Pe urmele lui Avram Iancu. Mărturiile lui Moș Marta, unul dintre argații Crăișorului

În Vidra de sus, plasa Câmpeni, judeţul Turda-Arieş, mai trăiesc câţiva bătrâni care au cunoscut de aproape pe Avram Iancu, «Regele munţilor», şi au fost amestecaţi în întâmplările de la 1848 şi 1849.

Unul dintre aceştia este Marta Gheorghe al Ghilii, acum un moşneag de 92 de ani, cu părul şi musteţele ninse de iarna anilor trăiţi, dar cu ochii vioi şi scânteietori, ca în tinereţe, şi destul de voinic şi acum, în stare să-şi aducă singur din pădure lemnele de lucru, după care trăieşte şi astăzi cu baba lui, o femeie înaintată în vârstă şi ea.

Înainte cu 74 de ani era însă un flăcăiandru de 17 ani, frumos şi isteţ, fiind unul din argaţii cei mai vrednici şi mai iubiţi la casa marelui erou. El a slujit altcum 12 ani şi pe împăratul, şi în 1866 s-a bătut cu «pământezul» (Piemontesii) în Italia, sub conducerea baronului Urs. Tatăl său, Ghila cel bătrân, încă a fost servitor la casa lui Iancu şi a trăit mult ca şi moşul său, pe care l-a învrednicit Dumnezeu să atingă frumoasa şi rara vârstă de 100 de ani.

Precum vedem, acesta e un neam de oameni cu viaţă lungă. În cele următoare vom povesti câteva din amintirile acestui bătrân servitor despre stăpânul său, întregindu-le cu nişte informaţiuni necunoscute sau până acum mai puţin cunoscute privitoare la Avram Iancu. De la moşul său a auzit Marta Gheorghe al Ghilii, în copilărie, ce rău trăiau oamenii pe vremuri, mai ales când era foamete.

Cum nu erau drumuri şi poduri, în Munţii Apuseni anevoie se putea aduce ceva. Tot ce se ducea şi aducea era cât putea să poarte un cal în spinare. Iarna, când îngheţă Arieşul, aduceau sarea şi bucatele de la Turda cu sania pe Arieş. Vara era mai greu. Nu-i mirare că în vremurile acelea de foamete doi ani de zile oamenii n-au mâncat decât tărâţe, iar un an şi jumătate, nemaiavând nici de acestea, măcinau coajă de arbore, o fierbeau în lapte şi aşa îşi alinau foamea.

Tatăl lui moş Marta Gheorghe al Ghilii l-a dus pe eroul Avram Iancu mai întâi la şcoală în Zlatna. Iată în ce împrejurări:

Tatăl eroului, Alexandru Iancu, era om cu stare bună (avea 12 vaci cu lapte, 12 boi de jug, 4 cai, 70 de oi, 30 de porci şi 8 slugi) şi legături frumoase. Nu în zadar a purtat cu vrednicie trei slujbe cât a trăit: cea de primar comunal, de gornic (pădurar la stat) şi jude dominat. El dicta pedepsele celor ce făceau stricăciune în pădurile statului, chemând pe haiducii din Câmpeni să-i bată cu vărgile. Deşi nu ştia carte multă (abia cunoştea «Tatăl nostru» şi rugăciunile de rost), el totuşi avea trecere la cei mari. Pe cine voia să-l scape, îl scăpă; pe cine voia să-l piardă, îl pierdea. Aşa a scăpat de miliţie pe o rudă a sa, Mihaiu Gomboş, ducându-se la Abrud, unde a vorbit cu doctorii şi ofiţerii împărăteşti care toţi îi erau prieteni. După ce a vorbit cu aceştia, i-a spus:

— Ia-ţi hainele şi mergi acasă! (Gomboş era îmbrăcat în uniformă militară!) Cât era de neînvăţat bătrânul Alexandru Iancu, dar îşi da seama ce mare lucru e învăţătura; el ştia ce înseamnă «ai carte, ai parte». De aceea şi-a trimis feciorul la învăţătură.

Când l-a dus Ghila cel bătrân întâi la şcoală pe Avrămuţ — aşa-i ziceau eroului în familie — s-a întâmplat şi cu el ce se întâmplă cu atâţia băieţi când se văd mai întâi între străini: li se face urît şi fug. Aşa a făcut şi Avrămuţ. Când plecă Ghila bătrânul din Zlatna înapoi către Vidra, iată că în Valea Dosului se pomeneşte cu băiatul înapoia lui.

