Pe domnul Al. O. Teodoreanu, pre nume alintat Păstorel, îl știam — cum îl ştiu atâția — nu numai ca un humorist subtil, dar şi un gastronom avizat. Domnia sa este asemenea lui Brillat-Savarin despre care dl. Maurice des Ombiaux spunea că „a iubit masa pentru ea însăşi și că, dacă a scris despre ea, e numai pentru a prelungi în meditaţie plăcerea pe care masa o procură”.
Ştiind acestea și cum ne aflăm în ajunul sărbătorilor, când sună ceasul purcelului la cuptor cu morcovul în bot, cu codiţa încovrigată şi arozat de vin roş, am găsit de cuviinţă că Păstorel este cel indicat să tălmăcească înţelesul acestor zile festive.
Pe un scriitor care e şi gastronom nu-l poţi găsi mai dispus să tăifăsuiască decât la o masă înflorită de o sticlă la mijloc. Deci m-am grăbit să deschid uşa unui restaurant, obişnuit loc de întâlnire unde aveam să pălăvrăgim îndelung şi tacticos despre tainele bucătăriei şi ale pivniţei. Păstorel s-a supus interogatoriului meu ca un vinovat şi adesea a răspuns prompt în catrene. Dar acest interogatoriu s-a transformat de multe ori în discuţie.
— După cum bine ştii şi d-ta, i-am spus din capul locului lui Păstorel, trăieşte încă vie tradiţia sarmalelor de purcel la ceasul sărbătorilor de iarnă. E o tradiţie nobilă asta? Şi de ce se menţine cu predilecţie tocmai de Crăciun?
— Dacă ai ţinut seama de tradiţia populară, care îţi aminteşte că nu trebuie să începi ingrăşarea porcului chiar în ziua de Ignat, e greu să nu mergi până la capăt şi să nu faci şi sarmale.
Căci oricum aş vrea s-o ’ntorc,
Datinele zic aşa:
Nici Crăciun fără de porc
Şi nici porc fără sarma.
Am fost şi sunt foarte respectuos faţă de tradiţie şi m-am simţit totdeauna contrariat când împrejurările m-au silit să mă abat de la ea, ca de pildă anul acesta. Pentru mine, Crăciunul a reprezentat nu un simplu şi tradiţional festin, ci un ciclu de festinuri cu mâncări, cântări şi vinuri. Dar Crăciunul acesta mă surprinde bând apă de Karlsbad.
— Îmi vorbeşti de tradiţie. Ştiu că ai o slăbiciune specială pentru cronicari. Şi mai ştiu totodată că ai făcut cândva, cu un prilej oarecare, elogiul năstrapei de cristal. Or, îmi amintesc că Ion Neculce, în Cronica sa, pomeneşte de Dabija-Vodă care bea vinul din ulcică de lut, „zicând că e mai dulce”. Cum împaci tradiţia cu evoluţia la care a ajuns gustul dumitale?
— Când cristalul îţi permite să pui soare lichid în aer solid, întrebarea nici nu se mai pune. Francezii, care în ceea ce priveşte bunul gust nu au pereche, nu admit astăzi la masa lor nici măcar cristalul de culoare. În asemenea pahare, frumoase desigur în sine, ei pun flori. În turnarea vinului de preţ în pahare roşii, verzi sau fumurii, ei nu văd decât o grosolănie prusacă. Eu unul, fiindcă pe mine mă întrebi, le dau perfectă dreptate. Culoarea unui vin e desigur şi ea un agrement, iar pentru omul avizat un indiciu de sănătate sau boală. Întocmai ca tenul la om. De ce s-o falsifici sau s-o ascunzi vederii? De ce să interpui ceaţă între privirea mea şi între cele 18 carate ale Chateau-Iquem-ului? De ce să mă faci să cred că beau Pelikan-Tinte în clipa în care eu vreau să şi văd că beau Chambertin? De ce să-mi dai impresia că în paharul meu cu Vouvray s-a topit îngheţată de fistic? De ce să faci din Chablis leşie şi din Barsac sirop de smeură?
Tradiţia nu s-a pus niciodată în calea progresului, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia, decât în capetele seci. Or fi băut ei străbunii din cupe de argint şi aur. Ba unii, ca Dabija-Vodă, de care ai pomenit d-ta, şi-or fi gustat vinul din ulcele de lut, zicând că e mai dulce (eu prefer să fie sec, dar asta-i chestie personală), te asigur însă că cei vechi tot aşa cum n-ar renunţa astăzi la tren şi automobil de dragul căruţei, ar fi preferat şi atunci cristalul dacă l-ar fi cunoscut în formele de acum. Căci, rămâie-ţi în urechi:
Când convivul nu-i un bou,
Dă-i pahar oricât de nou,
Dacă vinul este vechiu.
