Născut în anul 1786 într-o familie de ţărani din localitatea Nucşoara (Prahova), Eufrosin Radu Poteca a început să învețe carte la vârsta de şapte ani. Inteligent şi vioi la minte, a deprins în scurtă vreme toate cunoştinţele dascălului din satul natal. Tatăl său voia să-l înscrie la şcoala grecească din Bucureşti, dar taxele de întreţinere l-au împiedicat și, din această cauză, tânărul a devenit ucenic de prăvălie la un negustor grec, care, încântat de el, l-a trimis împreună cu fiii săi la şcoala grecească.
La îndemnul unui călugăr, fost profesor la Academia grecească, Radu a intrat novice în Mănăstirea Căldăruşani, iar de aici a plecat la Mănăstirea Neamţ, atras de atmosfera duhovnicească creată de stareţul Paisie Velicicovschi. Aici s-a călugărit, primind numele de Eufrosin, dar de la Mănăstirea Neamţ s-a reîntors la Bucureşti pentru a-şi continua studiile și a absolvit Academia grecească în anul 1816. Proaspăt absolvent, a fost numit profesor al şcolii, unde a predat teologia timp de doi ani (1816 – 1818).
În anul 1818, când dascălul Gheorghe Lazăr, arhidiaconul de la Sibiu, a organizat la Bucureşti prima şcoală românească, ridicând-o la rang de „învăţământ superior”, monahul Eufrosin Poteca s-a transferat la Sf. Sava. Remarcat pentru calităţile deosebite de pedagog, a fost numit profesor de religie şi geografie la școala lui Lazăr, devenind un înflăcărat colaborator al acestuia.
În 1820, când avea deja 34 de ani, a beneficiat de prima bursă de stat acordată unui grup de patru tineri studioşi pentru a urma cursurile universitare în străinătate (ceilalți trei studenți români erau Ioan Pandeli, Constantin Moroiu și Simion Marcovici, care îl înlocuise pe Ion Heliade Rădulescu reținut la București).
Astfel, timp de trei ani, Poteca a aprofundat teologia, filozofia, dreptul, geografia, fizica şi astronomia la Universitatea din Pisa și a urmat apoi încă doi ani la Sorbona. Într-o scrisoare din 1824, spunea că scopul trimiterii lor la Pisa „a fost și este ca să așezăm o școală în București, în limba noastră cea românească, mai întâiu de Filosofie și Matematică, care este temeiul celorlalte științe, și făr’ de care un neam nu poate fi luminat”.
Datorită culturii sale vaste, i s-au oferă posturi de profesor în cele mai vestite centre de învățământ ale vremii, la Paris, Londra, Roma şi Sankt Petersburg, însă a decis să refuze această cinste şi a revenit la Bucureşti. Îndată după întoarcerea în ţară, în 1825, ieromonahul Eufrosin Poteca a fost numit profesor de filozofie „în limba noastră” la Colegiul Sfântul Sava. Din acele vremuri a rămas celebră prelegerea rostită cu ocazia inaugurării cursurilor de filozofie în limba română, în care a subliniat „mândria originii române şi mai ales reacţia contra străinismului şi îndeosebi împotriva grecilor”, ce a fost ascultată de “tineretul şcolar, de prelaţi, eforii şcoalelor şi demnitari, în frunte cu mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti”.
Pe lângă cursurile de la colegiu, Poteca și-a început bogata activitate publicistică, iar în anul 1826 a tipărit primul volum de predici originale în limba română, intitulat “Cuvinte pantghelice şi moralnice”. În toamna anului 1828 profesorul a plecat la Buda, unde a tipărit “Filosofia cuvântului”, traducerea lucrării lui Johann Gothe Heineccius (1681 -1741).
La întoarcerea în ţară, în 1829, Eufrosin Poteca a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar în 1831 – 1932 îl găsim din nou ca profesor la Sfântul Sava. În acea perioadă, diverse boli devenite endemice, ciuma de exemplu, împrejurările politice și mai ales teama de o invazie străină contribuiau la crearea unui climat cultural defavorabil. Școala superioară din București, unde Eufrosin Poteca preda filosofia, funcționa cu mare grutate: „După Crăciun, cu toate că frica de năvălire a turcilor a încetat, așișderea și de ciumă, însă nestatornicia și tulburarea rămăsese în toate casele, mai ales în cele boierești, și la Curte, care privea de departe venirea Rușilor și se temea că le va strica privilegiile. Pentru aceasta, mai toți din cei mari nu știau ce să facă, de ce să se apuce. Școalele publice mai mult erau nebăgate în seamă. Noi, profesorii, ne făceam datoria, învățând cât se putea, dar ucenicii veneau fără osârdie și unii veneau, alții nu veneau, văzând că toți trăiau o viață deznădăjduită”, nota el.
Ulterior Eufrosin Poteca a fost suspendat de la catedră pentru că era socotit „un filozof îndrăzneţ care cere mereu eliberarea robilor, dreptate peste tot şi impozit progresiv pe venit”.
Numit stareţ la Mănăstirea Gura Motrului din Mehedinţi, cărturarul a fost practic înlăturat din centrul vieţii politice şi culturale, dar s-a implicat cu multă pasiune în restaurarea sfântului locaş ce fusese grav avariat de cutremurul din 1830, a organizat obştea monahală, pe care o găsise într-o situaţie tristă, și și-a continut seria publicaţiilor. În 1832 a tipărit “Enhirid” și un an mai târziu a compus “Catehismul mititel, cuprinzând dogmele şi tainele Bisericii răsăritului, pentru învăţătura pruncilor”. Au urmat “Sfânta Scriptură pe scurt”, “Slujba Sfântului Alexandru”, “Istoria monastirilor Valahiei sau faptele prinţilor domnitori Ţării Româneşti” și traducerea volumului “Cuvintele înţeleptului Massillon sau Petit Caréme”.
Arhimandritul Eufrosin Poteca și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Gura Motrului, închinându-se rugăciunii şi muncii, cugetării filozofice şi meditaţiei religioase. În 1846, a înființat din veniturile sale două burse pentru școlarii săraci de la Sfântul Sava, iar prin testamentul din 1856 a lăsat pentru acești elevi un capital de 1.200 de galbeni.
Dascălul s-a stins din viaţă pe 10 decembrie 1858. Mormântul lui a fost acoperit cu o lespede de marmură roşie pe care a fost înscris epitaful compus de ucenicul şi admiratorul său, Ion Heliade Rădulescu:
Aici, cu trupul zace Eufrosin Cuviosul
Cu sufletul e-n ceruri, cu mintea-n cele scrise
Cu numele în şcoale, în inima junimei
Te bucură, Eufrosin!
Potecile virtuţii înguste şi spinoase
Știuşi a le străbate
Ai onorat viaţa de preot, de profesor
D-apostol al lui Hristu.
„M-am trudit mai mult decât toţi, de am învăţat mai bine şi carte românească, şi grecească, şi elinească cu gramatica ei, şi latinească, şi italienească, şi franţuzească cu gramatica lor, şi din ştiinţe: geografia, istoria, logica, morala, filozofia, fizica cu toate ramurile ei, ştiinţa legilor cu dreptul roman civil, dreptul firesc şi dreptul politic şi, peste toate, teologia, şi mai fusesem şi profesor atâţia ani, tălmăcisem şi tipărisem cărţi foarte folositoare”, scria marele dascăl într-o notiță.
