Destinul surorilor Nina și Ecaterina Arbore

Nina Arbore s-a născut pe 8 octombrie 1889 la Tecuci. Tatăl ei, Zamfir Ralli-Arbore, scriitor și gazetar născut la Cernăuți, a îndemnat-o să facă liceul la București, în 1906 a urmat cursurile Academiei de Pictură din Munchen, apoi o specializare în pictură la Paris, în atelierul-școală al lui Henri Matisse.

Aici a luat contact cu boema pariziană și cu avangarda, iar când s-a întors la București, în 1914, s-a alăturat grupului din care făceau parte Victor Brauner, Marcel Iancu, Aurel Jiquidi, Nicolae Tonitza, Milița Petrașcu și Dida Solomon-Callimachi. Colecționarul interbelic Alexandru Bogdan-Pitești a cumpărat multe dintre lucrările artistei, în perioada în care participa constant la expoziții de grup din țară sau străinătate: Arta română, Arta nouă, Grupul nostru, Expoziția de artă futuristă de la Roma, Expoziția Internațională de Arte Plastice de la Barcelona.

Artista a devenit cunoscută mai ales datorită gravurilor cu teme sociale și a desenelor sale care ilustrau, în perioada interbelică, revistele „Adevărul literar și artistic” și „Cuvântul liber”.

Pictorița s-a împrietenit cu Cecilia Cuțescu-Storck și cu Olga Greceanu, toate trei formând „Grupul celor trei doamne” și tot împreună au înființat „Asociația femeilor pictore și sculptore”, pentru promovarea artistelor femei.

Cariera Ninei Arbore a intrat într-un con de umbră o lungă perioadă de timp din cauza asocierii cu sora ei, Ecaterina Arbore, care făcuse studii la Facultatea de Medicină a Universității din București și la Academia Medicală din Sankt-Petersburg.

Doctorița a lucrat o vreme la un spital pentru copii orfani din București, perioadă în care a pledat pentru organizarea medicinei preventive de masă, în special pentru combaterea tuberculozei în rândurile muncitorilor prin prevenție, pentru condiția femeilor muncitoare și pentru igiena muncii, începuse să lucreze la o statistica medico-socială a tuberculozei, a organizat unele dintre primele creșe românești și a încercat să găsească soluții pentru problema copiilor orfani și „găsiți”.

În anii de studenție, Ecaterina Arbore a aderat însă la curentul socialist și a participat în 1903 la Congresul Internaționalei a II-a, iar după Revoluția bolșevică din 1917 a devenit promotoare a cauzei comuniste și s-a mutat în Uniunea Sovietică.

Spre sfârșitul anilor 1920, Ecaterina Arbore a fost suspectată de promovarea troțkismului și a fost exclusă din toate funcțiile politice. În 1929, a primit vizita scriitorului român Panait Istrati, care, în urma întâlnirii, a scris Spovedania unui învins, volum inspirat și din relatările Ecaterinei. În carte, Istrati laudă realizările ei în funcție de comisar at ocrotirii sănătății în Moldova.

Doctorița a fost declarată „dușman al poporului”, una dintre acuzațiile care i-au fost aduse fiind aceea că a susținut utilizarea alfabetului latin în Republica Sovietică Moldovenească, unde fusese comisar al sănătății între 1924 – 1929.

În 1937, în timpul Marii Epurări, Ecaterina Arbore a fost arestată și condamnată de NKVD la moarte prin împușcare. Nu se știe cu exactitate dacă a fost executată în același an sau a fost dusă în Gulagul sovietic și a fost omorâtă mai târziu.

Cariera politică a Ecaterinei Arbore a influențat, în fragilii ani interbelici și cu precădere înainte de izbucnirea războiului viața și cariera artistică a pictoriței Nina Arbore, care s-a retras din viața publică după aflarea veștii execuției surorii ei și a murit la București, pe 7 martie 1942, cel mai probabil în urma unui accident.