Nu şi-a terminat bine ultimul vers al catrenului său, şi la masa noastră au dat buzna cei doi maîtres d’hotel, Costică şi Virgil, care au venit unul cu o spinare de iepure împănat, iar celălalt cu sticlele de vin roş. Degustând vinul şi pre gustul lui găsindu-l, Păstorel, potrivit obiceiului ce-l are, a început să facă reflecţii generale asupra vinului.
Între altele, a demonstrat că vinuri româneşti de bună calitate se găsesc în mici cantităţi, În cantităţi necomerciale, cum a spus el, şi că vinul curent este un vin înşelător, prost vinificat, fără buchet, fără culoare, fără gust. Ascultând acest atac, l-am întrerupt cu întrebarea:
—Dar ştii dumneata în ce condiţii sunt siliţi podgorenii noştri să lucreze?!
— Ştiu tot. E o chestie pe care o am la, ca să zic aşa, inimă şi aş putea spune chiar ficat (si jeune et cirrhosé).
În momentul acesta, Radu, garsonul, (trebue să-l cunoaşteţi!) ne atrage atenţia că cineva ne bate în geam. Era d. Ross, simpaticul nostrum caricaturist. Interlocutorul meu face o paranteză verbală, desemnându-l, după cum se şi cuvine, caricatural: si jeune et si Ross! La care paranteză, adaugă şi catrenul:
Situaţia-i normală.
Căci, orice ai vrea să-mi spui,
Ross e rosse de felul lui,
Pe când eu sunt ros de boală.
Şi răspunsul continuă astfel: Prin diferitele periodice în care mi s-a îngăduit să mă rostesc liber în această chestiune, am tras destule focuri în aer, căutând să demonstrez că mistreţul are păr şi găina pene, cu alte cuvinte că vitregele condiţii în care se zbat podgorenii noştri constitue o strigătoare nedreptate socială şi o acută primejdie naţională şi că ceea ce s-a făcut cu vinul nostru dovedeşte o uluitoare uşurinţă şi o profundă ignorare a problemei.
Suntem a patra ţară din lume din punct de vedere al producţiei, — printre cele din urmă din punct de vedere al consumaţiei şi inexistentă din punct de vedere al exportului. Conducătorii noştri nu-şi dau seama că exportul vinului este tot atât de important — dacă nu mai mult— ca şi exportul de petrol şi porumb, de pildă. Şi nu-i nici un motiv să fie aşa, căci:
Numai omul păcătos,
Primitiv şi fără haz.
Pune vinul mai prejos
De secară, grâu şi gaz.
Dar dacă motiv nu este, sunt cauze. Le-am putea rezuma:
1) Un om politic indiferent;
2) un productor ignar;
3) Un intermediar venal și
4) Un consumator ordinar.
Venind vorba apoi de complexul ce se cheamă o masă bună, mi-am interogat interlocutorul precum urmează:
— Vei fi de acord cu mine că gurmandul și gurmetul au fost totdeauna confundaţi de către ignari cu cei care înfulecă hămesiţi, fără artă, fără fineţe şi cu cei care îngurgitează băutura vulgară, fără socoteală şi fără pricepere. Nu crezi că e locul să stabilim că adevăratul mâncător şi băutor ştie să spiritualizeze masa? Nu crezi că trebuie subliniat preţul pe care îl au tovărăşia şi taifasul la masă?
— Mâncarea cea mai gustoasă şi vinul cel mai delicat îşi pierd jumătate din valoare dacă eşti silit să le consumi singur şi orice om vrednic să menţină noţiunea de om la nivelul ei va prefera la toate bunătăţile singurătăţii o masă simplă luată în bună tovărăşie. Căci,
De mâncare nu-ţi mai pasă,
Nici de vinul din pocal
Când vecina e frumoasă
Şi convivul spiritual.
— Dar spiritualizarea mesei să însemne oare numai tovărăşia, cât de plăcută, și taifasul, cât de subtil? Iată, de sărbători e obiceiul să se întrunească oamenii în jurul unei mese, unde fiecare se întrece să debiteze anecdote răsuflate și fără haz, zicând că petrece. Aprobi?
