În 1962, colectivul redacţiei „Biblioteca pentru toţi” a avut iniţiativa de a solicita unor scriitori români contemporani a căror operă urma să fie tipărită în populara colecţie o scurtă notă autobiografică, menită să completeze cu câteva date esenţiale prefeţele respectivelor volume. Unul dintre autorii din opera cărora se pregătea apariţia unei selecţii în „Biblioteca pentru toţi” a fost Miron Radu Paraschivescu (volumul “Declaraţia patetică, Cântice ţigăneşti, Laude şi alte poeme” a apărut în toamna anului 1963). Solicitat de redacţie, autorul “Cânticelor ţigăneşti” a trimis în decembrie 1962 o notă autobiografică; aceasta n-a mai apărut, până la urmă, în volum. Păstrat cu grijă printre hârtiile redacţiei și publicat la moartea poetului, textul constituie astăzi un document autobiografic valoros.
“M-am născut spre sfârşitul anului 1911 (2 octombrie 1911), la Zimnicea-Teleorman, din părinţi institutori, iar de la patru ani am copilărit la Vălenii de Munte, în casa unei bătrâne ţărance care mi-a fost prima învăţătoare de limbă românească, Mama Leana Savu. Tot la Văleni m-am reîntors la 45 de ani, ca să îmbătrânesc. De la părinţii mei am moştenit un instinct pedagogic pe care mi l-am verificat prin publicarea, şi atâta cât am putut, prin încurajarea unor talente tinere, de la Marin Preda (în 1940), până la Ilie Constantin (în 1957).
Tot în cadrele corpului didactic se situează şi debuturile mele literare: întâia revistă în care mi-am văzut numele tipărit sub primele versuri apărea din pasiunea pentru poezie a unui tânăr învăţător dintr-un sat de lângă Văleni. Abia în vârstă de 20 de ani, Ioan Marinescu, din Predeal-Sărari, edita, prin 1926, la tipografia lui Neculai Iorga din Văleni, o revistă, “Povestea”, din care au apărut cu totul două numere, şi ai cărei colaboratori erau directorul ei şi subsemnatul.
Subsemnatul, vorba vine, fiindcă la vârsta de 15 ani nu îndrăzneam să apar în târgul unde mama era directoare de şcoală cu poezii de dragoste, ci mă foloseam de două pseudonime: Emil Soare, cu care le semnam pe cele optimiste, şi Radu Nour, pentru cele sumbre şi pesimiste.
La 17 ani, însă, eram convins că adevărata mea chemare e pictura şi m-am dus să urmez cursurile Şcoalei de Arte Frumoase din Cluj, unde am cunoscut profesori remarcabili, cu care aveam să rămân prieten toată viaţa: poetul Emil Isac, care ne preda estetica, şi pictorul admirabil care e Catul Bogdan.
După doi ani de Belle-Arte, nu am crezut că mai am ce învăţa la şcoală şi am continuat să pictez pe cont propriu. Dar, după două expoziţii soldate cu un total insucces, şi de public, şi bănesc, nereuşind să vând măcar un singur desen, m-am hotărât de la o zi la alta să renunț la pictură, nu că n-aş fi avut încredere în talentul meu; dimpotrivă, până azi sunt neclintit în convingerea că am ucis în mine un nou Picasso sau (mai curând) un Braque.
Dar trebuia să mănânc, fiindcă tata nu voia să-mi acorde nici o asistență, câtă vreme nu-mi iau licența în drept… dar mie publicistica a fost aceea care-mi acorda un minim de onorariu pe care pictura mi-l refuzase. Aşa că, tot sub scutul unui învăţător, scriitorul Ştefan Alexiu din Ploieşti, care îngrijea acolo redactarea “Gazetei învăţătorilor prahoveni”, mi-am reluat, în 1932, activitatea publicistică. Am avut doi critici severi în mama şi tatăl meu.
Mama, ea însăşi scriitoare de talent, deşi n-a tipărit nimic, fiica unuia din fruntaşii socialişti ai secolului trecut, Paul Scorţeanu, publicist, prieten bun cu Const. Mille, Anton Bacalbaşa şi mai ales cu Al. Flechtenmaher, mama, aşadar, mi-a mărturisit cu fină ironie că articolele mele de gazetă îi amintesc foarte bine de Rică Venturiano, cu care mă punea nu o dată pe două coloane, spre comparaţie şi încurajare!
