Cum s-a născut Hercule Poirot. Mărturisirile Agathei Christie

Hercule Poirot… Trebuia să fie foarte deştept – să aibă substanţă cenuşie – asta era expresia potrivită. Şi să aibă un nume măreţ. Сe-ar fi dacă mi-aş numi omuleţul Hercule? Un nume mare pentru un om mic de statură. Cel de-al doilea nume a fost mai greu de ales. N-aş şti să spun de ce m-am oprit la numele de Poirot, oricum, m-am hotărât şi, slavă domnului, bine că m-am hotărât.

“Mi s-a spus că mai devreme sau mai târziu dorinţa de a-ţi scrie autobiografia pune stăpânire pe fiecare. Şi dintr-o dată a pus stăpânire şi pe mine. Ceea ce vreau eu e să-mi afund braţele într-un izvor plin de noroc şi să ies cu mâinile încărcate cu amintiri.

În ceea ce mă priveşte, viaţa pare să fie compusă din trei părţi. Prezentul – captivant, plăcut în general, dar care goneşte înainte clipă de clipă, cu o viteză fatală. Viitorul – vag şi incert pentru care omul face tot felul de planuri interesante, cu atât mai bine dacă ele sunt mai nebuneşti şi mai incerte, deoarece nimic nu se va realiza aşa cum te aştepţi să se realizeze şi în felul acesta ai putea oricum avea ocupaţia distractivă de a face planuri. Trecutul – cu amintirile şi adevărurile lui ce constituie temelia trainică a prezentului fiecăruia.

Pe nesimţite o aromă, unduirea unui deal, un cântec vechi, un fleac oarecare te fac să spui: „îmi amintesc…” şi aceasta cu o plăcere deosebită, aproape inexplicabilă. Amintirea mea este una din recompensele acordate o dată cu vârsta şi desigur una dintre cele plăcute. Din nefericire, adesea ai dori nu numai să-ţi aminteşti, ci să şi vorbeşti despre ceea се-ţi aminteşti, lucru care, trebuie să recunoşti, e plictisitor pentru alţii. De ce să fie ei interesaţi de ceva ce în fond e viaţa ta, nu a lor?

Şi totuşi, din când în când, sunt interesaţi, mai ales tinerii, datorită curiozităţii lor ţinând de tot ce e istorie. Prima amintire care îmi apare în minte este o imagine clară a mea şi a mamei plimbându-ne pe străzile din Dinard, într-o zi de piaţă. Un băiat cu un coş mare se ciocneşte puternic de mine, zdrelindu-mi braţul şi aproape doborându-mă. Mă doare. Încep să plâng. Cred că am aproape şapte ani. Mama, care e adepta unei comportări stoice în societate, mă dojenește:

— Gândește-te, spune ea, la bravii noştri soldaţi din sudul Africii. Răspunsul meu e un urlet:

— Nu vreau să fiu un brav soldat. Vreau să fiu un laş.

Oare ce ne face să ne amintim anume întâmplări? Viaţa e ca la cinema: Țac! Iată-mă copil, mâncând ecleruri la ziua mea de naştere; Pac! au mai trecut doi ani şi stau acum în poala bunicii, solemnă, cu mâinile la spate, ca un pui proaspăt cumpărat de la magazin, dar mereu pusă pe şotii. Clipe doar, şi între ele spaţii lungi, goale, de luni sau chiar ani.

Unde eram atunci? Este explicabilă întrebarea lui Peer Gynt: „Unde am fost, eu, eu însumi, omul deplin, întreg, omul adevărat?” Niciodată nu cunoaştem omul deplin, cu toate că uneori, în scurte străfulgerări, cunoaştem omul adevărat. Eu cred că amintirile sunt acele momente care, oricât ar părea de nesemnificative, îţi reprezintă eul propriu şi te reprezintă pe tine însuţi cu adevărat. (…)

Am considerat şi încă mai consider că viaţa este interesantă. Pentru că ştii atât de puţin din viaţă, doar micul tău rol, eşti ca un actor care are de spus doar câteva versuri în actul I. Ai scenariul cu replica ta şi asta-i tot ce ştii. Nu ai citit piesa. De сe ai citi-o?

Trebuie să spui doar atât: „Telefonul e deranjat, doamnă” şi apoi să reintri în anonimat.

Dar când cortina se ridică în ziua spectacolului, vei asculta toată piesa şi vei fi acolo, alături de ceilalţi, gata să răspunzi la apel. Nu se înţelege câtuşi de puţin că a fi parte din ceva este, cred, unul dintre cele mai interesante lucruri în viaţă.

Îmi place să trăiesc. Am fost câteodată înfiorător de disperată, foarte tristă, distrusă de durere, dar în ciuda tuturor acestora încă mai cred cu destulă convingere ca simplul fapt că trăieşti este mare lucru. Deci, ceea ce intenţionez să fac e să mă bucur de plăcerile amintirii – fără să mă grăbesc – scriind câteva pagini din când în când. Am văzut odată un pergament chinezesc ce mi-a plăcut. Reprezenta un bătrân stând sub un copac și jucând foarfecă. Se numea „Bătrân bucurându-se de plăcerea clipelor de răgaz”. Nu l-am uitat niciodată. Deci, odată stabilit că intenționez să mă bucur scriind, poate că ar fi mai bine să încep. Cu toate că nu voi avea o continuitate cronologică, voi încerca cel puţin să încep cu începutul.

