Născut pe 3 octombrie 1895 în satul Konstantinovo din Riazan, Serghei Esenin și-a pus capăt zilelor pe 28 decembrie 1925. Autobiografia pe care o reproducem a fost scrisă cu câteva săptămâni înainte de sinuciderea poetului.
“M-am născut în 1895, la 21 Septembrie (3 octombrie, stil nou), în guvernământul Riazan, judeţul Riazan, plasa Kozminskaia, satul Konstantinov.
La vârsta de doi ani m-a luat bunicul meu după mamă, un om destul de înstărit, care mai avea trei feciori mari și burlaci; printre ei mi s-a scurs aproape toată copilăria. Unchii mei erau foarte îndrăzneţi și se ţineau de năzbâtii. Gând aveam trei ani și jumătate, m-au suit călare pe un cal fără șa, dându-mi drumul în galop. Ţin minte că m-am apucat vârtos cu mâinile de coamă și eram cât pe ce să înnebunesc. Apoi m-au mai învăţat să înot. Unul dintre unchi (unchiul Sașa) mă lua în barcă, se depărta de mal, mă desbrăca până la piele și mă asvârlea, ca pe o surcică, în apă. Eu dădeam, neîndemânatic şi înspăimântat, din mâini și, până când începeam să înghit apă, unchiul zbiera:
– Hei! Ticălosule! Ei, nu eşti bun de nimic!
“Ticălos” era vorba lui de alintare. Mai târziu, pe la vreo opt ani, alt unchi mă folosea deseori în loc de câine de vânătoare, punându-mă să înot în lac după raţele împuşcate de dânsul.
Mă căţăram cu multă dibăcie în copaci. Printre băieţii de vârsta mea treceam drept cel mai straşnic vizitiu şi eram şi bătăuş grozav; nu era zi în care să nu fi avut zgârieturi pe obraz. Pentru toate astea mă ocăra, din când în când, numai bunica, iar bunicul căuta atunci s-o aţâţe:
– Eşti o proastă, lasă-l pe băiat să se oţelească!
Bunica mă iubea totuşi mult de tot şi gingăşia ei întrecea orice hotare. În fiecare sâmbătă făceam baie, mi se tăiau unghiile şi capul îmi era frecat cu untdelemn, pentru că în păru-mi încârlionţat nu izbutea să intre niciun pieptene. Dar nici untdelemnul nu se arăta de mare folos. Totdeauna urlam din fundul bojocilor şi păstrez chiar şi acum un simţământ neplăcut faţă de ziua de sâmbătă. Aşa mi s-a scurs copilăria. Când m-am făcut mai mărişor, ai mei mă şi vedeau învăţător de ţară; de aceea m-au dat la şcoala de pe lângă biserică, urmând ca, de aci, să mă înscriu la Institutul de învăţători din Moscova. Din fericire, lucrul acesta nu s-a înfăptuit. Am început să scriu versuri de timpuriu, pe când eram de nouă ani, însă creaţia conştientă a început abia la vârsta de 16 – 17.
La optsprezece ani m-am mirat că revistele nu publică versurile trimise de mine şi am purces spre Petersburg. Acolo am fost întâmpinat peste tot cu bunăvoinţă. Primul întâlnit a fost Blok, al doilea, Gorodeţki. Mi se scurgea sudoarea şuvoi pe frunte privindu-l pe Blok, fiindcă era întâia oară când aveam prilejul să văd un poet în carne şi oase.
Gorodeţki m-a prezentat lui Klinev, despre care nu auzisem nimic până atunci. Cu acesta am legat o prietenie dintre cele mai trainice. În aceşti ani m-am înscris la universitatea lui Șaniavski, unde am urmat cursurile doar un an şi jumătate, după care m-am reîntors la ţară. Dintre poeţii contemporani, admiram cu deosebire pe Blok, pe Belîi şi pe Klinev. Belîi m-a îndrumat asupra formei, iar de la Blok şi Klinev am învăţat ce este lirismul.
La 1919 am publicat, împreună cu câţiva prieteni, manifestul imagist. Imagismul era o şcoală formală pe care noi am vrut s-o definim. Dar şcoala aceasta nu avea nicio temelie, aşa că a pierit de la sine, părăsind adevărul pentru imaginea organică. M-aş fi lepădat cu plăcere de multe din versurile mele religioase, dacă ele n-ar avea însemnătatea drumului parcurs de un poet până la Revoluţie.
Încă de pe când aveam opt ani, bunica m-a purtat prin tot felul de mănăstiri şi, din pricina ei, se aciuau în casa noastră numeroşi pelerini. Se cântau cântece bisericeşti, în versuri. Bunicul, dimpotrivă, nu scăpa prilejul să tragă la măsea şi căuta mereu să nimerească pe la nunţile din sat. După aceea, când am plecat de la ţară, am fost silit să-mi revizuiesc îndelung felul de viaţă.
În anii revoluţiei am fost din toată inima alături de Octombrie, pe care îl înţelegeam însă tot în felul meu, ţărăneşte.
În ceea ce priveşte evoluţia formală, mă simt, azi, atras din ce în ce mai mult de Puşkin. Celelalte amănunte autobiografice pot fi găsite în versurile mele”.
*** Autobiografia a fost scrisă în octombrie 1925. Traducerea îi aparține lui Victor Kernbach (Revista Fundaţiilor Regale, iunie 1946)
După doar câteva săptămâni, pe 28 decembrie 1925, Esenin și-a pus capăt zilelor.