— Vinul ades când e spiritual — și există, desigur, vinuri spirituale — ridică intelectualitatea unei mese, în măsura tn care o face terre-â-terre prostul incapabil să decoleze cu mintea din farfurie. Anecdotistul, de pildă, înțeleg prin el profesionistul, adică acel personaj redutabil care cutreieră cafenelele pentru a mai afla „una nouă” şi care nu te lasă de nasturele hainei până ce nu-şi deşartă tot sacul lui cu marfă proastă, în timp ce d-ta te frămânţi şi suferi, cu gândul la întâlnirea de afaceri sau poate amoroasă, pe care acel zevzec palavragiu te face s-o pierzi. Acest maniac incorigibil şi etern inamic al desfătării în grup dă buzna în mijlocul festinului, blindat de nesimţirea lui, ca un tanc veritabil între nevinovaţi fără arme. El ne sleieşte nouă sosul în farfurie şi ne otrăveşte vinul cel mai bun.
Evident că situaţia aceasta neplăcută se agravează enorm când în faţa lui se iveşte un adversar de aceeaşi talie. E singura luptă singulară în care nu pier decât martorii, cu cât se lovesc mai aprig combatanţii. Eu am văzut un idiot bubos care în faţa asistenţei consternate, după ce a ascultat timp de aproape o jumătate de oră o anecdotă mai idioată decât el, a intervenit: “Nu-i aşa, să v-o spun eu!” Şi ne-a repetat cu un sadism rafinat şi rece aceeaşi anecdotă, cu singura deosebire că eroul, în loc să fie colonel de cavalerie, era numai căpitan şi simplu infanterist, pe când scena, în loc să se petreacă la Birmingham, se petrece la Calafat şi în chiar prezenţa povestitorului.
— Şi împotriva acestei situaţii nu-i nicio scăpare?
— Ba da, îmi răspunse Păstorel adulmecând vinul din pahar, vecina din dreapta pe care o serveşti şi sticla din stânga din care o serveşti. Căci dacă ştii să apreciezi frumosul şi plăcutul,
Când vecina e frumoasă
Şi când vinul este bun,
De anecdotist nu-ţi pasă
Nici în seara de Crăciun.
— Toate bune, i-am replicat. Dar frumuseţea vecinei pe de o parte, tăria vinului ce lunecă uşor pe de alta şi — colac peste pupăză — anecdotistul care te toacă la cap nu sfârşesc prin a te face să ţi-l pierzi?
— Adică să te îmbeţi? mă întreabă Păstorel.
— Chiar aşa!
— Un ipocrit ţi-ar răspunde că nu există oameni beţi, ci numai vinuri nebune. Eu însă îţi răspund aşa:
De când crâşmele cutreier
Am văzut — şi nu o dată —
Om ce bea şi nu se-mbată.
Dar acela n-avea creier.
— Să-mi dai voie să te contrazic. Suntem desigur de o părere că băutorul şi gurmandul sunt oameni subtili şi inteligenţi. Or, aminteşte-ţi vorbele lui Brillat-Savarin: „Gastronomia e vrăjmaşa exceselor; orice om care capătă indigestie sau care se îmbată repede riscă să fie şters din controale”.
— Nu zic ba, dar amintesc că excepţiile au, printre alte rosturi, şi pe acela de a confirma reguli. Şi apoi, Brillat-Savarin a fost, după cum însăşi cartea lui o dovedeşte, un gourmet d’eau douce. Ca să fiu perfect sincer, eu cred că excesele unor anumite firi sentimentale şi impulsive nu pot anula calităţi organice cu care natura le-a înzestrat din naştere.
— Atunci justifici beţia?
— N-o justific, dar o înţeleg. Şi tout comprendre c’est tout pardonner. La care adaug: bonne charité commence par soi-meme. Dar să nu glumim pe o chestie atât de serioasă. Sunt oameni — şi cei mai numeroşi — care nu văd în vin decât unii o combinaţie şi alţii un amestec de zahăr, alcool, tanin, acid tartric, etc. Ei bine, vinul e ceva mai mult decât atât. Dacă ar fi să-l definesc, aş afirma că e singura fiinţă vie în stare lichidă: se naşte, trăieşte şi moare. Vin de vin se deosebeşte ca om de om, atât organic cât şi temperamental. Există vinuri uşoare, superficiale chiar şi care dispun la glumă, cum sunt unele vinuri de Moselle, Anjou, hilarele vinuri de Ai şi Verzenay, precum şi zglobiul Vouvray, care, după o veche expresie franceză, râd în pahar.
Sunt altele, măcar că sincere, dar agresive şi brutale, cum sunt mai toate vinurile licoroase spaniole şi italiene, cum este Tokay-ul vecinilor noştri de la vest şi chiar Cotnarul Măriei Sale Domnului Ştefan Voevod. Sunt altele subtile, substanţiale şi perfide, precum Chambertin-ul, Pommard-ul (se bea ca apa), Beaume, Nuits, Montrache, care se insinuează şi răpun consumatorul când credea că e mai sigur de sine. Sunt altele abjecte, amintind profesionista în zdrenţe, impudică şi desmăţată, care atacă trecătorul nocturn, insultând prin existenţa ei natura şi scoborând noţiunea de om.