Iar tata, căruia i-am arătat un manuscris de poezii, mi-a spus mormăind: „M-da! te pricepi şi tu să stilizezi!”. Cu asemenea certificate, am cam încetat să mă mai socotesc mare poet şi ziarist, dedicându-mi o bună parte din viaţă „stilizării” pe româneşte a unor poeţi străini, de la Puşkin, Mickiewicz şi Nekrasov până la Rimbaud, Max Elskamp, Lorca, Desnos şi Ungaretti.
Prin 1928 – 29, am cunoscut, la Cluj, un fruntaş al comuniştilor ceferişti care scria şi poezii, iar contactul prim cu un comunist veritabil m-a emoţionat în chip cel puţin egal cu descoperirea artei literare sau a picturii. Prin 1933 – 34, l-am cunoscut pe Sahia, şi prin el am intrat în legătură cu cercurile din Capitală, unde mi-am început educaţia marxist-leninistă, împreună cu mulţi tineri de vârsta mea, sau aproape, printre care Radu Popescu, I. Vitner şi nenumăraţi alţii ale căror nume s-au şters din memoria ori din activitatea publicistică.
Însă adevăratul debut literar mi l-am făcut la revista UNU, unde i-am cunoscut şi iubit pe Geo Bogza, Ştefan Roll (Gheorghe Dinu), Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Brunea-Fox, Saşa Pană, Aurel Baranga şi mulţi alţii. În cadrul acestei grupări, revolta noastră anarhică şi-a primit confirmarea purităţii ei. Nu e puţin lucru, vă rog să credeţi! Cei care am venit de acolo la U.T.C. învăţasem foarte bine măcar acest lucru fundamental: că ne e silă de burghezie, de stilul ei de viaţă şi de stilul artei ei.
Mai târziu, adică prin 1935, am colaborat la revistele democratice de stânga, “Cuvântul liber”, “Reporter”, “Facla”, pentru ca, în 1936, să primesc misiunea de neuitată cinste, aceea de secretar de redacţie al revistei legale teoretice a P.C.R., “Era nouă”, din care n-au putut apărea decât trei numere, căci al patrulea ne-a fost suprimat din tipografie. Atunci i-am cunoscut pe N. D. Cocea, Ştefan Voicu, Ilie Constantinovschi, Eugen Schileru şi, afară de ei, mulţi alţi tovarăşi de crez şi de luptă, dintre care unii au murit fizic, iar alţii moral.
Bineînţeles că-n tot acest timp scriam şi versuri, dar, deşi până azi nu sunt prea convins de talentul meu, totuşi mai scriu şi nu ştiu dacă perseverenţa şi fidelitatea faţă de poezie nu suplineşte uneori satisfacţia pe care ţi-o dă talentul.
Când, în 1936, a început războiul civil din Spania, am cerut să fiu trimis şi eu acolo, în brigăzile internaţionale. Tovarăşii mi-au refuzat însă cererea, fiindcă nu făcusem armata (eram reformat) şi nici nu ştiam cum se mânuieşte o armă de foc. De disperare, am scris versuri de front şi m-am apucat să-l traduc pe Federico Garcia Lorca, de curînd omorât de fascişti; traducerea n-a reuşit decât cu o aproximaţie atât de mare încât versurile lui Lorca sunau ca şi cum ar fi fost scrise în româneşte; am adăugat şi unele originale, şi aşa s-au născut “Cânticele ţigăneşti”, placheta mea de debut, singura în care îndrăznesc să cred uneori că se găseşte urma unei vocaţii poetice.
Din 1937, am trăit timp de zece ani din gazetărie, iar în 1949 am redactat o revistă pentru tineri, la Cluj, “Almanahul literar”, devenită mai târziu “Steaua”. În toţi aceşti ani (…) m-am străduit să dau la iveală cât mai multe nume şi talente literare. Acestea, de altfel, mi se par şi cea mai sigură realizare a mea.
Proiecte literare? Bineînţeles, ele se confundă cu dorinţele mele: editarea unei reviste pentru tinerii poeţi, care să nu le plătească nici o colaborare, poeţi proveniţi din masă, din cenaclurile şi cercurile de creaţie populară. Până atunci, îmi văd de pomii şi trandafirii din grădina mea de la Văleni, pe care tot un poet mi-a dăruit-o, Adam Mickiewicz, căci mi-am cumpărat-o acum şapte ani din drepturile de traducător în româneşte al monumentalului Pan Tadeusz, adică, vorba tatei, din ce mă pricep şi eu mai bine: să stilizez…”
*** Miron Radu Paraschivescu, 1 Decembrie 1962
Poetul a încetat din viață pe 17 februarie 1971, după o grea şi lungă suferinţă.