…Prima mea povestire se numea „Lăcaşul frumuseţii”. Fără să fie o capodoperă, era, în mare măsură, o povestire bună, o scriere care promitea. Desigur, stilul era cel al unui amator aflat sub influenţa lecturilor din ultima săptămână, lucru greu de evitat când scrii pentru prima dată. Pe atunci îl citeam pe D.H. Lawrence, „Păunul alb”, „Fii şi îndrăgostiţi”, „Şarpele cu pene” erau cărţile mele preferate. Luasem hotărârea să scriu un roman şi l-am intitulat, nu ştiu exact de ce, „Zăpezi în deşert”. Mama mi-a sugerat, aşa, într-o doară, să-l rog pe Eden Philpotts, cunoscut romancier şi, pe atunci, prietenul familiei noastre, să-mi dea o mână de ajutor sau un sfat.

Mi-a fost teamă, dar, în cele din urmă, am acceptat. E greu să-mi exprim mulţumirea pe care o datorez acestui om. Ar fi putut aşa de uşor să mormăie câteva cuvinte nepăsătoare, de aşa-zisă critică bine justificată, care probabil m-ar fi descurajat pe veci. El însă a vrut să mă ajute. Şi-a dat seama cât eram de timidă şi cât curaj mi-a trebuit ca să-i scriu. Scrisoarea pe care mi-a trimis-o conţinea câteva sfaturi bune: „…Încearcă să laşi personajele în voia lor, aşa încât să poată vorbi pentru ele înşile în loc să le tot spui tu ce-ar trebui să spună, sau să explici cititorului ce au vrut ele de fapt să spună” şi o recomandare către Hughes Massie, agentul lui literar din Londra.

Am plecat deci la Londra, să discut cu Hughes Massie. Era un bărbat solid, oacheș, mi se părea de-a dreptul înfricoșător.

— Ah! a zis el uitându-se la coperta manuscrisului „Zăpezi în deșert“, un titlu sugestiv, te face să-ți imaginezi bancuri de nisip în flăcări. Deveneam din ce în ce mai nervoasă, simţind că ceea ce spune e departe de ceea ce scrisesem eu. Nu ştiu de ce alesesem acest titlu, poate pentru că-l citisem pe Omar Khayam. Cred că voiam să sugerez că asemenea zăpezii de pe faţa prăfuită a deşertului, toate evenimentele vieţii sunt trecătoare, se scurg fără să lase vreo urmă. De fapt, odată terminată, cartea încetase să mai urmărească ideea cu care pornisem să scriu. Hughes Massie mi-a oprit manuscrisul să-l citească, dar mi l-a înapoiat peste câteva luni, spunându-mi că nu i se părea publicabil. Cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac, îmi spunea el, era să nu mă mai gândesc deloc la acest roman şi să încep să scriu o altă carte.

N-am fost niciodată o fire ambiţioasă. M-am resemnat fără să încerc să mai lupt. Totuşi am mai scris câteva poezii şi vreo două piese scurte. Le-am trimis la diferite reviste, mă aşteptam să le primesc înapoi şi într-adevăr aşa s-a şi întâmplat.

…Sora mea şi cu mine eram mari cititoare de romane poliţiste. Madge mă iniţiase încă de mică în atmosfera cărţilor lui Sherlock Holmes şi i-am spus că mi-ar place să încerc să scriu un roman polițist.

— Nu cred c-ai să poți, mi-a spus Madge. Mi-a trecut și mie prin cap, dar e greu de scris.

— Mi-ar plăcea în încerc totuși, i-am răspuns.

— Pariez că n-ai să poți, mi-a spus Madge.

Lucrurile s-au oprit aici. N-a fost un pariu propriuzis; din acel moment, la gândul de a scrie romane poliţiste mă cuprindea entuziasmul. Atunci n-am mers mai departe, dar sămânţa a fost sădită: eram sigură că ÎNTR-O BUNĂ ZI MA VOI APUCA DE SCRIS. TREBUIA SĂ INVENTEZ UN DETECTIV.

…Romanele poliţiste am început să le scriu pe vremea când lucram la dispensar. Ideea mi se înfipsese bine în minte, odată cu provocarea sorei mele, Madge. Munca pe care o aveam (infirmieră) părea să-mi ofere contextul favorabil. Eram câteodată de serviciu și n-aveam altă obligație decât să stau de veghe. Mă tot gândeam ce fel de roman polițist aş putea scrie. Cum eram înconjurată de substanţe care puteau fi otrăvitoare, era normal să aleg pentru romanul meu o moarte prin otrăvire. M-am oprit asupra unei situaţii care mi s-a părut a-mi da posibilitatea să mă desfăşor. M-am tot gândit la această soluţie, mi-a plăcut şi, în cele din urmă, am acceptat-o. Apoi am mers mai departe: personajele.