Aceste aprecieri, fireşte, nu sunt universal valabile. Căci acelaşi vin nu are acelaşi sentiment faţă de cei care-l beau. „Pour éviter les suites fâcheuses de l’alcoolisme, buvez un vin loyal”, a spus Léon Daudet, medic diletant şi consumator militant.
— Am aflat că în curând hanul de la drumul mare al Ancuţei, zugrăvit de d. Mihail Sadoveanu, va să pogoare din cadru şi să devină realitate vie. Adică am aflat că s-a constituit o asociaţie cu titlul „Hanu Ancuţei”. Aşa e?
— Chiar aşa, îmi pare bine că-mi pui această întrebare. Mi-a mai fost pusă de altfel, dar agresiv şi, cum venea de la periferia scrisului, am socotit oportun să nu răspund. Răspund acum: „Divanul Meşterilor şi Cărturarilor de la Hanu-Ancuţei” este o societate academică prezidată de autorul cărţii de la care-şi trage titulatura. Hanu Ancuţei însă va fi, după cum numele o indică, o cârciumă-restaurant condusă de un specialist. Singura legătură între cârciuma-restaurant şi societatea academică e aceea că conducătorul comerţului dăruieşte anual o cotă-parte societăţii, care din această sumă va decerne premii de încurajare începătorilor din toate domeniile artistice.
E ceea ce o deosebeşte de celelalte societăţi similare ale căror venituri provin exclusiv din vistieria statului sau din pomana publică Nici pomană, nici politică, cu asta pornim la drum.
— Dar acesta să fie unicul scop al Divanului?
— Societatea are, fireşte, şi scopuri mai mari. Şi desigur că, dacă numele celor ce o alcătuiesc n-ar fi o garanţie că ele vor fi atinse, n-aş cuteza să le dau în vileag. În afară de încurajarea tinerelor talente, societatea îşi propune să-şi aducă contribuţia ei la propăşirea limbii româneşti, şi respectuoasă faţă de tradiţie, cătând, după cum glăsuieşte actul constitutiv, să facă punter între trecut şi prezent.
Aici intervine un detaliu care aparent nu-i decât o glumă şi o jucărie. Şi anume: titulaturile membrilor care se numesc, în loc de preşedinte, Mare Vornic (Mihail Sadoveanu), în loc de secretar general Mare Logofăt, în loc de casier, Vistiernic, în loc de administrator delegate, Spătar şi Portar de Suceava, etc.
Dar aceste titulaturi sunt utilizate fiindcă ele au fost şi fiindcă membrii Divanului au chibzuit că e bine să-şi amintească aceasta, la întâlnirile lor. Asta e partea ca să zic aşa serioasă. Partea plăcută o va constitui desigur faptul că măcar de două ori pe an, adică la cele două şedinţe obligatorii, cei mai de seamă muzicanţi, scriitori, pictori, într-un cuvânt artişti ai ţării, vor avea prilej să se întâlnească (unii nici nu se cunosc) la o masă comună şi desigur veselă, făcând totodată şi o fapta bună (decernarea premiilor).
Dacă asociaţia aceasta academică n-ar duce decât la acest rezultat, încă îşi va fi găsit un rost în această ţară. La una din întrunirile unui mic comitet, numit Eforie, Marele Vornic mi-a dictat câteva din dorinţele sale. Citez: „Toate câte se spun şi se fac, să fie cu duh şi cuviinţă. Mânia şi ocara nu sunt îngăduite nici într-un chip. Acel ce se va face vinovat de unele ca acestea, se va certa cu pedeapsa tăcerii şi printr-o foarte scurtă întristare. După care Ctitorii şi Oaspeţii vor ciocni câte o ulcică nouă pentru Meşterii şi Cărturarii morţi, care au slujit ţara şi neamul cu credinţă şi dreptate”.
Aşa socot că va şi fi:
Când Divanul se adună
Cu credinţă şi dreptate,
În Divan e voie bună
Şi’n Parnas prosperitate.
Ora de amiază de la care a pornit convorbirea noastră a devenit între timp ceas de seară. Vorbisem destul şi destule. În faţa noastră se ridica o problemă: unde luăm masa?
*** Lascar Sebastian, Dimineaţa, 2 ianuarie 1936
Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu) s-a născut pe 30 iulie 1894 la Dorohoi și a încetat din viață pe 17 martie 1964, la București.