— Dar ce-i cu tine, măi Avrămuţ? Eu te-am lăsat în Zlatna, de ce n-ai rămas acolo? întrebă bătrânul Ghila.

— Fiindcă mi-e urât! fu răspunsul băiatului.

— Să te întorci unde te-am lăsat! glăsui bătrânul. Amândoi n-avem ce căuta acasă. Ne potopeşte tatăl tău.

— Eu singur nu mă întorc.

— Atunci, hai cu mine!

L-a luat şi l-a dus şi dus a fost. Mai mult n-a fugit Avrămuţ de şcoală şi nu s-a mai simţit străin. Avrămuţ era băiat vesel şi vioi. Îi plăcea să se joace, să alerge. Clocotea în el viaţa şi sănătatea. Nimeni n-avea minge mai bună ca el, între toţi copiii de moţi, şi nimeni n-o ştia bate mai bine ca el.

Semn bun pentru cele ce vor urma. Românul zice: «Cine-i de una, e de toate» şi «Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă».

Când venea Avrămuţ vara în vacanţe acasă şi vedea cum se pedepsesc şi muncesc bieţii români pentru nimica toată, pentru câte un lemn tăiat din pădurea erariului, o adâncă milă îl cuprindea, mai ales când începea să-şi dea seama că numai românii sunt năpăstuiţi aşa, alte naţii, nu. Atunci zicea către tatăl său:

— Tată! Nu-i bună rânduiala de-acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crepe de sătui.

— Bine! zicea tatăl său. Schimbaţi-o! Numai să puteţi. Dar să nu uitaţi un lucru: Dumnezeu să vă ferească de săracul bogat şi de foamea sătulă. Atunci e rău, că n-ai cu ce-i sta în cale decât cu ce a fost şi îndată e supărare şi necaz.

În vremea aceasta de clocot şi fierbere s-a întâmplat că a înnebunit Rahiluţa, nevasta lui Ion Pop, boierul cel bătrân din Vidra de sus. În nebunia ei era paşnică şi senină, dar prorocea mereu că vor veni zile grele asupra lumii întregi, când toţi vor strigă vai!, când fecior şi tată, mamă şi fată nu se vor putea vedea în ochi, când toate văile şi păraiele vor mâna mori şi herăstraie, iar românii, ba chiar şi țiganii, vor purta negoţ, când oamenii nu vor muri numai de moarte firească, ci şi muşcaţi de paseri cu cioc de fier.

Toţi o luau în râs şi batjocură pe biata femeie. Până şi fratele ei, preotul, îi spunea să tacă din gură că nu ştie ce vorbeşte. Numai bătrânul Alexandru Iancu şi feciorul său, Avram, n-o ocărau, ci o ascultau totdeauna cu dragoste şi bunăvoinţă. Mai ales acesta. Să nu-şi fi presimţit el tristul viitor, când asculta aiurările acestei biete femei scoase din minți?

Sculându-se mai apoi ungurii asupra împăratului şi vrând să cuprindă ţara întreagă, ei s-au izbit de împotrivirea românilor, îndeosebi cetatea firească a Munţilor Apuseni n-a putut fi nicicând cucerită de vrăjmaşi. Erau şi bine păziţi aceşti munţi. Intrarea dinspre Zarand în munţi o apărau prefecţii de acolo, Dobra şi Buteanu, popa Groza şi alţii. Cea dinspre Huedin, tribunul Iosif Moga din Baia de Arieş şi tovarăşii săi tribuni Nicolae Corchesiu şi Clemente Aiudanu din Câmpeni. Intrarea dinspre Turda, de-a lungul Arieşului, o apăra popa Simion Balint din Roşia, iar cea de la Zlatna şi dealul mare – prefectul Axente Sever. În mijloc, când la Abrud, când la Câmpeni, sta Avram Iancu şi comanda ca un împărat, trimiţând ajutoare unde trebuia şi amestecându-se şi el în luptă când era primejdie.

Intrând cu viclenie ungurii în munţi de două ori, odată sub conducerea lui Hatvany şi a doua oară sub a lui Lupul Kemény, ei au fost împresuraţi de amândouă datele de românii sub conducerea lui Iancu. Numai ei ştiu câţi şi cum au scăpat, învăluiţi în ceaţă şi negură, dinaintea mâniei pedepsitoare a lui Avram Iancu.

După planul lui, au tăiat românii pădurile şi au înfundat drumul de ţară peste dealul mare, să nu mai aibă ungurii pe unde se întoarce. Noroc că au cunoscut şi potecile lăturalnice, căci altfel nu scăpau nici câţi au scăpat.

