Miron Radu Paraschivescu s-a născut pe 2 octombrie 1911 la Zimnicea și a încetat din viață pe 17 februarie 1971, la Vălenii de Munte.
Condamnat la zbor
Îl lăudam mereu pentru neînchipuita sa tinereţe şi a trebuit sa moară ca să înţelegem; faptul de a fi fost fără încetare şi fără astâmpăr tânăr, faptul de a fi fost contemporan cu fiecare nouă generaţie tânără era pentru Miron Radu Paraschivescu, în egală măsură, o vocaţie şi o condamnare.
Fusese condamnat să sprijine generaţiile infinite şi mai noi, aşa cum Atlas fusese condamnat să sprijine cerul pe umăr, neavând dreptul la cel mai mic răgaz şi neavând certitudinea că bolta s-ar prăbuşi altfel. Cu greu se poate închipui o mai înaltă şi dramatică dăruire. La facerea lumii artiştii au fost înzestraţi, în lipsa oricăror arme, cu un instinct de conservare a artei lor, cu o capacitate de a se retrage şi rodi în sine, de a-şi fi din când în când numai lor înşile contemporani.
Dar el era condamnat la contemporaneitate, aşa cum păsările sunt condamnate la zbor. El făcea parte dintre acei oameni, prea altruişti pentru a-şi hotărî singuri soarta, al căror destin este legat prea strâns de destinul lumii, pentru a mai putea fi liberi. De-a lungul anilor, sub ochii noştri adesea uimiţi, se cristaliza drama poetului care nu şi-a permis niciodată să fie liber pentru el însuşi, tocmai ca să poată semnifica în permanenţă libertatea pentru ceilalţi.
Existenţa lui a fost o perpetuă semnificare, fiecare gest, fiecare vers, fiecare tăcere a lui transmitea ceva. Dacă era întuneric, emitea semnale luminoase, dacă era tăcere, semnaliza sonor, se adapta mereu, fără a trăda vreodată. Existenţa lui se raporta la epocă, aşa cum acele unui ceasornic se raportează la cadranul pe care se mişcă, dându-i şi dându-şi sens. Fără odihna şi tinereţea lui erau acele ceasului care nu-şi poate permite să se oprească, pentru a nu da cumva lumii un timp revolut. Ani de zile noi am putut fi siguri că bătăile lui sunt fără greş, că Miron Radu Paraschivescu anunţa nu numai ora exactă, ci şi, atât de des, pe cea care ar fi trebuit să fie.
*** Ana Blandiana, România literară, octombrie 1971
M. și M.
Nu-i aşa, Miroane, că ai iubit-o pe frumoasa ta cu corp de cântec, Maria? De ce, astăzi, invocându-te pe tine, o invoc şi pe ea ca pe o pereche posibilă întru dăruire şi memorie? Pentru că, asemeni ţie, Maria n-a cunoscut economia de sine, nu s-a cruţat în febra ei, arzând pe propriul ei rug, asemeni ţie, fără nici o falsificare — fără minciună, fără mască, fără prejudecată, fără perversitate.
De câte ori vă vedeam — pe tine sau pe ea — puteam cânta deschis: „Dragu-mi-i unde-am intrat, şi cu cin’ m-am adunat“, pentru că în preajma voastră adia un aer de caldă libertate umană, de artă originară şi fraternă, oricâtă subtilitate, oricât rafinament i-ar fi adăugat talentul vostru mult încercat.
Nu pot să uit că, uneori, Maria cânta o noapte lungă până când glasul ei se sfâşia şi se sfârşea şi rămânea numai sângele ei sunător în încăpere şi numai duhul ei intens în noi.
Nu pot să uit că fiinţa ta, Miroane, s-a cheltuit fără rezerve şi că obsesiile şi torturile tale nu te-au făcut niciodată să renunţi la îmbrăţişări, acolada versului şi a zâmbetului tău rămânând mereu aptă să cuprindă.
Tu ai inventat acea năstruşnică şi dureroasă uniune a păguboşilor, adică a acelora care dau fără să aştepte răsplată sau recunoaştere. Sfântă pagubă, sfinţi păguboşi, vouă vă închin aceste rânduri, vouă, celor care plecaţi prea devreme, tu, pururi arzător, Miroane, tu, pururea arzândă, Marie!
