Haralamb Zincă, pe numele său real Hary Isac Zilberman, s-a născut pe 4 iulie 1923 la Roman și a studiat în anii 1950-51 la Şcoala de Literatură Mihai Eminescu. A fost după aceea redactor la numeroase publicaţii, între care Viaţa Românească, Luceafărul, Gazeta literară și, un timp, director al Casei Scriitorilor.
Zincă a debutat în anul 1951, a publicat numeroase volume de proză scurtă şi mai ales romane, fiind unul dintre cei mai populari autori de romane cu subiect de război, romane poliţiste, de spionaj şi aventuri, unele ecranizate. Printre cărţile cele mai cunoscute ale prozatorului se numără “Taina cavalerului de Dolenga” (1965), “Moartea vine pe bandă de magnetofon” (1966), “Ochii doctorului King” (1968), “Un glonte pentru resident” (1975). O carte-document de mare interes a fost, în epocă, “Și a fost ora H”, apărută în 1970.
“Pe Haralamb Zincă l-am cunoscut în urmă cu multe primăveri, oh, cât de multe, la Sinaia. Zincă era un tânăr scriitor, subsemnatul un foarte tânăr scriitor. Ce ironic e timpul, se duce și nu-l vezi, vorba unui mare poet al nostru.
Când am vorbit de primăvară, am încercat să fac un soi de metaforă, modestă ce e drept: în realitate era iarnă, una din iernile noastre frumoase, ningea în fiecare zi, printre brazi observai nişte arcuri vii, dacă erai mai atent îţi dădeai seama că sunt veveriţe.
Haralamb era un om pe care-l interesau toate, deşi încerca să-şi ascundă curiozitatea. Nu reuşea pe deplin. Publicase vreo câteva cărţi, „Primăvara“, „Jurnal de front“, „Un civil în tranşee“, însă, dacă nu mă înşel, nu-şi începuse seria de cărţi poliţiste care i-a adus larga popularitate, de care, parcă plictisit, a încercat să scape, fără a reuşi, publicând foarte serioasa, foarte documentata lucrare (nu-mi vine să-i spun roman) „Și a fost ora „H“.“
La început curiozitatea rău mascată cu care scormonea chipurile, fie pe alei, fie în sufragerie, fie la micul bar, m-au iritat, pe urmă am devenit şi eu curios, iar apoi pur şi simplu ne-am împrietenit. Zincă nu mă cunoştea nici după nume, nici din scris. Când a aflat că… fac versuri, mi s-a părut că descifrez o vagă ironie pe figura sa. Şi atunci m-am enervat pentru ultima dată. Acum înclin să bănuiesc că nu era ironie, ci simpatie. Într-adevăr, de unde să ştii că H. Z. n-a păcătuit şi el cu versuri cândva?!
Am vizitat împreună castelul cel mare şi acolo, în faţa unor cavaleri de bronz, Zincă mi-a spus o istorie suficient de macabră, cu nişte cadavre ascunse în armuri, sau cam aşa ceva. Era prevestirea autorului de cărţi detective care vine, sau autorul deja se născuse? Aici memoria mă trădează. Mă întreb dacă l-a trădat şi pe autorul „Cavalerului de Colenda” vreodată.
Era şi, desigur, rămâne un om foarte informat. Trecea cu dezinvoltură prin toate subiectele. Bănuiesc că doar despre sculptură n-am vorbit. Este un om prietenos, dar n-aş putea să afirm că îşi arăta amiciţia faţă de oricine. L-am cunoscut totuşi prea puţin, în acea iarnă, şi apoi fulgerătoare schimburi de impresii în Capitală. L-am cunoscut mai mult din cărţile sale. A scris destul de multe, şi bineînţeles va mai scrie. N-am citit „Un civil în tranşeeȚ, în rest, puţine cred că mi-au scăpat. Toate mi s-au părut captivante. Dacă ar fi vorba de preferinţe, dintr-un punct de vedere şi subiectiv, şi sentimental aş prefera „Moartea spionului fantomă” şi „Moartea vine pe bandă de magnetofon”. Nu neapărat datorită titlurilor insolite — cu toate că un titlu apetisant înseamnă o jumătate de victorie …
Am apreciat și invidiat răbdarea, meticulozitatea pe care le-a dovedit Haralamb Zincă strângându-şi materialul pentru „Și a fost ora „H”. Știu că într-o asemenea carte nu te poţi juca inventând fapte, mai ales când apar nume reale.
