Thomas Edison și-a început cercetările pentru dezvoltarea unei lămpi cu incandescență în primăvara lui 1878, iar pe 14 octombrie a depus prima cerere de brevet pentru „îmbunătățirea luminilor electrice”. Cel dintâi test de succes l-a făcut pe 22 octombrie 1879, iar experimentul a durat 13,5 ore. Inventatorul a continuat să-și îmbunătățească proiectul și pe 4 noiembrie 1879 a depus documentația pentru obținerea unui brevet pentru “o lampă electrică folosind un filament sau o bandă de carbon încolăcită și conectată la fire de contact din platină”.
Corespondentul particular al ziarului “La France” din New York trimitea la sfârșitul acelui an în Europa relatarea unei vizite pe care o făcuse la Menlo Park, în atelierele inventatorului. Articolul a apărut și în presa de la București:
“Curiozitatea publică viu excitată de articolele de curând tipărite de New-York Herald asupra descoperirilor lui Edison a fost în fine complet satisfăcută. De trei zile, mulțimea este admisă să viziteze laboratorul celebrului inventator. Oamenii asistă la experiența, dacă nu decisivă, dar foarte încurajatoare a noii lămpi electrice. Am crezut că ar fi interesant de a face cunoscut cititorilor rezultatele practice ale acestei experiențe și am întreprins o excursiune la Menlo Park.
Această mică localitate din statul New Jersey este la vreo 20 de mile depărtare de New York. Treci fluviul Hudson pe una din marile plute din vapor (Ferryboats) care leagă orașul cu garele diferitelor drumuri de fier ale lui New Jersey, te urci în trenul Pensilvania Central Railroad și peste jumătate de oră ești la Menlo Park. Este un sat de curând format, se compune, afară de atelierele și locuința lui Edison, din vreo duzină de case. Lui Edison îi place foarte mult liniștea și singurătatea, pare că a căutat la Menlo Park un adăpost sigur în contra inoportunilor.
Dar astfel este pentru americani atragerea noutății în materie de invențiuni, că depărtarea de Menlo Park nu a putut să oprească pe curioși, îndată ce au aflat că ușile laboratorului erau deschise publicului. Compania drumurilor de feir, ținând cont de această afluență, a organizat îndată trenuri suplimentare.
Sosind la Menlo Park, văzui că cea mai mare parte din călători mergeau, ca și mine, la Edison. Mă iau după mulțime și după 5 minute de mers mă aflai pe o mică colină ale cărei coaste sunt în parte ocupate de o îngrăditură și de o grămădire de clădiri în pante. Este instalațiunea științifică și industrială a inventatorului, două mari ateliere, un laborator și un mic bastiment de cărămidă unde se află birourile.
Edison, sau mai bine compania care îl comanditează, întrebuințează 100 de lucrători. Pentru aceștia este stabilită o administrațiune în catul de jos. În catul de deasupra se află biblioteca, care serveșce și de sală de primire. În acesta sală fui primit grațios de inventator.
Edison este un om înalt, cu figura palidă, și a cărui slăbiciune este și mai pusă în vedere prin lipsa totală de barbă și prin strălucirea ochilor mult adânciți sub arcada sprâncenelor. I se întâmplă de multe ori inventatorului de a-și petrece noaptea fără a dormi, când urmărește o experiență importantă. Acest exces de muncă se traduce printr-o oboseală fizică desenată pe toate trăsăturile feței lui.
Biblioteca este legată printr-un telefon cu o casă particulară; acolo locuiește familia neobositului căutător. Laboratorul în care se face experiența noii lumini electrice este împodobit de un lustru cu 8 lumini, ca acelea care se întrebuințează pentru lămpile cu gaz.
La fiecare din cele 8 becuri este lipită o bulă de sticlă aproape de mărimea unui ou; în interitorul acestei bule, un fir incandescent sub formă de potcoavă produce o lumină albă, dulce, de o strălucire egală cu aceea a gazului. Astfel este lampa Edison.
Fiecare din aceste mici aparate arde de 20 de zile fără întrerupere, ceea ce reprezină iluminatul obișnuit al unei familii în timp de aproape 3 luni, socotit a câte șase ceasuri pe zi.
Domnul Edison nu pretinde însă că succesul lămpii sale este absolut definitiv. Face o experiență în acest moment; el nu știe dacă lămpile sale, care sunt acum în număr de 50, întrebuințate în diferitele clădiri din Menlo Park, nu vor înceta a arde mâine sau peste opt zile. Nu va fi complet satisfăcut decât după o experiență neîntreruptă de șase luni.
