Grigore Brezeanu s-a născut pe 1 august 1891 în comuna Micșunești-Greci, județul Ilfov, și a fost fiul actorului Ion (Iancu) Brezeanu și al Lucreției. În 1910, după ce a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București (la secția actorie), Grigore a fost primit cu brațele deschise în lumea teatrelor românești.
Lui i s-a acordat mult timp paternitatea primului lung metraj românesc păstrat în arhive, “Independența României” (1912), dar, conform cercetărilor făcute de criticul Tudor Caranfil, tânărul a fost mai degrabă producătorul peliculei, regizor fiind experimentatul actor Aristide Demetriade.
Grigore Brezeanu s-a stins din viață prematur, la doar 27 de ani, pe 23 mai 1919, de tifos exantematic. Trupul său a fost îngropat inițial la Cluj, fiind transportat câteva luni mai târziu în Capitală:
“Duminică, la orele 3 d. a. rămășițele pământești ale lui Grigore Brezeanu aduse de la Cluj au fost transportate de la Gara de Nord la Cimitirul Sf. Vineri.
Cortegiul funebru format din artiști și artiste de la toate teatrele din Capitală a condus la ultimul locaș pe cel dispărut atât de curând din viață. Carul mortuar era acoperit de coroane și jerbe de flori. Un pluton de soldați cu muzică a dat onorurile militare.
Grigore Brezeanu a murit în serviciul patriei, boala ce l-a răpus a contractat-o în Ardeal, unde se dusese pentru a contribui la propaganda culturală națională”, consemna ziarul Dimineața din 3 decembrie 1919.
Nemângâiații lui părinți au decis la scurt timp după aceea ca, în fiecare an, la sfârșitul stagiunii teatrale, să acorde un premiu unui tânăr actor, în memoria fiului lor dispărut.
În 1935, un reportaj publicat de Realitatea ilustrată dezvăluia durerea familiei: “O casă a vechiului București care poartă în zidurile ei secrete multe taine ascunse din intimitatea lui Ion Brezeanu.
Sărbătoritul, care fusese asaltat în ultimele zile de gazetari şi fotografi mai abitir decât o vedetă de cinema, ne primeşte surâzător și ne povesteşte – după ce reporterul fotograf îţi făcuse datoria – din trecutul plin de amintiri…
Luăm loc în sufrageria de stil vechi, cu dulapul mare până în plafon și ne găsim în faţa lui Ion Brezeanu și în faţa paharului cu vin care nu lipseşte niciodată din casa lui „conu Iancu”. Înainte de a ne vorbi însă, maestrul ne conduce într-o cameră alăturată.
— Aci a trăit fiul meu, unicul meu copil, Grigore Brezeanu. A murit în război, bietul… Ce triști am fost când a plecat… Ce lovitură a fost pentru noi moartea lui! Nimic nu s-a schimbat în această cameră. Cincisprezece ani au trecut peste flagelul mondial, şi camera aceasta și-a păstrat neschimbat aspectul. Şi papucii băiatului sunt aci, sub pat.
Conu Iancu este cuprins de o mare emoţie. Aruncăm o privire în jur. Totul este păstrat cu sfinţenie. Patul de bronz, fotoliile din faţa lui, masa de scris, cărţile, fotografiile.” (Realitatea Ilustrată, ianuarie 1935)
Mama cineastului, Lucreția Brezeanu, și ea actriţă de success la Teatrul Național pe vremuri, s-a retras din viața artistică după pierderea fiului și a devenit cunoscută în perioada interbelică pentru spiritul filantropic: dăruia hăinuţe copiilor săraci, făcea frecvent pomeni şi organiza spectacole pentru a strânge fonduri pentru ridicarea unei biserici la Sinaia. Familia Brezeanu a decis în cele din urmă să înfieze un băiețel, pe micuțul Kiki (viitorul actor Constantin Brezeanu, mult timp actor la Teatrul Nottara), asupra căruia și-a revărsat toată dragostea.
Lucreția Brezeanu a încetat din viață în aprilie 1935, la vârsta de 58 de ani, iar marele Iancu Brezeanu s-a stins pe 17 martie 1940.
Regretatul Grigore Brezeanu a realizat, în 1911, și pelicula “Amor fatal” (cu sprijinul tehnic al Casei Pathe), la care a fost regizor, scenarist și actor (în distribuție s-au aflat Lucia Sturdza Bulandra și Tony Bulandra), film astăzi pierdut.
“Mic de statură, cu braţele în continuă agitaţie, cu ochii scânteietori, cu replica muşcătoare, Grigore Brezeanu făcea impresia unui mic comandant temut. Mulți oameni vârstnici îi spuneau în glumă: „Stăpâne”, dar gluma era numai pe jumătate. Din adâncul ochilor mari şi negri ţâşneau lumini tăioase, care nu sufereau împotrivire.
Însuşi tatăl său, marele Ion Brezeanu, trebuia sa se încovoaie adesea în faţa voinţei neînduplecate a micului Grigore. Născut să stea la postul de comandă, planurile sale nu dădeau greş — şi chiar de ar fi dat, Grigore nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Spiritul său inventiv născocea îndată altceva, care trebuia să izbândească.
Grație acestei forţe interioare irezistibile se explică cum artişti de talia unui Nottara, Soreanu, Demetriade au primit să lucreze uneori sub bagheta micului Grigore.
Nimeni nu credea, cu 15 ani în urmă, că se poate realiza un film românesc. Dar Grigore Brezeanu a crezut şi „Războiul Independenţei”, primul film mare naţional, s-a înfăptuit. De-ar fi trăit, Grigore Brezeanu
ar fi fost, desigur, director de teatru, sau directorul unei mari case de filme româneşti. Pentru mişcarea noastră artistică, dispariţia prea timpurie a lui Grigore Brezeanu înseamnă o pierdere reală”, scria ziarul Universul în mai 1928.
