…Atunci când Emil Gârleanu n-avea palton

“Ciudate şi tulburătoare sunt meandrele şi mendrele memoriei! Ţin în mână o scrisoare a lui Emil Gârleanu, clasicul nostru Emil Gârleanu — inedită pînă acum — pe care o adresează în anul 1910 lui Mihail Dragomirescu. Şi deodată, din jungla amintirilor, nu ştiu prin ce miracol şi prin ce tainice porunci asociative, una se însufleţeşte şi se aşază in vârful peniţei, proaspătă, despotică, edificatoare, ca să fie caligrafiată.

Era, parcă, în 1933 sau, poate, 1934. Un redactor de la „Times”, vechiul, tradiţionalistul şi sobrul ziar londonez, află că undeva, într-un cartier mărginaş al Londrei, trăieşte aproape nonagenară, confruntată de lipsuri şi de mizerie, ultima fiică a lui Charles Dickens, văduvă, singură, pe numele ei prin căsătorie Katherine Peruggini.

Drepturile de autor ale lui Dickens încetaseră să mai curgă din 1920 cînd se împlinise legiuitul soroc al unei jumătăţi de secol de la moartea lui, iar opera căzuse în domeniul public. Gazetarul britanic, impresionat de cele văzute, le relatează cu patos reţinut şi lirism delicat. El propune, în concluzie, deschiderea unei liste de subscripţie pe care o inaugurează personalul tipografic, administrativ şi redacţional al „Times”-ului. Recurge, adică, la soluţia obolului public. Reacţia a fost pur şi simplu uluitoare. În câteva zile numai, de la muncitorii portuari din estuarul Tamisei până la corporaţiile meşteşugăreşti şi de la membrii Camerei lorzilor pînă la aceia ai familiei regale, toţi şi-au dat contribuţia, după măsură şi posibilităţi — ca într-un unanim referendum al Binelui şi al Frumosului — totalizând suma de aproape un sfert de milion de lire sterline.

Cifra reprezenta o avere, frizând şi atunci, ca şi acum, fabulosul, şi lista a fost închisă înainte de a se împlini o săptămână de la lansarea ei, deoarece dania colectivă depăşea toate trebuinţele şi toate fanteziile.

Mărturisesc — fără nici o reticienţă — că întâmplarea aceea — cu toată tinereţea mea care era deşucheată, contestatoare şi iconoclastă, ca orice tinereţe, — m-a copleşit; cum şi astăzi evocând-o, încerc o emoţie. Fiindcă în această superbă replică de solidaritate naţională cu legile omeniei, ca într-o foaie de temperatură morală, citeam cum înţelege un popor să preţuiască valorile lui artistice.

N-am mai gândit, multă vreme, la episodul acesta. Îl uitasem. Aşa credeam cel puţin. Dar iată că el îmi revine, parcurgând şirurile lui Emil Gârleanu, ca o stihie şi ca o nouă imputare pentru ceea ce a fost şi nu va mai trebui să fie niciodată.

Reproduc aidoma pateticul text al epistolei cu sublinierile trimiţătorului şi în ortografia vremii.

Acesta este conţinutul scrisorii, destul de elocvent ca să mai aibă nevoie de vreun comentariu. Cred, totuşi, că unele lămuriri sunt necesare:

Iubite D-le Dragomirescu,

Cu impresia reprezentaţiei „Regele Lear” aş putea da dreptate bietului Edgar, când pe acea noapte de furtuni legendare, nevoit de groaznice împrejurări, şi-a luat nişte trenţe în spate ca să nu fie recunoscut. Dar ce împrejurări meschine, în schimb, mă silesc să umblu pe acest frig groaznic într-un nemernic pardesiu!

Marea nuvelă o am gata mâine; astăzi chiar te rog mult să te duci la Costin Petrescu să-mi faci ce te-am rugat. E singura scăpare.

Eu stau şi te aştept toată ziua la Cafeneaua Imperial. La 1 Decembrie am de luat 750 lei. Din aceştia îi dau hârtie la mână lui Costin să iee aceşti 200 plus 40 care-i mai datoresc.

Bietul Tom aşteaptă. Altfel imprecaţiile mele vor întrece ceea ce închipuirea lui Shakespeare a putut pune în gura bătrînului rege părăsit.

Cu devotement,

Em. Gârleanu

10.11.1910

Rândurile lui Emil Gârleanu — după cum s-a observat — poartă data de 10 noiembrie 1910. Am pe masa mea de lucru volumul din colecţia „Biblioteca Teatrului Naţional” cu piesa Regele Lear, tipărit în 1911 de vechea editură „Minerva”.

Lucrarea lui Shakespeare a fost tălmăcită în limba noastră de Mărgărita Miller-Verghi, decedată la vîrsta de 90 de ani, în 1954, complet oarbă, — o frumoasă inteligenţă şi sensibilitate scriitoricească. Pe pagina de gardă a opului care cuprinde Regele Lear, în coperta lui portocalie desenată de Sirato, se face ca de obicei menţiunea: „Jucată pentru întâia oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în ziua de 9 noiembrie 1910“.

Aşadar, Gârleanu asistase la premiera spectacolului cu o zi înainte de a face disperatul apel la oficiile lui Mihail Dragomirescu.

Costin Petrescu ar putea fi luat cu uşurinţă de cei care n-au auzit de el drept bancher. Nu. Era pictor. Pictor academic, cu un anume talent, incontestabil, cu multe şi puternice legături în protipendada bucureşteană şi cu o ştiinţă de a-şi administra excelent meseria. Frecventa boema artistică a Capitalei şi ajuta — destul de parcimonios — pe aceia în nevoi, cu toate că financialmente era mai înlesnit decât toţi.

Lui i se datorează prima cortină — care nu mai există — a Teatrului Naţional din Bucureşti şi tot el este autorul frescei din sala de concerte a Ateneului Român

Edgar şi Tom pomeniţi în scrisoare, — s-a înţeles de fiecare — sunt personagii din tragedia shakespeareană, iar cafeneaua „Imperial”, pe care personal n-am mai apucat-o, se afla pe fosta stradă Ion Câmpineanu.

Şi acum câteva date — cunoscute, desigur — dar care în contextul acesta merită să fie reactualizate pentru semnificaţia lor.

Emil Gârleanu moare la 2 iulie 1914 în vârstă de 36 de ani. Până atunci publicase: Bătrânii (1903); Cea dintâi durere (1907); Odată (1907); Într-o noapte de mai (1908); 1877 — schiţe de război (1908); Punga (1909); Trei vedenii (1910); Amintiri şi schiţe (1910); Din lumea celor care nu cuvântă (1910); Nucul lui Odobac (1910) şi Visul lui Pillat.

S-au mai publicat postum: O lacrimă pe o geană şi Privelişti din ţară, ambele în 1915.

Volumele închid, ca într-o gemă, creaţia literară a lui Emil Gârleanu. Am recurs la această enumerare bibliografică pentru a sugera cât mai plastic sumbra culoare a timpului din leatul 1910, atunci când nefericitul scriitor n-avea palton, cu toate că fusese anul lui cel mai fertil, anul în care în vitrinele librăriilor patru cărți îi purtau numele”.

*** L. Kalustian, România literară, aprilie-iunie 1972

Puteți citi și:

Emil Gârleanu, delicatul scriitor stins la doar 36 de ani