La scurt timp după dispariția ei, pictorița Olga Greceanu i-a dedicat un articol emoționant:

“Prin contrast, mi-a plăcut felul ei rece de a lua parte la întruniri, calmul judecăţii ei, stăpânirea de sine ce o avea în orice împrejurare. Peste capul ei, vocile se aprindeau să discute, se întretăiau, opiniile se ciocneau, se înţepau. Ea, parcă indiferentă, abia dacă urmărea cu ochii pe cel care vorbeşte, ca la urmă, laconic să-şi spuie părerea ei în trei vorbe, dar acele trei vorbe erau cu adevărat întemeiate şi de cele mai multe ori se făcea aşa cum era decizia ei. Nu insista, nu discuta, nu căuta să convingă. Dar odată o părere adoptată sau anunţată, n’o mai schimba şi o astfel de tărie, de perseverenţă, impunea.

Foarte inteligentă, foarte cultă, cu o perfectă educaţie, mi se părea că numai ea este cu adevărat o fiinţă civilizată.

Când eu lucram fresca din Primăria de Verde, ea lucra Catedrala de la Constanţa; când eu lucram fresca de la Palatul Arhitecturii, ea lucra la Biserica Sf. Ilie din Sinaia; când eu făceam Gara Regală Mogoşoaia, ea făcea mozaicurile pentru Catedrala din Hunedoara.

Când m’am dus la inaugurarea Catedralei din Constanţa, am regăsit în toate trăsăturile compoziţiilor aceeaşi trăsătură constantă ce mi-a plăcut atât de mult în prima lucrare a ei ce am văzut atunci, în 1915. Nina Arbore nu s’a desminţit niciodată. Privind îngerul ei din «Naşterea Domnului», mi-a revenit spontan în minte şi în ochi, acea pictură din 1915, care reprezenta un copil dintr’o şcoală publică primară. Fără pic de sentimentalism academic, acel copil stând pe bancă, cu capul drept, cu mâinile pe genunchii goi, cu şorţul cenuşiu în dungi şi cravată roşie la gât, spunea clar că e sărac, că acasă nu mănâncă să se sature, că mama lui are mâini umflate şi bătătorite de muncă. Era o resemnare în ochi, o renunţare în atitudine, o indiferenţă în nodul fundei de la gât şi în şiretul prost legat al ghetei, care nu te putea înşela. Nina exprima esenţa subiectului fără niciun comentariu de la ea. Ura amănuntul, cum şi în viaţă ura vorbăritul inutil. A pictat în ulei, în aquarelă, a făcut desene în cărbune, în creion, gravuri pe metal, frescă, mozaic, cu o egală pricepere.

Nu e odaie la mine în casă unde să nu fie câte 2—3 opere de-ale Ninei Arbore. Din toate, mă înduioşează cel mai mult prea minunatul portret al tatălui ei, luptătorul basarabean, un bătrânel slab, ieşit din apriga luptă cu viața, doar cu cinstea și cu sărăcia.

Cu deosebire portretistă, a pictat însă şi peisaje, şi animale, şi naturi statice, şi flori, şi nuduri, în expresia caracteristică a felului ei de a fi, nu în a modelului ce poza. Cum însă vedea just, exprima adevărul, dar îl exprima cu mijloacele caracterului ei, dură în trăsături, decisă de a spune adevărul, nu cruţa «urâtul», şi nu făcea în portrete amabilităţi inutile. Artă cerebrală bazată pe natură, dar fără ajutorul fanteziei. Avea stilul ei făcut pe exacta măsură a temperamentului ei: nu sentimental, nu cochet, nu afectat, nu burghez, dar simplu, decis, oţelit, mândru, hotărît de a nu se impresiona de opinia altuia. O crudă satisfacţie de a nu fi intimă, de a nu-şi trăda sentimentele”.

Foto:

Muzeul Național de Istorie

Sursa: Revista Fundațiilor Regale, 1942