*** Nina Cassian, România literară, octombrie 1971
Hanul înțelepciunii
Hanul înţelepciunii de la Văleni şi-a închis porţile. Vălenii şi Miron s-au contopit cu noi. Casa de pe malul Teleajenului a fost mobilată de sufletul poetului. În odăile mari şi goale, an de an s-au rânduit pe poliţe fluieraşe, cocoşei, solniţe de lut de la bâlciuri, ilice şi fețe, lăicere şi rogojini, cărţi şi manuscrise… Manuscrisele…
An de an masa din sufragerie devenea mai încăpătoare pentru pribegii inspiraţi, pentru prietenii care poposeau la Miron ca la hanul înţelepciunii. Tineri, la primii lor paşi nesiguri în literatură, găseau aici reazimul de care-şi sprijineau versurile şovăielnice, prindeau aici aripi şi-şi luau zborul în stoluri de poeţi.
Miron ducea la scaldă prietenii în apa Teleajenului, îi ospăta cu rodul livezii, îi lăsa să se zbenguie pe iarba proaspătă a grădinii, unde întinşi pe spate puteau contempla o imensitate generoasă de cer. Apoi îi plimba prin bălăriile înalte ale bisericuţei vechi, prin străzile abrupte de provincie povârnită, îi familiariza cu peisajul, cu casa memorială „Nicolae Iorga“, cu şcoala la care învăţase şi unde mama lui fusese institutoare. Se apropia de ceea ce era familia lui.
Mergea de mână cu Mitică. Dornic de viaţă, conştient de sfârşitul pe care-l dorea cât mai depărtat, ne-a dedicat cânticile sale „ca să zâmbim până la adîncile noastre bătrâneţe, amintindu-ne de tandrele noastre tinereţi“.
Prietenia lui Miron era un nucleu. Prietenia lui lega, cu fire nevăzute, între ei, oameni de o mare diversitate. Prietenii prietenului meu sunt prietenii mei.
Plânge-l inimă amară
Că s-a dus în primăvară… şi ne-a lăsat văduviţi mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat.
Miron Radu Paraschivescu, poetul luptei pentru libertate, le-a trimis comuniştilor întemniţaţi acea „scrisoare într-un pachet de alimente“ şi a declarat făţiş:
Am fost şi sunt
Spionul libertăţii
Pe-acest pământ
Şi-n inima cetăţii.
A mucenicit pe patul de suferinţă; durerile-burghiu s-au răsucit în trupul lui plăpând. Un apus de soare roşise cerul dincolo de râu, după dealuri: era, după o scurtă pribegie, în sfârşit, acasă.
Atunci şi-a dorit, Miron, sfârşitul. Peisajul era demn de moartea poetului. Nu murim însă când dorim. Peste faldurile perdelelor negre, literele M.R.P. ne-au făcut să lăcrimăm laolaltă: tineri şi bătrâni, poeţi și prozatori, elevi de şcoală, activişti, mahalagii, omul şarpe, omul broască şi eu,
*** Dorina Rădulescu, România literară, 1971
Marile suflete
La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la marii frumoşi, aceia care, în numele Dreptăţii, surâdeau numărându-şi rănile. La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la marii lăutari, aceia care suflau în frunză până ce vrăbiile prindeau pizmă şi cârtiţele dansau sub pămint.
La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la marii şamani, aceia care doar din câteva vorbe legau carnea de os şi apa de aer. La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la marii părinţi, aceia care descopereau că fiecare din noi are nevoie de încă un tată.
La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la marile suflete, acelea al căror loc e lângă stelele rătăcitoare. La moartea lui M.R.P. se cuvine să ne gândim la ispita nebună de-a fi tu însuţi.
Şi la întoarcerea lui — căci el ne-a fost nouă trimis — în marea ordine cosmică.
*** Vintila Ivănceanu
Priveghiul
Joi, 18 februarie, o prietenă comună mă anunţă că Miron a încetat de a mai suferi după nemeritat de lunga şi dureroasa lui boală. Că a cerut ca prietenii lui, acei cu care din anii tinereţii a mers împreună, în aceleaşi paralele entuziasme, idealuri şi lupte, să fie lângă el în ultima lui noapte de vineri spre sâmbătă, printre pomii uluiţi şi lacrima lungă a Teleajenului lui.