Mândru de isprăvile lui Iancu, poporul îi făcuse cântece:

De când Iancu-i împărat,

Domni la masă n-au cinat,

Iancu bea între haiduci.

Domnii fug fără păpuci.

Şi:

Bea lancu, se veseleşte,

Iobăgie nu mai este.

Ungurii ştiau grozav de frica lui. La vestea că vine lancu, aruncau puşcă şi sabie, ca să fugă mai uşor; mulţi săltau în ape şi în prăpăstii numai să scape din mâinile lui. Cu toate acestea, de trei ori a fost şi el în primejdie să fie prins de unguri. De două ori a scăpat amestecându-se printre ei şi vorbind ungureşte tot atât de bine. A treia oară l-a scăpat o unguroaică, spunându-i din vreme să fugă că vin să-l omoare. Trecând răsmeriţa, Avram Iancu şi românii aşteptau să-şi primească dreapta răsplată pentru sângele vărsat.

În 1852, tânărul împărat Franz Joseph a venit în ţară să-şi vadă şi mulcomiască supuşii. A venit şi în Munţii Apuseni, unde la Găina mai întâiu, la Vidra de sus ori la Câmpeni mai apoi aştepta să i se înfăţişeze Iancu şi să-i împărtăşească dorinţele lui şi ale românilor. Avram Iancu nu s-a înfăţişat. Văzând împăratul aceasta, i-a trimis vorbă prin cineva:

— De ce nu vine Iancu? Ori e nebun?

Iancu i-a trimis răspuns înapoi:

— Eu sunt nebun, dar tu eşti mincinos şi un nebun cu un mincinos n-au ce vorbi.

Nu peste mult Avram Iancu a şi înnebunit, văzând că zadarnic a luptat el şi miile de români pentru împăratul hain şi că zadarnic au răbdat şi aşteptat milioanele. În nebunia lui umbla pribeag de la un prieten la altul şi-şi alina durerile cântând din fluier. Avea două fluiere: unul lung care-i slujea şi de băţ, acum în Muzeul Asociaţiunii, şi altul scurt. Fluierul era prietenul lui cel mai bun, căruia îi încredinţa tot aleanul sufletului său mare şi nenorocit.

Dar umbla şi cu băţ în mână. Interesant e că ştia, chiar şi când era nebun, spune părintele Andrei Candrea din Lupşa, data târgului de la Hădărău şi era totdeauna în ziua târgului acolo. Şi ce făcea? Cânta, bea câte un pahar de vin şi plângea.

Pentru copiii mici avea o dragoste deosebită şi-i cuprindea cu gingăşie la sânul său, zicându-le:

— Dragul meu, nu-ţi părăsi neamul tău, că te bate Dumnezeu!

Când a murit tatăl său, pe care l-a iubit nespus de mult, sta la moară şi plângea cu amar:

— Săracul tătuţul! Ce om pogan şi puternic a fost şi a trebuit să moară. Cu Dumnezeu nu s-a putut pune. El e mai mare ca toţi. Ne cheamă când vrea!

Ungurii nu-l credeau pe Avram Iancu că e în adevăr nebun, ci ziceau că numai se face. De aceea, temându-se să nu mai răscoale odată munţii împotriva lor, după ce au ajuns ei la putere, se ţineau ca căpăii după urmele lui, trimiţând spioni şi jandarmi să-l urmărească de aproape. Dar Iancu era de multe ori în adevăr nebun şi atunci făcea unele stricăciuni, însă nicicând în oameni, ci în lucruri şi în vite, precum se va vedea din cele următoare. Ajungându-l odată nebunia, a prins o vacă de coarne şi o ţinea cu atâta putere, încât vaca, nemaiputându-se clăti din loc, a început să mugească.

Văzându-l frate-său, popa Iancu, un om mai tare şi mai voinic ca eroul, vine pe la spate şi-l strânge cu atâta putere în braţe încât i se descleştară mâinile eroului de pe coarnele vacii, lăsând-o liberă, iar pe el îl zvârli peste gard în grădină. Deşteptându-se din zăpăceala de care era cuprins, eroul îngâna aceste cuvinte:

— Asta-i mulţumită, frate, că te-am făcut popă? (E de însemnat că el l-a dus pe acest frate al său la Sibiu şi l-a rugat pe mitropolitul Şaguna să-l preoţească).

Altă dată Iancu tocmai tăiase un prunişor frumos, încărcat de prune, îl luase cu sine în casă şi stând tolănit pe pat mânca prune, când veniră nişte jandarmi unguri să-l caute şi să vadă ce face şi, dacă-l vor afla suspect, să-l prindă şi să-l ducă legat înaintea lor.