Mi-a plăcut că autorul a evitat acel ton drastic şi definitiv pe care-l adoptă unii autori sau istorici când e vorba de duşmani.
Nu e nici o scofală să-l pui la pământ pe un duşman tâmpit! M-am întrebat până unde a mers Zincă cu documentarea şi în cazul romanelor „Soarele a murit în zori” şi „Pe urmele agentului B-39”.
Problema nu este acută, acestea sunt cărţi de ficţiune, totuşi apar şi personaje reale, Hitler, Schellenberg, etc. Personajul principal e un maior al serviciilor secrete române. Deghizat în „duşman al poporului”, în filogerman, el trăieşte „frumoase” aventuri pe multe meridiane. Capitolele cele mai dificile ale cărţii, pe care Zincă le-a „absolvit” cu succes, mi s-au părut cele în care se strecoară, prin anul ‘39, ca ataşat de presă la Legaţia română din Berlin. Aici trece printr-o situaţie clasică, este detestat de către toată lumea. Nu situaţia clasică e originală ci modul cum o tratează autorul.
Ei bine, nu sunt critic sau eseist, şi iată că mă pomenesc făcând consideraţiuni asupra cărţilor lui Zincă. Ca orice autor fecund, a scris cărţi bune şi cărţi mai puţin izbutite. Să fiu ars pe rug ca vrăjitoarele dacă pot să mă pronunţ care e cea mai bună şi care e slabă. Fiind şi subsemnatul un autor — bun, rău, — cine poate decide în afară de Măria Sa, Publicul — sunt iremediabil un sentimental.
Îndrăgesc o carte după un personaj, după un accent ciudat din vreo pagină. Acestea nu sunt criterii… serioase, bineînţeles.
Există un fenomen printre autorii de romane de aventuri — mă refer la cei cu vocaţie, nu la cei care scriu ca să-şi treacă timpul sau consideră că e un gen accesibil, uşor.
Iată care e fenomenul — dacă se poate numi fenomen. La un moment dat, autorul de romane de aventuri se decide să devină serios şi să scrie o carte serioasă. Se întâmplă să reuşească, romanul are toate calităţile unei cărţi serioase, dar, primo, criticii, aceşti zei, ştiindu-l pe autor „neserios”, nu-l bagă în seamă, iar cititorii rămân dezamăgiți.
E cazul să dau exemple? Simenon a scris: „Inelele de la Bicêtre”. Carte profundă, însă lumea aștepta un „Maigret”.
Un scriitor englez ilustru s-a plictisit îngrozitor de Sherlock Holmes, l-a omorât și s-a apucat să scrie cărţi serioase. Le-a scris. Au apărut. Le-am citit. Erau bune. Dar inima mea tânjea după Holmes. Nu numai a mea. Printr-o jonglerie, Sir Arthur Conan Doyle l-a înviat pe Holmes … Aşa cerea Cititorul”, scria poetul Leonida Neamțu în revista Steaua din 1983 despre Haralamb Zincă.
„Acum douăzeci de ani, își amintea în 2003 criticul literar Gabriel Dimisianu, Haralamb Zincă era unul dintre cei mai populari scriitori ai noştri, autor profesionalizat, şi prolific, de romane poliţiste şi de spionaj. Cu “Taina cavalerului de Dolenga”, cu „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, cu „Un glonte pentru rezident” şi cu atâtea alte naraţiuni dinamice, abil construite, Zincă devenise un nume cunoscut în cele mai variate medii. Un nume cunoscut, chiar dacă purtătorul lui nu era totodeauna şi recunoscut, ca prezenţă fizică. Televiziunea difuza cu parcimonie imaginile scriitorilor, ca şi azi de altfel, dar, ce e drept, nu din aceleaşi motive.
