Danielle Darrieux: peste 100 de filme în 100 de ani

Danielle Darrieux s-a născut pe 1 mai 1917 la Bordeaux, în Franța, în timpul Primului Război Mondial, dar și-a petrecut copilăria la Paris. Tatăl ei, Jean Darrieux, era medic oftalmolog, iar mama, Marie-Louise Witkowski, a fost o cântăreață celebră în epocă.

Când avea șapte ani, tatăl ei a murit în urma unui infarct miocardic, iar mama a fost nevoită să dea lecții de canto pentru a-i putea întreține pe Danielle și pe fratele ei mai mic, Olivier.

Încă din copilărie, micuța a dovedit că are talent muzical, iar Marie-Louise, care i-a descoperit aptitudinile, a înscris-o la cursuri de violoncel și pian. La vârsta de 14 ani, Danielle a intrat la Conservatorul de muzică și dans din Paris și, aflând prin intermediul unei eleve a mamei, că doi producători de film caută o fată de 13-14 ani pentru următoarea lor producție, s-a prezentat la studioul acestora unde a dat o probă, reușind să obțină rolul. Adolescenta a debutat astfel în cinematografie la vârsta de 14 ani, în filmul “Le Bal”, regizat de Wilhelm Thiele⁠.

Și-a continuat apoi cariera jucând alături de diverși actori francezi cunoscuți ai anilor ’30, dar rolul Mariei Vetsera, iubita arhiducelui Rudolf din filmul “Mayerling” produs în 1936, a adus-o în atenția publicului și a presei franceze.

Regizorul și scenaristul Henri Decoin, cu care Danielle Darrieux se căsătorise în 1935, a încurajat-o să facă un nou pas în carieră și să se îndrepte spre Hollywood.

Actrița a semnat un contract cu Universal Studios pentru filmul “The Rage of Paris”, în care a jucat alături de Douglas Fairbanks, Jr, dar experiența americană s-a încheiat foarte repede. Tânăra a decis să se întoarcă în Franța, unde a continuat să fie distribuită în diverse producții. În 1939 a început să filmeze pentru o nouă peliculă, “Coup de foudre”, regizată de soțul ei, Henri Decoin, dar producția a rămas neterminată din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Cei doi soți au plecat din Parisul ocupat în vila lor din Saint-Palais-sur-Mer, însă la începutul ocupației germane Danielle a continuat să apară în diverse filme, decizie care a fost aspru criticată de mulți dintre colegii ei și chiar de spectatori.

Actrița a divorțat de Henri Decoin, apoi s-a îndrăgostit de Porfirio Rubirosa, un diplomat din Republica Dominicană, cu care s-a căsătorit în 1942, însă, din cauza pozițiilor lui anti-naziste, bărbatul a fost trimis în Germania, fiind ținut într-o stare de semi-prizonierat.

Rubi, cum i se spunea, a fost un adevărat colecționar de femei frumoase și celebre, printre iubitele lui numărându-se, conform relatărilor presei, Dolores del Río, Eartha Kitt, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Maria Montez, Rita Hayworth, Dorothy Dandridge, Lupe Vélez, Soraya Esfandiary, Peggy Hopkins Joyce, Joan Crawford, Veronica Lake, Kim Novak, Judy Garland sau Eva Peron.

În schimbul libertății lui Rubirosa, Danielle Darrieux a fost de acord să facă o călătorie de promovare la Berlin, apoi cuplul s-a refugiat în Elveția până la sfârșitul războiului.

Cei doi au divorțat în 1947, iar actrița s-a recăsătorit un an mai târziu cu scenaristul Georges Mitsikidès, împreună cu care a adoptat un băiat, Mathieu, și alături de care a rămas până la moartea cineastului, în 1991.