Miron Radu Paraschivescu ne chema la cel din urmă dialog mut şi etern, pentru tragicul adio. Am sosit la Vălenii de Munte pe întuneric. Livada era numai în candelabre negre cu linţolii de tăcere şi umbre de tuci.
Am intrat cu paşii plânşi în încăperea unde, între patru făclii, acoperit de flori, ne aştepta. Faţa-i rămăsese senină, împăcată parcă, zâmbetul luminos.
Cei veniţi mai înainte se priveau între ei, neştiind ce să facă cu gesturile lor grele, cu privirile lor dezorientate. Veniseră nu numai prietenii lui cei mai buni, acei pe care ne-a chemat, ci şi poeţi tineri pe care i-a iubit şi care l-au iubit. Treceau printre noi cu cărţile de poezii ale lui Miron, le răsfoiau, se opreau la câte o pagină, ca într-o rugăciune. Aşa au înţeles ei să facă de gardă în acest ultim popas al lui Miron printre ei, printre noi.
Orele treceau încet, lent, ca un convoi ce nu voia să se îndepărteze deloc, trase parcă de clipele de aur negru. Se inventaria superba strădanie a lui Miron, de dinamică a scrisului lui angajat și liric și militant, — adică al nostru, al vremii noastre. Nu ne este el o pildă care trebuie să ne rămână ca un crez — pasiunea, devoţiunea, cerbicia cu care el lupta, pleda, organiza mişcarea poeziei ca un cuptor al şarjelor care nu trebuie niciodată să rămâie stins?
Patima lui de a-i iubi pe cei tineri, de a-i aduce lângă sine spre a face drumul mai departe împreună spre a fi preluat? Poate de aia ne-a chemat. Să ne testeze această imperativă îndatorire a generaţiei, de a transmite nestinsă flacăra?
Vom şti, vom putea avea noi, cei tineri, generozitatea lui, dragostea lui sacră pentru poezie? M-am mai apropiat încă o dată de raclă. Miron zâmbea: nu poate fi altfel! Nu!
Apoi m-am adunat într-un jilţ, singur, ca să fiu numai cu el. Să ne despărţim. Să facem împreună, încă o dată, drumul parcurs unul lângă celălalt în zecii de ani ce rămâneau îndărătul nostru.
Eram tineri amândoi când ne-am întâlnit. Mi se pare prin 1934. Peste planetă se stârnise uraganul hitlerist — bestial. Dădeau buzna în harnașamente, cu urletul pistoalelor, hoardele de asasini ai secolului douăzeci. Trebuia să ciulim urechile, să strângem pumnii, să fim gata. Să lăsăm jocul superb cu poezia puţin la o parte. Să înarmăm cuvintele. Să fie cu trăgaciul tras. Şi am tras.
În apărarea culturii şi a vieţii, cu riscul vieţii noastre. (…) Alexandru Sahia pleca, smuls de boala lui, în toiul luptei. Eu, cu Macovescu, Ivaşcu, Costin Murgescu şi cu Ilie Zaharia, în colectivul ilegal al redacţiei României libere, tu, să împărţi manifeste, să îndeplineşti sarcinile ce ţi se atribuiseră. Distribuiţi în misiunea epocii, în apărarea ei, fiecare la postul lui. La asta m-am gândit în noaptea asta când ne-ai chemat, pentru asta, lângă tine. Lângă tine, la o masă a tăcerii. La o masă a tăcerii nu prea departe de piatra rotundă a lui Brâncuşi, pe care şi-a pus-o lângă ţărmul fiului lui. Sau a fost o cină de suspine a tainei în care ne tot căutăm şi ne tot găsim? A fost.