“În 1912, când arta cinematografului abia silabisea, s-a făcut în România un film de mare montare. O operă de înalt nivel, aş spune de nivel Griffith. Scenele americane de luptă din “Naşterea unei Naţiuni” (una din primele capodopere ale artei ecranului) nu-s, după părerea mea, mai presus de cele româneşti din “Războiul Independenței” făcute de un român de mare talent, Grigore Brezeanu, fiul ilustrului societar de la Teatrul Național. L-am cunoscut bine pe acest Grigore Brezeanu încă de când eram copii. Avea patru ani mai mult ca mine, dar mă simpatiza mult. La liceu, eu eram un fel de protejat al lui.
Brezeanu era urât, dar deosebit de deştept. Marioara Ventura, care în timpul războiului venea des la Iaşi, îmi spunea că acest om e cel mai inteligent actor din câţi a întâlnit ea. L-am cunoscut bine şi pe actorul Aristide Demetriade, sub îndrumarea căruia, în 1909, repetam zilnic, după terminarea orelor de liceu, “Răzvan şi Vidra”. Am repetat două luni în şir.
Independența României, 1912 (Galerie foto)
Aşa că, după trei ani, în 1912, mi-a fost foarte uşor să obţin de la Aristide Demetriade (care în film îl interpreta pe domnul Carol) să mă lase să asist la Băneasa la turnarea scenelor de bătălie ale filmului “Războiul Independenţei”, unde şi regizorul, Grigore Brezeanu, era o veche cunoştinţă de liceu.
I-am văzut atunci pe toţi marii actori din România care au participat la acest film, unde toate rolurile erau egal de secundare, cu excepţia lui Peneş Curcanul (Aurel Athanasescu) şi Rodica, logodnica lui (Jeni Metaxa Doro).
Pe Osman Paşa îl interpreta Nottara. În scena în care îşi preda sabia învingătorilor, a făcut exces de zel şi a improvizat un mic discurs într-o turcească personală de toată frumuseţea. E drept că filmul era mut, aşa că excesul de poliglotism al maestrului n-a fost înregistrat sonor, dar au fost filmate, adică s-au filmat, figurile personajelor care se prăpădeau de râs. Secvenţa deci a trebuit să fie refilmată.
Dintre actriţele care au jucat în filmul “Războiul Independenţei” să ni le amintim pe ilustrele Aristizza Romanescu, Maria Filotti, Maria Giurgea, Elvira Popescu, Maria Ciucurescu, Ecaterina Zimniceanu, Agepsina Macri.
Dar să ne reîntoarcem la Grigore Brezeanu. El nu a fost numai un mare regizor, ci şi un iscusit animator, precum şi un serios organizator. El e acela care l-a convins pe Leon Popescu să finanţeze filmul “Războiul Independenţei”, ce avea să coste o fabuloasă sumă. De altfel, încă din 1911, Grigore Brezeanu era alături de tatăl său, Ion Brezeanu, care împreună cu Aristide Demetriade şi N. Soreanu adresaseră directorului Teatrului Naţional (pe atunci Ion Bacalbaşa) un memoriu:
„Înfiinţând o societate în scop de a cinematografia diverse scene interesante din toate ramurile activităţii româneşti — în special arta teatrală, pentru a face cunoscute şi peste graniţă progresele realizate de ţara noastră, precum şi lucrările dramatice, luând în vedere atât scopul acestei întreprinderi, cât şi avantajele ce prezintă pentru artiştii şi scriitorii români, creându-le noi resurse materiale — să binevoiţi a încuviinţa ca, în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti, să ni se afecteze două camere pentru instalarea laboratorului necesar developării filmelor, precum şi extrema din stânga a magaziei decorurilor spre a amenaja o cameră fotografică […] Vă mai rugăm să ne puneţi la dispoziţie costumele, decorurile şi rechizitele teatrului”.
Grigore Brezeanu era un om care credea în cinematograf. Voia (şi poate chiar ar fi reuşit) să plaseze ţara noastră, încă de la început, printre ţările cu importante cinematografii. Din nefericire, a murit la 27 de ani. El rămâne pionierul filmului românesc, un Méliés al României.
Să ne amintim de o inovaţie a sa tehnico-estetică. Pentru pauzele dintre actele reprezentaţiei din 1911 cu piesa “Înșir’te mărgărite” de Victor Eftimiu, Grigore Brezeanu, împreună cu Aristide Demetriade, au realizat câteva secvenţe care povesteau, pe ecran, ceea ce se întâmpla în răstimpul scurs de la un act la altul. Era ca un comentariu, dar nu verbal, ci vizual, idee interesantă şi modernă care a plăcut publicului.
Grigore Brezeanu a intuit acel amestec creator al cinematografului şi al operei literare pe care Victor Eftimiu îl invoca în prologul scris pentru inaugurarea unei noi săli de cinema:
Pe pânza ta aş vrea să văd “trecutul”,
Cu voievozii toţi venind în şir:
Pe Nottara jucând “Apus de soare”,
“Fântâna Blanduziei” şi pe “Lear”.
Aş vrea să văd pe toţi actorii noştri
Înveşmântaţi în haine strămoşeşti,
Lucind povestea lungă, zbuciumată
A plaiurilor noastre româneşti.
*** D. I. Suchianu, “Am asistat la realizarea filmului Războiul Independenței”, România literară, 5 mai 1977