Am în privinţa popularităţii lui Zincă o amintire care mă urmăreşte. Prin anii ’70, ne aflam împreună la Cumpătul, la „casa de creaţie”, şi într-o seară l-am însoţit în vecinătate să dea un telefon la Bucureşti. Aveam pentru aceasta la dispoziţie, în zonă, o singură cabină telefonică, mai totdeauna ocupată de cineva, cum am găsit-o şi în împrejurarea de care vorbesc. Un vlăjgan cu mustăcioară conversa cu iubita, probabil, o îndemna să vină degrabă în „staţiune”, unde e tare frumos. Auzeam fără să vrem ce spunea individul, înzestrat de natură cu o voce de mare calibru. Se pare însă că elocinţa nu-i era pe măsura vocii, persoana chemată se lăsa greu şi el insista. Trece un minut, trec două, trec cinci, trec zece şi-l simţeam pe Zincă încărcându-se de nervi. Avea înţelegere pentru convorbire la o anume oră care deja trecuse. Iar omul cu mustăcioară nu da nici un semn că şi-ar abandona poziţia, scosese din buzunar încă un pumn de monede cu intenţia clară de a le introduce în aparat, pentru a-şi continua convorbirea. Asta îl scoase pe Zincă din răbdări. Cu o mişcare fermă deschise uşa cabinei şi-i făcu semn ocupantului să iasă. Acesta holbă ochii cât cepele şi, aproape sufocat de indignare, izbuti să articuleze:
– Ce vrei, domnule?
– Vreau să eliberezi cabina pentru două minute, să vorbesc şi eu, pe urmă poţi să reiei.
– Da’ cine eşti dumneata să-mi dai mie ordin, cine eşti?
La o întrebare atât de la obiect, prietenul meu găsi cu cale să dea cel mai simplu răspuns:
– Sunt Haralamb Zincă. Un răspuns care-l aruncă în muţenie, pentru câteva secunde, pe omul nostru, după care l-am auzit:
– Fugi, domnule, de-aici, cum o să fii Haralamb Zincă, vrei să te dai mare?
Am izbucnit amândoi în râs şi am renunţat la convorbirea cu Bucureştiul, lăsându-l în plata Domnului pe acel Toma necredinciosul de la Cumpătul, omul care nu putea concepe că-l are în faţa ochilor pe adevăratul Haralamb Zincă, în carne şi oase.
Nu ştiu dacă azi Haralamb Zincă mai este citit cu fervoarea de odinioară, probabil că nu. A intervenit concurenţa televiziunilor, cu atât de mult preţ pus pe acţiune, furându-i, desigur, o parte din cititori. Şi poate că şi subiectele cărţilor sale, cu întâmplări din al doilea război mondial, cu agenţi de contrainformaţii infiltraţi la nemţi, atrag mai puţin decât altădată. Materie perisabilă, putem accepta. Ne rămâne totuşi, citindu-l pe Zincă, să ne delectăm cu tehnicile epicului pur, ingenios mânuite.
Dar Haralamb Zincă a scris şi altceva decât romane poliţiste. Mare scotocitor al arhivelor militare şi de tot felul, ne-a dat în „Şi a fost ora H”, în 1971, o carte-document de mare interes, privitoare la evenimentele din vara lui 1944. Pentru prima dată după război era pus în evidenţă rolul Palatului în acele evenimente, al Regelui Mihai şi al apropiaţilor săi. Drept care cartea a şi fost retrasă din circulaţie la puţină vreme după ce a apărut. Zincă este şi un observator atent, din intimitate, al mişcării literare postbelice şi jurnalul său, din care şi în revista noastră au apărut
fragmente, aduce despre aceasta semnificative mărturii. Aştept să-l citesc în volum, dacă se va găsi vreo editură să-l publice.
Nu m-am văzut cam demult cu Haralamb Zincă despre care aflu că, între timp, la 4 iulie, a împlinit 80 de ani. Este încă una din performanțele vechiului meu prieten pentru care din toată inima îl felicit”.
*** Gabriel Dimisianu, România literară, 16 iulie 2003
Prozatorul Haralamb Zincă a încetat din viață pe 24 decembrie 2008, la vârsta de 85 de ani, la București.
Surse:
Cinema, 1978
Flacăra, 1959, 1960
Gazeta literară, 1963
România literară, 1993, 2003, 2009
Puteți citi și:
Rodica Ojog-Brașoveanu, mama romanelor polițiste
