Destăinuirile senzaționale ale Elenei Lupescu despre aventura de dragoste cu Carol al II-lea

“Sunt născută în România. Tatăl meu este român, iar mama mea rusoaică. Nu sunt evreică după cum se spune. Este foarte drept că am trait mult printre evrei, unde am foarte mulți prieteni. Dacă aş fi evreică nu m-aş ruşina s-o spun. Aş fi mândră de aceasta. Într-una din zile, tatăl meu, care era chimist şi locuia într-un orăşel aproape de conacul uneia din moşiile regale, fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, regină cunoscută sub numele de Carmen Sylva – regina poetă. Tatal meu, ştiind că Regina Elisabeta adoră copiii, m-a luat şi pe mine. Deşi a trecut, de atunci şi până acum, atâta amar de vreme, totuşi îmi aduc aminte ca şi când s-ar fi petrecut ieri, cu câtă duioşie şi dragoste s-a purtat Regina Elisabeta față de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată şi bomboane.

 

Pe vremea aceea eu aveam 9 ani, iar Prințul Carol 14 ani. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prințul Carol i-a luat cutia din mâna şi întinzându-mi-o mi-a zis: «Ai un păr foarte frumos. Voiam mai de mult să te cunosc.»

Brusca intervenție, ca şi complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur, dar pacat că nu ştie întotdeauna să se exprime. Complimentul său însă mi-a placut foarte mult, căci una dintre marile mele vanități a fost părul. Părul meu mi-a provocat multă plăcere, dar şi multă durere. Moda părului scurt mi-a procurat bucurie. Acum port părul «bubikopf», nu prea scurt şi puțin mai lung la ceafă.

Tânărul Prinț, întinzându-mi cutia cu bomboane, mi-a zis «Mănâncă». Mi-a spus «Mânâncă» în mod brusc şi cu atâta energie, încât fără să mai spun ceva, am luat o bomboană.

Nu am apucat însă să mănânc bomboana şi Prințul Carol mi-a și oferit alta. De data aceasta am şovait însă. Atunci Prințul Carol apucă o bomboană cu degetele sale şi mi-o puse în gură. Am mulțumit şi l-am rugat să nu-mi mai dea alta. A stăruit însă, cu încăpăținare să iau şi pe a treia, şi neavând încotro, am luat-o. Pe vremea aceea nu înțelegeam ce însemnează această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire cruntă. Şi astăzi râdem, ori de câte ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor.

Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol. Pe atunci nu ştiam însă că toate stăruințele lui nu însemnau altceva decât dorința lui de a prelungi şederea mea acolo. Această metodă îl scutea de orice conversație şi tocmai de conversație fugea şi fuge Prințul meu.

Bietul Carol! Ce vinovată sunt că l-am judecat aşa de greşit. Şi mă gândesc cu multă durere sufletească, că şi azi sunt mulți care nu ştiu să-l cunoască, şi ca o consecință fatală, îl judecă greşit. Eu însă sunt destul de fericită că-l cunosc bine spre a nu-l mai judeca altfel decât așa cum trebue judecat Carol.

Din întâlnirile ulterioare cu Carol am putut învăța multe, deşi treceau de multe ori luni şi ani întregi fără a ne vedea. Cu toate că trecea atâta vreme, fără a ne vedea, totuşi noi ne purtam prietenie unul față de altul. În acest timp am învățat să-l cunosc, şi sunt mândră de acest lucru. Ştiu acum bine că, sub maniera sa brutală se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârşit.

Nu împlinisem încă 16 ani când m-am măritat cu un ofițer român. Am trăit câtva timp foarte fericiți. Ne-am dat în urma seama cât de mult se deosebesc caracterele noastre şi cât de deosebite sunt gusturile noastre. Atât eu, cât şi soțul meu am văzut clar că o viață armonioasă nu vom putea duce la un loc.

 

Între timp, însă, a izbucnit războiul, şi, după cum era şi firesc, toate chestiunile personale au fost înlăturate.

Tatăl meu şi-a pus imediat persoana şi activitatea sa la dispoziția guvernului, plecând pe front, unde a fost însoțit şi de mama. Soțul meu a trecut şi el la front şi unde eu l-am urmat. Toți patru ne-am pus, cu trup si suflet, la dispoziția Patriei.

Mama şi cu mine eram întrebuințate întru a da ajutor soldaților şi copiilor mici, părăsiți în urma groaznicului cataclism care a urmat. Şi ajutorul ce-l dam era de mare folos căci nenorociții soldați, ca și copii părăsiți, mureau în număr destul de considerabil.

 

În timpul războiului, Prințul Carol s’a căsătorit cu o domnişoară Zizi Lambrino. Deşi pe vremea aceia nu bănuiam posibilitatea unei legături între Carol şi mine, totuşi această căsătorie m’a interesat mult. Soarta Prințului nu-mi era de loc indiferentă, dorindu-i în mod sincer, toate fericirile.

