reînceapă lupta.
* * *
Dar se pare că aşa e legea firii, ca piscurile cele mai înalte să fie trăznite mai uşor. Focurile cele mai mari mistite mai grabnic. Cu douăzeci de ani înainte de moartea sa firească, Iancu simţea apropierea morţii nefireşti, a fulgerului ce se coboară pe creştetul muntelui înalt.
În testamentul său scria:
„Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur…”
Pentru sublimitatea fiinţii sale cu care a putut sfinţi un neam întreg, e bine să notăm că cultul popular, amintirea lui Iancu, n-a păstrat nimic din anii adâncii melancolii a Eroului. Poporul a lăcrimat, a strâns cu deznădejde ochii înaintea „umbrei lui Iancu”; el cel mult i-a jelit armele,
Că le plouă şi le ninge.
Şi n’are cine te’ncinge,
dar a rămas să vadă în cursul deceniilor numai pe nemuritorul Crai al Munţilor, aşa cum îl va vedea şi în cursul veacurilor viitoare.
* * *
Prăznuirea lui de azi e numai încununarea oficială a unui cult veşnic viu, care a luminat sufletul poporului de la 1848 şi până azi. E împlinirea unei datorii pioase a neamului întreg ajuns în cadrele unităţii sale naţionale. „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită”. Iată testamentul său, iată cuvinte scrise în faţa morţii pe care o vedea apropiată.
Şi, desigur, în Panteonul nemuririi, alăturea de el, cultul popular nu va aşeza decât pe oamenii care mânaţi de un astfel de ideal se avântă la conducerea poporului.
În versuri slabe, dar cu mult sentiment românesc, se mai cânta până aproape de zilele noastre:
Dormi etern în pace, eroule mare
Că şi de-a ta umbră duşmanii se tem,
Dar sosi-va vremea, ziua sfântă’n care
Ridicaţi-vom templu, etern monument.
Ziua a sosit. Iat-o! Şi totuşi, şi azi, pentru a da odihnă deplină sufletului tău care a trecut aşa de cernit din lumea asta, şi sufletelor tovarăşilor tăi de luptă, dintre care spânzuratul de unguri Buteanu, prietenul tău bun, şi veşnicul gata de luptă hatman al tău, popa Groza, dorm azi lângă tine, ştim, simţim cu toţii că lozinca vieţii noastre trebuie să fie:
Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită.
Iată programul politic pentru neamul românesc din Dacia reîntregită. Unicul dor: fericirea naţiunii. Izvorască din mormântul Tău, Mărite Crai, acest ideal de viaţă şi coboară-se adânc în sufletele celor ce de şase ani se întreabă mereu: Ce ne lipseşte pentru o grabnică consolidare naţională?”
*** Ion Agârbiceanu, Craiul Munților, Patria, august 1924