După 1945, Danielle și-a reluat activitatea artistică, jucând în mai multe filme produse în Franța, printre care “Ruy Blas” și “Occupe-toi d’Amélie”. În 1950, a revenit la Hollywood, unde a fost distribuită în producția “Rich, Young and Pretty” și în “5 Fingers”, alături de James Mason. A jucat apoi în filmul lui Max Ophüls, “Madame de…”, alături de Charles Boyer, în “Roșu și Negru”, cu Gérard Philipe, iar în 1955 a apărut în ipostaze considerate la acea epocă indecente în „Amantul doamnei Chatterley”.

Începând din 1970, Danielle Darrieux și-a împărțit viața artistică între film, teatru și televiziune, apărând, de-a lungul întregii cariere, în peste 100 de filme.

Danielle a făcut şi teatru. Excelentul regizor Decoin a scris chiar o piesă anume pentru ea. Iar Jean Cocteaua ales-o între o mie pentru adaptarea lui la «Ruy Blas». Tot ea a jucat teatru în «Tristan şi Isolda», în împrejurări mult prea pitoreşti ca să nu le reproducem aici. Să-I dăm chiar ei cuvântul: “N-am mai pomenit vreodată aşa ceva! Încă de la primele reprezentaţii, s-a format o cabală de studenţi foarte bine orchestrată. În doi timpi şi trei mişcări, sala era împărţită în două: pro şi contra. Contra, numai tineri. La început, scandalagiii se cam bâlbâiau, dar s-au coordonat repede într-o organizaţie impecabilă. În momentele culminante ale gălăgiei, ne opream din joc. Furtuna se mai potolea, şi o luam iar din loc. Sculele folosite erau foarte variate şi spărgătoare de timpan. De altfel, erau foarte drăguţi cu noi, aceşti bravi tulburători de pace. Prin zgomotul de infern, ei ne strigau: cu voi n-avem nimic. Pe voi vă iubim! Alain Cuny şi cu mine ne obişnuiserăm. Reprezentaţia devenise ceva jumătate circ, jumătate miting electoral. Devenise o atracţie a Parisului, şi piesa a ţinut afişul cincizeci de serii…”

Probabil că în fiecare seară aveau loc alte polemici. Asta îi plăcea Daniellei, care, tot ea, spunea: “Să joci o piesă în neştire e ceva odios… De aceea eu stipulez încontractele mele: nu mai mult de o sută de reprezentaţii!”

În “Roşu şi negru” a avut o performanţă care va rămâne în analele actoriei. Femeia rănită de iubit şi care nu numai că nu i-o reproşează, dar îi va alina osânditului ultimele zile înainte de moarte, înainte de moartea lui. Primul ei film a fost “Balul”, după nuvela Irenei Nemirovski. Avea numai 14 ani, şi fusese aleasă dintre multe candidate. Rolul i se potrivea nu numai din cauza vârstei, dar mai ales din pricina psihologiei eroinei. E vorba deo fetiţă ai cărei părinţi (foarte sus-puşi) dau un bal la care invită toate persoanele sus-puse din Paris. Invitaţiile trebuie expediate prin poştă. Fetiţa se oferă să le arunce ea la cutia cu scrisori. Dar le va arunca în altă cutie, cutia cu gunoi. Şi astfel, ştrengăriţa noastră se va desfăta în chip maliţios contemplând casa gătită ca de sărbătoare şi primind ca musafiri neantul. Cu un asemenea personaj principal (neantul), vă închipuiţi că piesa e destul de greu de jucat. Ea reclama o actriţă experimentată şi totodată ingenioasă. Această actriţă fusese găsită. O persoană de 14 ani care, de la început, reuşea o performanţă de vedetă”, scria despre ea D. I. Suchianu în revista Cinema din 1970.

În 2001, a împlinit opt decenii de activitate, iar trei ani mai târziu a primit Legiunea de onoare în grad de comandor de la Guvernul Franței.

Actrița a murit în somn, pe 17 octombrie 2017, la câteva luni după ce împlinise vârsta de 100 de ani, și a fost înmormântată la cimitirul din Marnes-la-Coquette.