La capătul străzii Andrei Mureșanu din Cluj-Napoca, un bust turnat în bronz cu chipul lui Ion Agârbiceanu străjuieşte eternitatea amintirii marelui scriitor. Bustul, operă a lui Romulus Ladea, îl redă extrem de sugestiv, iar când sculptura a fost terminată şi arătată familiei, soţia scriitorului, emoţionată, l-a întrebat pe Ladea: „Maestre, cum aţi reuşit să ni-l redaţi atât de viu?”. „Pentru că l-am iubit, l-am iubit mult de tot”, a răspuns sculptorul. Mărturia a fost transmisă de fiica scriitorului, Maria Magdalena Agărbiceanu, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Flacăra în 1982,
— În ce împrejurări s-a stabilit familia Ion Agârbiceanu la Cluj, oraşul de care va fi legată activitatea scriitorului?
— După Primul Război Mondial, tata locuia, împreună cu familia, în comuna Orlat (Sibiu), unde era preot. În 1918 a fost numit directorul ziarului „Patria” din Cluj, primul ziar românesc din ţara întregită. Tata era fiu de pădurar din Agârbiciu. Avea pe atunci 37 de ani. Cred că respectiva numire a primit-o cu bucurie, el fiind nu numai un scriitor, ci şi un gazetar pasionat.
— Alături de lumea ţăranilor, cu dramele ei, pe Ion Agârbiceanu l-a preocupat intens şi universul copilăriei… Și-a iubit mult copilăria?
— Ne mărturisea că n-a iubit niciodată nimic mai mult ca anii copilăriei. În vârstă fiind, una din smeritele lui dorinţe era să mai vadă o dată locurile natale. Din nefericire, nu a reuşit.
— Au fost şi lucruri pe care nu le-a iubit?
— Nu vă înţeleg.
— Pe scriitori îi iubea?
— De ce să nu-i iubească?
— Dar este cunoscută rezerva tatălui dv. faţă de lumea literaţilor.
— Întreaga lui viaţă a fost una retrasă. N-a făcut parte din nici un cerc, din nici un cenaclu literar, fiind, într-adevăr, rezervat faţă de lumea literaţilor Dar nu numai a lor. Greutăţile materiale cu care lupta zi de zi îl absorbeau, nu-i permiteau prea multe legături umane. Însăşi firea lui interiorizată, meditativă, îl ţinea departe de oameni. Totuşi, îi primea cu multă bucurie pe cei care-l căutau. Şi-apoi, fiindcă vorbim de literaţi, ştiţi, cred că el n-a fost un cine ştie ce răsfăţat al criticilor. S-a tăcut vreme lungă asupra operei sale. Sau s-a acuzat „tendinţa moral-educativă” a acesteia. Puţini au fost cei care s-au apropiat de profunzimile ei.
— Şi totuşi, dacă stăm să ne amintim, nu l-a lipsit afecţiunea unor scriitori…
— I-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Gala Galaction… În bibliotecă am multe cărţi cu autografe pline de căldură, de preţuire, dedicate lui. L-a admirat mult pe Sadoveanu, deşi, ca structuri literare, erau atât de diferiţi. Sadoveanu era un liric, plin de minunăţii stilistice. Tata era un realist, chiar un naturalist… Greşesc?
— Cred că cei mai apropiaţi îi erau ardelenii…
— Se cunoşteau între ei toţi intelectualii din Ardeal… Clujul nostru îi adunase pe cei mai buni dintre cei buni: Emil Racoviţă, Iuliu Haţieganu, Sextil Puşcariu, Vasile Pârvan… Tata a fost în bune relaţii şi cu D. D. Roşca, şi cu Andrei Oţetea… Împreună cu ei şi cu Nicolae Celan, familia noastră s-a refugiat, între 1916 – 1918, în Moldova şi mai departe, până-n Ucraina. Prieten a fost şi cu compozitorii Sabin Drăgoi şi Augustin Bena. Cu Gala Galaction, când acesta ne vizita, purta discuţii adânci, pline de rosturi. Cât îl priveşte pe Lucian Blaga, el a făcut parte, un timp, din redacţia ziarului „Patria”, condus de tata. În paginile „Patriei”, Blaga şi-a publicat primele poezii. Tata a fost atât de entuziasmat de ele încât a scris un articol elogios, în care prevestea un mare poet. A fost prima menţiune critică despre strălucitul liric de mai târziu. Tot în legătură cu Lucian Blaga, îmi amintesc o întâmplare pe care mi-a povestit-o chiar poetul. Avea 60 de ani şi lucra la Biblioteca Academiei din Cluj, unde şi eu eram bibliotecară. Mi-a povestit că, la scurt timp după ce terminase traducerea lui „Faust”, a fost rugat să ţină o conferinţă studenţilor, în sala bibliotecii universitare. Avea mari emoţii, deoarece trecuseră ani de tăcere, de izolare, în care nu mai publicase nimic. Când a ajuns la sală, aceasta era arhiplină, iar pe coridoare, la fel, şuvoi de studenţi, care, la vederea lui, au dat năvală, s-au îmbulzit rupând scaunele, ca să intre toţi… „M-a cuprins o adevărată panică — povestea Lucian Blaga. Dar, dintr-o dată, la masă, lângă mine, apare părintele Agârbiceanu. Când l-am văzut, m-am liniştit ca prin farmec”. Da, aşa era tata, purta în însăşi fiinţa lui liniştea, împăcarea…
— Cum era Ion Agârbiceanu tatăl?