Am putut să urmăresc cu de-amănuntul procedările fabricațiunii noii lămpi și iată ce am văzut:
Firul incandescent care servește de arzător este o mică bucată de carton subțire, bristol de carbonat. De mai multe luni, Edison făcea experiențe cu platină și iridium, când descoperi din întâmplare că cartonul carbonizat putea se fie un excelent arzător.
Diversele varietăți ale cartonului fiind experimente, bristolul fin a dat cele mai bune rezultate, probabil fiindcă acest carton compus din zdrențe și din Kaulin are produsul carbonizațiunii și fibros, și vitrificat. Se taie cartonul în bucățele cu formă de potcoavă de un police și jumătate de diametru; se închide într-o cutie de fier pe care o încălzește până ce se roșește și se albește. Peste 20 de minute, fiecare bucată de bristol, redusă la a treia parte prin acțiunea focului, se prezintă sub aspectul unui fir negru încovoiat, foarte fragil, dar putând fi mânuit cu oarecare precauțiuni. Ambele extremități ale potcoavei sunt atunci legate cu niște fire de platină de un police. Astfel preparat, arzătorul este dat pe mâna unui lucrător sticlar adus din Germania.
O bulă de sticlă deschisă numai în partea de sus este pusă în contact prin extremitatea inferioară, care este închisă cu flacăra unei lămpi cu spirt de vin.
În momentul când sticla începe a se topi, lucrătorul cufundă cele două fire care leagă potcoava, astfel că firele rămân închise în sticlă și arzătorul rămâne singur în interiorul bulei. Se face apoi vid în această bulă prin extremitatea superioară ce este deschisă.
Edison întrebuințează pentru acest scop o mașină pneumatică sistem Geisler, pe care el a perfecționat-o și prin care vidul se obține în 20 de minute, cantitatea de aer extras fiind numai de o miime. Nu mai rămâne apoi decât a închide orificiul superior al lămpii, ceea ce este treaba sticlarului, și aparatul este terminat.
Dacă acum un îndoit curent electric este pus în contact cu cele două fire ce ies din lampă, bucata de bristol carbonizat devine incandescentă; dă la moment o lumină albă ca aceea a fierului încălzit până la alb. Este de ajuns pentru a aprinde sau pentru a stinge lampa să întorci o cheie. Efectul este imediat.
Atelierele de la Menlo Park pot să facă 30 de asemenea lămpi pe zi; prețul lor revine la aproape 25 cenți (1 leu și 25). Mașina magneto-electrică pe care o întrebuințează Edison este o modificațiune a sistemului Gramone; ea produce electricitatea necesară pentru 50 lămpi, cu o forță de 6 cai vapori, ceea ce dă pentru lumina fiecărui lămpi un preț pe care inventatorul îl evaluează la 1 cent (5 bani) pentru o consumațiune de 8 ore, adică a cincea parte din prețul gazului. Experiențele lui Edison resolvat-au ele definitiv chestiunea luminii electrice ieftine? N-am să mă pronunț asupra acestui punct. Mi-e destul că v-am dat o fidelă socoteală a ceea ce am văzut la Menlo Park”.
*** Telegraful Roman, ianuarie 1880
În 1880, Edison a realizat prima distribuție de energie electrică, instalând o centrală pe pachebotul transatlantic “Columbia”, care a devenit astfel prima navă iluminată electric și în același an a propus un proiect pentru folosirea tracțiunii electrice pe calea ferată. Prezentarea în 1881 a iluminatului electric la Expoziţia mondială a electricităţii de la Paris a dus la răspândirea rapidă a invenției.
Pe 4 septembrie 1882, la New York, magicianul de la Menlo Park a pus în funcțiune prima centrală electrică care alimenta clădirile unui oraș, iar în noiembrie 1884, Timișoara a devenit primul oraș din Europa care a beneficiat de iluminat stradal electric. Centrala electrică si instalatiile au fost pornite între 15 si 30 noiembrie, pentru o perioada de probă, testele fiind realizate de experți austrieci, care au concluzionat că instalațiile erau corespunzătoare din punct de vedere tehnic.
Ulterior au fost aduse o serie de perfecționări becului electric, introducându-se filamentul metalic de osmiu (1898), wolfram (1908), mai întâi liniar, apoi spiralat (din 1909). După lampa cu vid, în 1900 a fost realizat becul cu vapori de mercur, iar în 1909 a început folosirea gazelor inerte. Din acel an s-a introdus umplerea becurilor cu un amestec de azot și argon, iar anul următor s-a propus realizarea tuburilor cu neon, a căror fabricare a început în 1913, când s-au aprins primele reclame luminoase folosind aceste tuburi