Cine să fie otrăvit? Cine să fie cel care otrăveşte? Unde? Cum? De ce? Mi se părea normal să existe şi un detectiv. Nu Sherlock Holmes, desigur; trebuia să inventez un altul. Cine va fi omorât? Un soţ care să-şi omoare soţia – aceasta părea să fie cea mai obişnuită crimă.

Puteam, desigur, alege o crimă ciudată, născută dintr-un motiv la fel de ciudat. Tot secretul unei bune povestiri poliţiste era ca criminalul să nu pară a fi în stare să comită o crimă şi totuşi, în cele din urmă, să fie evident că el a făcut-o. Ajungând aici, m-am cam încurcat în presupuneri și nu m-am mai gândit un timp la toate astea, ocupându-mă de preparatele mele medicale, ca să pot fi liberă în ziua următoare.

Continuam să mă gândesc la romanul meu. Părţi din el începeau să se dezvolte. Îmi imaginam deja criminalul. Trebuia să aibă o înfăţişare sinistră. Cu barbă neagră, pe atunci, barba neagră mi se părea ceva oribil. Nu de multă vreme, două persoane se mutaseră în vecinătatea casei noastre: soţul avea o barbă neagră, iar soţia lui era mai în vârstă decât el și foarte bogată. Da, m-am gândit că ei puteau constitui un punct de plecare. Bărbatul însă nu părea deloc capabil să omoare pe cineva. De aceea, m-am hotărât o dată pentru totdeauna să nu-mi mai caut personajele în realitate, printre oamenii pe care-i cunoșteam, ci să-mi inventez personajele.

O persoană observată în tramvai, în tren sau la restaurant putea fi cel mai nimerit punct de plecare, pentru că puteam scorni orice despre ea. Și-ntr-adevăr, în ziua următoare am zărit în tramvai exact ceea ce voiam să văd: un bărbat cu barbă neagră lângă o doamnă în vârstă ce sporovăia ca o meliță. Ea nu mă prea inspira, dar el îmi convenea de minune. În spatele lor stătea o femeie frumoasă de al cărei chip nu-mi puteam dezlipi ochii. Am coborât din tramvai cu toți trei în minte și-am pornit pe Barton Road mormăind de una singură, așa cum făceam când eram copil.

Curând, schiţasem deja imaginea fiecărui personaj. Mi-am îndreptat apoi atenţia asupra detectivului. Cine ar putea fi detectivul? Trebuia să inventez un personaj cum nu mai întâlnisem în nici o carte. Cine să fie? Un student? Destul de greu de crezut. Un om de ştiinţă? Ce ştiam eu despre oamenii de ştiinţă? Apoi mi-am amintit de refugiaţii belgieni. Era o adevărată colonie de refugiaţi belgieni în oraş. Ce-ar fi să-mi aleg un poliţist refugiat? Un poliţist pensionar. Nu unul tânăr. Ce greşeală am făcut aici! Rezultatul e că poliţistul meu imaginar are acum peste o sută de ani. Deci m-am oprit la poliţistul belgian. L-am lăsat să intre în rol. Trebuia să fie inspector, să se priceapă în probleme de criminalişti!

Mi-l imaginam ca pe un omuleț meticulos, ordonat, punându-şi întotdeauna lucrurile la locul lor. Trebuia să fie foarte deştept – să aibă substanţă cenuşie – asta era expresia potrivită. Şi să aibă un nume măreţ. Сe-ar fi dacă mi-aş numi omuleţul Hercule? Un nume mare pentru un om mic de statură. Cel de-al doilea nume a fost mai greu de ales. N-aş şti să spun de ce m-am oprit la numele de Poirot, oricum, m-am hotărât şi, slavă domnului, bine că m-am hotărât.

Acum urma să dau nume celorlalte personaje, dar asta era mai puţin important. În timpul liber îmi treceau prin cap fragmente din romanul meu poliţist. Începutul şi sfârşitul erau deja stabilite, dar aveam goluri mari între ele, era un fel de talmeş-balmeş în capul meu. Gândurile îmi erau absorbite de roman, nu e de mirare că eram teribil de distrată. Mama mă mustra de ce nu-i răspund la întrebări sau de ce-i răspund aiurea. Uitam ce trebuie să fac sau încurcam pur și simplu lucrurile; printre altele, am trimis şi câteva scrisori la adrese greşite.

Dar, în sfârşit venise timpul când simţeam că pot să încep să scriu. I-am spus mamei ce aveam de gând să fac. Mama credea orbește că fetele ei puteau face orice.

— Ce spui? Un roman poliţist? Va fi o schimbare apreciabilă pentru tine, nu-i aşa? Când ai de gând să-l începi?”

*** Agatha Christie, o autobiografie. Traducere și adaptare: Crăița Isbășescu, Revista Argeş, 1985