— A fost tată a patru copii, trei băieţi şi o fată. Pe toţi ne-a crescut în cultul muncii, al studiului, al moralei, al cuminţeniei. Fratele meu mai mare, Ion Gheorghe, a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti, membru al Academiei şi fizician de renume. Este creatorul primului laser românesc. Al doilea frate, Nicolae, este muzicolog. Şi-a făcut studiile la Paris şi a lucrat la Radio Bucureşti sub directoratul lui Liviu Rebreanu. S-a dedicat însă sculpturii, a fost elev al lui Brâncuşi şi astăzi trăieşte în Franţa, la Charons-sur-Marne, cunoscut prin lucrările lui. Ultimul frate, Tudor, a fost medic şi om de ştiinţă, a lucrat la Institutul balneologic din Bucureşti. Apoi urmez eu, care mă apropii de 70 de ani… Fără ca tata să facă sau să spună ceva deosebit în faţa noastră, a familiei, viaţa lui demnă, muncitoare, iertătoare, curată, a imprimat în noi, odată cu cultul de care vorbeam înainte, credinţa în oameni, în adevăr, în dreptate, în bine.
— Şi-a iubit familia, spunea cineva, cum şi-a iubit şi ţara…
— Da, a fost un patriot înflăcărat. Ca toţi cei din generaţia lui, făuritori ai marii Uniri. Am o cărţulie mică, pe care puţini o cunosc, intitulată „O lacrimă fierbinte sau cuvinte către oastea ţării“, scrisă, după cum notează tata pe prima ei filă: „…îmbrăcat în cojociţă rusească din Ucraina, într-o cameră a conacului din Borogani (Basarabia), ca bojenar la familia Macrea şi Tipuriţă, în zile de toamnă târzie, anul 1917“…
Daţi-mi voie să vă citesc câteva din cuvintele scrise de el întru preamărirea soldaţilor români din Primul Război Mondial: „Cine te părăseşte azi, de dragă voie, pământ al Ţării, acela n-a putut fi niciodată al tău; cine se desparte de tine de nevoie, îl aşteaptă cea mai cumplită pedeapsă, o Patrie !…
Din veci omul e al pământului, chiar când luptă pentru cele mai înalte bucurii… Niciodată popoarele n-ar fi biruit greutatea vremilor, dacă nu s-ar fi îmbrăţişat cu pământul lor, cu tine, puternică Patrie. Unde Patria e un cuvânt uitat, e întuneric greu şi se face din clipă în clipă tot mai des… Patria mea din trecutul viforos, ştiai că cei puternici nu ţi-au fost niciodată prieteni”.
După strălucirea soarelui, după Unirea din 1918, a urmat însă cel mai negru nor al vieţii tatălui meu: Dictatul de la Viena. Ne-am refugiat la Sibiu, cu durerea în suflet.
Acolo, auzind la radio despre grozăviile care se petreceau în teritoriul ocupat de horthyşti, pentru prima şi ultima oară în viaţa mea l-am văzut pe tata plângând. A fost cea mai mare durere, între multele lui dureri.
— Dar a avut în viaţă şi bucurii. De pildă, primirea în Academie…
— Da, încă din 1919, deci la vârsta de 32 de ani, era membru corespondent al Academiei.
— Cum lucra?
— Ştiu că, atunci cind concepea o lucrare, nu-şi întocmea un plan sau o schiţă, ci zile şi săptămîni se tot plimba prin casă, ori ieşea în stradă. Şi dintr-o dată se aşeza la masa de scris şi lucra fără întrerupere, nimeni neavând voie să-1 deranjeze. Scria aproape fără ştersături şi, ajuns la capăt, nu recitea mai niciodată ceea ce scrisese.
— Cum consideraţi că este preţuită, azi, moştenirea lui Ion Agârbiceanu, „părintele literaturii româneşti din Ardeal”, cum l-a numit Blaga?
— Ştiţi că opera sa a fost mult timp ignorată, îmi amintesc bucuria pe care a trăit-o când i s-a spus că va fi „reconsiderat“! Mă gândesc cu multă recunoştinţă la profesorul Mircea Zaciu, care i-a dedicat cunoscuta monografie. A fost cel dintâi semn luminos despre o nouă zodie a preţuirii lui Ion Agărbiceanu. Dar cea mai mare bucurie a tatălui meu a fost atunci când s-a hotărît să i se publice operele complete, programate în 20 de volume. Dar iată că, în decurs de aproape 20 de ani, s-au publicat doar 9, din care 3 când încă mai era în viaţă.
— Ce aţi mai dori să adăugaţi, la şiragul acestor amintiri?
— Ştiu şi eu? Ar mai fi multe… Dar mi-aş putea spune într-un interviu, care, pe deasupra, este şi primul pe care-l dau? Mi-aş spune totuşi o dorinţă. Da, aş fi dorit ca acum, la centenarul tatălui meu, o stradă din Cluj-Napoca să-i poarte numele. Credeţi că este o dorinţă prea mare?
*** Revista Flacăra, septembrie 1982
Ion Agârbiceanu s-a născut pe 12 septembrie 1882 la Cenade, în Comitatul Alba de Jos, aflat în acel moment în Austro-Ungaria, și a încetat din viață pe 28 mai 1963 la Cluj.