— Bună ziua!

— Bună ziua! Şedeţi la noi dacă aţi venit şi poftim de mâncaţi prune, dacă vă plac.

— Nu! Că noi n-am venit să mâncăm prune, ci să vedem de altele. Cine eşti dumneata? Ce faci?

Dar Iancu n-a mai zis nimic, ci tot mânca prune şi arunca sâmburii nepăsător în faţa lor. Văzând aceştia că n-au cu cine vorbi, plecară de aci fără ispravă.

Mai primejdios s-a arătat când odată s-a dus călare pe «Porumbul», un cal frumos, alb şi negru, la Câmpeni, însoţit de slugă. Când să iasă din Vidra, iată se întâlnesc cu un sătean care tocmai mergea la pădure cu săcurea la braţ.

— Stai, măi Filimoane, unde te duci?, îl opri lancu pe sătean în loc luându-i săcurea din mână şi sărind jos de pe cal, pe care îl ţinea acum scurt de frâu şi-l netezea cu toporiştea pe spinare.

Odată numai ce văd, zice moş Marta Gheorghe al Ghilii, că Avram apucă securea de capul toporiştei şi izbeşte cu toată puterea în flămânzarea calului, pe care a și spintecat-o cu totul. Calul atunci porni rânchezind de durere ca o fiară și, după ce alergă câtva timp, căzu mort grămadă. Avram s-a dus la Câmpeni singur. Eu ce era să fac? M-am întors acasă cu frâul calului spunând stăpânului Alexandru cele întâmplate.

De către seară am prins boii la car şi am dus mândreţea de cal la Arieş, unde l-am îngropat între sălcii şi arini. Şi aşa cum era însă, cu unele tulburări de minte ce-l împingeau la fapte nesocotite, îşi da seama cine-i sunt binevoitori şi unde e bine văzut.

Mai mult petrecea în părţile Zarandului. Şi zicea el: «Câtă lume-am umblat eu, ţară mai bună, mai dulce, mai bogată, cu oameni mai primitori ca în ţara Zarandului n-am văzut. Dacă voi muri, numai aici să mă îngropaţi».

Şi Dumnezeu aşa a rânduit, să moară unde a dorit. A murit la Baia de Criş în 21 August stil vechi (10 septembrie stil nou) în 1872 şi a fost îngropat în Ţebea, sub gorunul lui Horia, în frunte cu doi protopopi (Mihălţeanu din Zarand şi Balint din Roşia Montană) şi 37 de preoţi şi nenumărat popor de la ţară, din tot cuprinsul Ardealului şi de pe Crişuri. O înmormântare cum n-a mai văzut lumea şi partea aceea de țară.

A fost un simbol. Simbolul luptelor şi aspiraţiunilor noastre naţionale, care se vor înfăptui cu toate deziluziile şi nenorocirile ce fatal se ivesc în calea lor. Dornic să mă închin şi la acest loc sfânt al românismului, am plecat la Ţebea, lângă Baia de Criş. Crucea de la căpătâiul lui, oricât de simplă şi neînsemnată la înfăţişare, o biată cruce de lemn, grăia adânc inimilor româneşti de pretutindeni. Ea purta numai aceasta inscripţie simplă, fiindcă stăpânirea maşteră de pe vremuri nu da voie să se facă mai mult.

Dar în dosul acestei cruci, privitorii români vedeau alte cuvinte, cu un înţeles mai adânc. Ele parcă le spuneau:

— Fraţilor, nu vă puneţi nădejdea în străini şi nu vă luptaţi pentru interese străine, chiar dacă ar fi împărăteşti! Răsplata vă va fi ca şi a mea: amăgire, umilire, pălmuire, durere nesfârşită şi pe urmă nebunie. Cunoaşteţi-vă şi iubiţi-vă interesele voastre româneşti şi vă pregătiţi în tăcere pentru înfăptuirea lor. Puneţi-vă nădejdea în voi şi în Dumnezeul Aşa nu vă veţi înşela! Prin voi înşivă!

În înţelesul acesta pare că-mi freamătă şi stejarul deasupra mormântului lui, trimiţându-mi altă solie mângâietoare despre acelaşi neuitat erou:

Iar când va veni barbarul

Să vă ia pământ şi drept,

Români, scuturaţi stejarul

Ca din somn să mă deştept.

Barbarul a trecut; primejdie nu mai este; dormi în pace, slăvit erou!

*** Ion Georgescu, revista Transilvania, septembrie 1922