Mi-am amintit. Acum câţiva ani, într-o vară, tot aici, la tine, nu ştiu ce-ţi veni, dar ţi-a plăcut o lespede imensă din albia Teleajenului tău, lespede peste care treceau miresele verzi ale serii, femeile fluide ale umbrelor. Ai vrut s-o ai aproape de tine, s-o aduci acasă, în grădină, ca o tipsie a panerului aerian de fructe. Lângă trandafirii tăi, lângă prispa de unde salutai bineţea soarelui dimineaţa şi-ţi rotunjeai privirea prin pieptul dulce al arborilor tăi. Şi ai înhămat un camion, oameni, ca s-o târască în grădină la tine. E şi acuma acolo. Ca un pupitru unde-ţi citeai poeziile tale, cele ale tinerilor pe care-i adulmecai. Ca un amvon numai al tău. Cum ai vrut. Şi va rămâne lespedea un continuu catafalc al umbrei tale, de acum încolo.
Toamna, când veneam, fructele pe care nu ajungeai să le culegi zăceau pe jos ca o clisă de aur putred şi mireasma lor fumega ca dintr-un imens cenotaf. Tu treceai printre ele ca un Iisus pe ape. Treceai prin curte ca o creangă vie, peste tot, mângâiai capetele cuminţi ale trandafirilor, zâmbeai pe lângă ghizdurile fântânii înveşmântate în jadul mucegaiului; inel imens de cremene pe care l-ai adus din oraş şi iubeai fântâna pustie, cum iubeai tot ce era în jurul tău.
Prieteni, frunze, cearta păsărelelor, pleoapele cu clorofilă uscată a pomilor care coborau în văzduhul smerit ca nişte îngeri ai lui Chagall, plutind ca nişte viori defuncte în orga orelor. Iubeai în felul tău unic. Iubire care gemea apoi în poemul tău foşnind toată noaptea în chilia ta de flăcări din turnul care ţi-l îngrădiseşi sus şi unde te adunai numai cu tine însuţi, cu miracolele tale, cu Teleajenul, oficiind pe altarele lui de steiuri peste care scăpărau stelele nopţii ca nişte pinteni ai veşniciei.
Şi m-am mai gândit, Miroane, şi la cealaltă viaţă a noastră. Poate cea mai frumoasă. Un trecut pe care-l păstrăm la fel de conspirativ pentru necesara şi cuvenita lui modestie. Acei ani eroici ai luptei antifasciste, când stăm cu spadele în mâini, în redacţiile pline de legionari care ne hăituiau.
Tu, între orele şase şi opt seara, adunai tinerii în boxa din redacţia Timpului şi conduceai ofensiva necesară. La fel, după asta, în redacţia ziarului Ecoul, unde pagina a doua era un bastion. Tu, neînfricatul, dârzul şi suplul în acelaşi timp, — animatorul. Despre asta am vorbit, ne-am amintit, ultima oară când am stat de vorbă mai pe îndelete, la premiera piesei tale de la Brăila.
De-atunci ne-am întâlnit numai în treacăt şi ne-am făcut din ochi un semn: ne iubim la fel de mult ca totdeauna, nu e aşa?…
Totuşi lunga noapte se scurse. Grădina a început să se lumineze, feţele să arate mai palide, mai îndurerate. Veni printre crengi şi soarele. La priveghiul tău. Am scos sicriul în faţa casei. Unde ieşeai să saluţi soarele. A venit o şcoală să-şi aducă un omagiu tăcut. Au venit interpreţii piesei tale, actorii teatrului brăilean, şi au făcut de gardă. Au început să sosească şi alţi prieteni de la Bucureşti.
Tu, amfitrionul de marmori, îi primeai să le zîmbeşti: nu fiţi trişti!
A venit şi un tânăr tăcut, subţire, cu palton şi mănuşi negre. Unul din ultimii tăi ciraci. Poet de la Turnu Severin. Streinu.
Lena-mi spunea că stătea cu tine până noaptea târziu, citindu-ţi poeziile, învăţându-le, entuziasmându-se. Dialogul continua şi după ce plecai, prin epistole. Ai şapte scrisori lungi de la el.
În mulţime mai zăream tineri pe care îi întâlneam aici, veniţi ca la o catedrală a poemului. Tu oficiai. Clipa cea mai grea. A despărţirii. Câţiva poeţi au spus lumii că un tulburător rapsod îşi lua rămas bun. Te-am dus la cimitirul de la marginea oraşului. Arborii din livada ta i-am lăsat ca pe nişte candelabre stinse, cu mâinile întinse spre cer.
Ștefan Roll, România literară, 1971