După terminarea războiului nu m-am mai reîntors la casa soțului meu. Am rămas cu părinții mei. Atât eu cât şi soțul meu socoteam că nu mai puteam conviețui la un loc, cu toate că eram buni prieteni şi continuăm şi azi a fi tot atât de buni prieteni.

De comun acord cu soțul meu am hotarât divorțul, care se obține foarte uşor în România. Am intentat acțiunea de divorț şi legea ne-a acordat despărțirea. Am continuat a locui mai departe cu părinții mei la un loc.

 

Din când în când, făceam călătoria în străinătate. Într’una din zile, aflându-mă la Paris, întâmplarea făcu ca prințul Carol, care se găsea şi el la Paris, să afle de prezența mea în marea metropolă si să-mi facă o vizită. Acest lucru se petrecea la începutul lunei Decembrie 1925.

Prințul Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase familia regală la îmmormântarea reginei văduve Alexandra. Poate că nici nu ne-am fi întâlnit dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu cât şi Prințul, la o recepție în casa unui ataşat al Legațiunei Române din Paris. Cum m-a văzut, Prințul s-a apropiat de mine spunându-mi: «Aş dori mult să reluăm vechea noastră prietenie».

L-am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât parea de obosit, m-am înduioşat şi nu i-am putut rezista. Şi fără nici nu gând, fără sa-mi treacă prin minte că mi-l voiu face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul: «Te aştept mâine în apartamentul meu». Şi aşa a început să se dezvolte în sufletul meu de femeie, sentimente noui pentru băiatul sfios, care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane.

 

A doua zi, plină de emoții, am primit vizita Prințului. Deşi s-a purtat cu multa afecțiune, totuşi a fost cum nu se poate mai corect şi mai cavaler față de mine.

Câte clipe a stat la mine, au fost tot atâtea momente de duioşie. Mi-am pus tot sufletul în joc, spre a-l linişti, spre a-l face să se simtă cât mai bine lângă mine. Ne-am reamintit cu lacrimi în ochi de prima noastră întâlnire, după vremea când el, bărbatul de azi avea numai 15 ani, iar eu, azi femee în toată puterea cuvântului, aveam pe atunci numai 9 ani. Râdeam şi plângeam, eram fericită pentru mine şi fericită că izbuteam să descrețesc puțin fruntea Prințului. Acum îl înțelegeam bine. Acum începusem să-l cunosc abia, subt adevărata lui lumină.

 

În genere femeile nu l-ar putea găsi pe Carol ca un bărbat atrăgător. Nu este dibaci, nu ştie a linguşi, nu ştie a vorbi femeei spre a o ridica în al noulea cer al fericirei. Intr-un singur cuvânt, despre Carol nu se poate spune că este un om de salon. El este mult prea sincer şi din aceste motive îți face impresia că este o fire bruscă.

Multă durere şi dezgust îi provoacă prietenii atunci când îl judecă greşit. In acest fel de momente se simte doborât sufleteşte şi este în stare să-şi suspende orice activitate începută, să lase totul baltă şi să se apuce cu pasiune, spre a uita supărările, de automobilism, aviație, călătorii sau mai ştiu şi eu de ce.

Atunci cei ce nu-l pot cunoaşte după cum îl cunosc eu, spun că Prințul este un sălbatec sau că nu se poate pune nici un temei pe dânsul.

Nimic din cele ce se spun pe socoteala sa nu sunt adevărate. El nu este nici sălbatec şi pe tot ce spune se poate pune bază. Când Carol spune ceva, este sfânt. Este o fire atentă, ține sincer la prietenii săi, este un perfect cavaler, are o fire generoasă, loială şi mai presus de toate un deşăvârşit patriot.

 

In ceea ce mă priveşte, afirm cu toată sinceritatea că dragostea sa față de mine este duioasă şi lipsită cu totul de egoism. Dacă Carol ar divorța de actuala sa soție, Principesa Elena a Greciei, şi dacă aş face cea mai uşoară aluzie la datoria sa față de mine, sunt sigură că Carol n-ar şovăi o singură clipă spre a mă face soția sa.

Imediat după începutul dragostei noastre, primul gând al lui Carol a fost pentru mine, şi la ceea ce voiu avea să sufar după urma acestei iubiri. Declar însă, în toată curățenia sufletului, că nu mă gândesc şi nu doresc o căsătorie morganatică. Îl iubesc pe Carol cu toată puterea sufletului meu, îl ador, îl idolatrez, dar mai presus de toate îmi iubesc țara şi recunosc obligațiile lui Carol față de poporul său.

 

Căsătoria Prințului Carol cu domnişoara Lambrino o socot ca o greşeală a tinereței sale. Pot eu oare, care îl iubesc atât de mult pe Carol, să-l fac să săvârşească o greşeală la fel, cu mine? Nu. Nici o clipă nu mi-a trecut aşa ceva prin minte. Nu, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. De ideea unei căsătorii între noi nu trebuie să se vorbească, pentru simplul motiv că nu o doresc şi nu se va întâmpla”.

 

sursa: Memoriile doamnei Elena Lupescu: Aventura de dragoste cu fostul principe moștenitor Carol. Destăinuiri senzaționale, 1928

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *