Comorile de la Palatul Ermitaj, ultima reședință a țarilor ruși

Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg a fost reședința oficială a monarhilor ruși în perioada 1732-1917. Aflat aproape de locul primului palat de iarnă al lui Petru cel Mare, cel pe care îl știm astăzi este cel de-al patrulea Palat de Iarnă construit și modificat aproape continuu în perioada 1730 – 1837.

Palatul a fost construit la o scară monumentală care era destinată să evidențieze puterea Rusiei Imperiale. Țarii Rusiei domneau din acest palat peste un teritoriu de peste 22,4 milioane de km pătrați şi peste o populație de 125 de milioane de supuși la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea a fost proiectată de mai mulți arhitecți, dar Bartolomeo Rastrelli este cel care a rămas în istorie ca marele arhitect al palatului clădit în stilul baroc elisabetan.

După întoarcerea din Marea Ambasadă în 1698, Petru I al Rusiei a inițiat o politică de occidentalizare și de expansiune care urma să transforme Țaratul Rusiei în Imperiul Rus și, în acelaşi timp, într-o mare putere europeană. Aşa a clădit în întregime un nou oraș, Sankt Petersburg, în 1703.

Prima reședință regală de aici a fost o cabană umilă ce era cunoscută atunci sub numele de Domik Petra I, construită în 1704. pe malul râului Neva. Apoi țarul a procedat la construirea unei clădiri mai încăpătoare între anii 1711 și 1712. Această casă, cunoscută astăzi ca primul palat de iarnă, a fost proiectată de către Domenico Trezzini.

În 1721 a fost construită o a doua variantă a Palatului de Iarnă, sub supravegherea arhitectului german Georg Mattarnovi. Palatul lui Mattarnovi, deși încă foarte modest în comparație cu palatele regale din alte capitale europene, avea două etaje deasupra unui parter cu aspect rustic. Aici a murit Petru cel Mare în 1725.

La moartea țarului, în 1725, orașul Sankt Petersburg era încă departe de a fi centrul culturii și civilizației occidentale, aşa cum își imaginase Petru. Mulți aristocrați care fuseseră obligați de el să locuiască la Sankt Petersburg au plecat.  Ecaterina I, care a domnit încă doi ani după moartea lui Petru cel Mare, a fost succedată, la moartea sa, de Petru al II-lea care, în 1727, i-a comandat arhitectului Domenico Trezzini să lărgească palatul lui Mattarnovi.

Trezzini este arhitectul care a reproiectat complet și extins Palatul de Iarnă construit de Mattarnovi, aşa încât palatul acestuia din urmă a devenit practic unul dintre cele două pavilioane finalizate ale noului și celui de-al treilea palat de iarnă.

În 1728, la scurt timp după ce s-a finalizat construcția celui de-al treilea palat, Curtea Imperială s-a mutat de la Sankt Petersburg la Moscova, iar Palatul de Iarnă și-a pierdut statutul de principală reședință imperială. După moartea lui Petru al II-lea în 1730, tronul a ajuns la nepoata lui Petru I, Anna Ivanovna, Ducesă de Curlanda.

Noua împărăteasă a restabilit curtea imperială la Palatul de Iarnă și, în 1732, Sankt Petersburg a înlocuit oficial Moscova devenind capitală a Rusiei, poziție pe care a deținut-o până în 1918.

La întoarcerea sa la Sankt Petersburg, împărăteasa Anna și-a stabilit reședința în Palatul Apraksin din vecinătate, dar în 1732 țarina i-a comandat arhitectului Francesco Bartolomeo Rastrelli să reconstruiască în întregime și să extindă Palatul Apraksin, încorporând celelalte case construite de predecesorii săi. Astfel, nucleul celui de-al patrulea și ultimului Palat de Iarnă nu este palatul lui Petru cel Mare, ci palatul generalului amiral Fiodor Matveievici Apraksin.

Această cea de-a patra variantă a Palatului de Iarnă a fost un proiect coordonat de arhitectul Rastrelli și s-a derulat pe parcursul întregii perioade de domnie a împărătesei Anna.

Țarul copil Ivan al VI-lea, care i-a succedat Annei în 1740, a fost răsturnat printr-o lovitură de stat pusă la cale de Marea Ducesă Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare. În timpul domniei Elisabetei, Rastrelli, care lucra încă la planul său inițial, a conceput un nou proiect la o scară monumentală, actualul Palat de Iarnă. În 1759, cu puțin timp înainte de moartea Elisabetei, Palatul de Iarnă era aproape finalizat.

Împărăteasa Elisabeta a ales-o pe prințesa Sophie de Anhalt-Zerbst ca mireasă pentru succesorul ei, Petru al III-lea.  Această prințesă, devenită Ecaterina cea Mare a Rusiei, a ajuns să fie asociată cu Palatul de Iarnă. În 1762, în urma loviturii de stat în care Petru al III-lea a fost ucis, Ecaterina a apărut în balconul Palatului de Iarnă, împreună cu fiul ei în vârstă de șapte ani, Pavel, în fața mulțimii entuziasmate care se afla în piață.

Arhitecții Starov și Giacomo Quarenghi au lucrat la transformarea palatului în epoca ţarinei Ecaterina cea Mare. O sală de operă care exista în aripa de sud-vest a palatului a fost modificată pentru a oferi spațiu pentru apartamentele membrilor familiei Ecaterinei. În 1790 Quarenghi a reproiectat cinci dintre camerele de stat ale lui Rastrelli pentru a crea cele trei palate adiacente, cunoscute mai apoi ca Ermitaj, numele sub care întregul complex, inclusiv Palatul de Iarnă, s-a consacrat 150 de ani mai târziu.

Ambasadorii împărătesei Ecaterina cea Mare de la Roma, Paris, Amsterdam și Londra au fost instruiți să caute și să cumpere mii de opere de artă  în numele ei. Astfel, între 1764 și 1781 Ecaterina cea Mare a achiziționat șase colecții importante de artă: cele ale lui Johann Ernst Gotzkowsky, Heinrich von Brühl, Pierre Crozat, Horace Walpole, Sylvestre-Raphael Baudouin și, în cele din urmă, în 1787, colecția lui John Lyde-Brown. Aceste colecții conțineau lucrări ale unor maeștri ca Rembrandt, Rubens, Tițian, Rafael, Tiepolo, van Dyck și Reni.

Pe măsură ce palatul se umplea cu opere de artă, ele au devenit mult prea numeroase pentru a fi adăpostite în Ermitaj. Colecția de artă a Ecaterinei a devenit atât de mare încât, în cele din urmă, i s-a comandat arhitectului Iuri Velten, educat în Germania, construirea unei a doua prelungiri a palatului, care a devenit cunoscută ca Vechiul Ermitaj. Mai târziu, Ecaterina a comandat o a treia prelungire, Teatrul Ermitaj, proiectată de Giacomo Quarenghi.

Lucrările au continuat la Palatul de Iarnă până în momentul morții împărătesei, în 1796. După moartea Ecaterinei cea Mare, Ermitajul a devenit o colecție privată de comori a țarilor, iar succesorii ei au continuat să o extindă. În 1850 a fost achiziționată colecția lui Cristoforo Barbarigo şi astfel au ajuns în Palatul de Iarnă mai multe opere ale lui Tițian, pe lângă alte creații artistice renascentiste din secolul al XVI-lea. Ţarul Nicolae I a extins Marele Ermitaj al Ecaterinei cea Mare și l-a transformat în galerie de artă publică, fiind deschis pentru cetățenii din Sankt Petersbuurg pe 5 februarie 1852.

Galerie foto:

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *