Coca Farago, pe numele real Ana-Virginia Farago, s-a născut pe 1 august 1913 la Craiova și a fost fiica poetei Elena Farago și a economistului Francisc, un funcționar bancar care și-a părăsit familia în copilăria fetiței.
La îndemnul mamei, Coca a scris versuri pe când avea doar câțiva ani, prima ei poezie fiind publicată într-o revistă pentru copii, dar a debutat oficial în 1928, cu poezia „Primăvara”, în revista „Viaţa Literară”. Educată într-un institut privat de fete, apoi absolventă a cursurilor Conservatorului „Cornetti” din Craiova, viitoarea scriitoare a asistat din adolescență la întâlnirile cenaclului prezidat de mama ei și a colaborat la numeroasele reviste de cultură ale vremii.
Debutul editorial a venit în 1935, la doar 22 de ani, cu piesa “Întâmplarea”, care a fost urmată de romanul “Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim” (1936), de volumul de proză scurtă “Vulturul albastru” (1938) și de volumul de versuri “Poeme pentru singurătate” (1943). Coca Farago a jucat o vreme pe scena Teatrului Național din Craiova, apoi a venit la București, încercând să-și găsească propriul drum în viața literară și artistică. Din acea epocă datează interviul pe care l-a acordat ziarului Rampa în 1937:
“Într-o după amiază la scriitoarea Coca Farago
Pe scriitoarea Coca Farago am cunoscut-o personal abia acum, cu ocazia acestui interview. Numele ei însă l-am întâlnit adesea în paginile revistelor literare. De multe ori mă întrebam, după ce-i citeam vreo nuvelă, cum poate prozatoarea aceasta tânără, să redea cu simplicitate verosimilul şi să creeze o literatură atât de apropiată realităţii, pentru care se cere artistului mai ales maturitate şi trăire intensă.
M-am convins însă că nu mai ai nevoie de nimic atunci când ai talent. Şi orice s-ar spune, Coca Farago e mai mult decât atât; este un poli-talent, şi trebuie neapărat ca pe lângă a-i citi scrierile s-o auzi şi s-o vezi interpretând cu sensibilitate şi clară dicţiune un rol, să-i admiri desenurile şi machetele sau s-o asculți cum alunecă pe clapele sidefate ale pianului, pentru a o înţelege şi a o aprecia la adevărata ei valoare.
Acolo, în camera pe care o locuieşte la etajul al 5-lea, într-un blockhouse de pe o stradă apropiată de Universitate, am întâlnit-o pe Coca Farago. Toate lucrurile din ea, cărţile, pianul, desenele, îmi vor rămâne întipărite în minte ca și maestra lor
Am rugat-o pe Coca Farago să-mi vorbească ceva despre debutul său, care pe cât îmi aminteam a fost cu o poezie, demnă de fiica marei noastre poete Elena Farago, despre care criticul E. Lovinescu a spus că e poezia însăși.
— Într-adevăr, am debutat oficial în anul 1928, cu poezia „Primăvara”, pe care am publicat-o în revista „Viaţa Literară”, prin bună voinţa d-lui I. Valerian, directorul acestei merituoase publicaţii. Trebuie să-ți mărturisesc însă că fac versuri de mult de tot, de la o vârstă când încă nici nu ştiam să scriu şi mama, cea mai bună prietenă a mea, aşternea pe hârtie seninătatea gândurilor mele.
— După cum ştiu, de altfel în urma unei evoluţii normale, aţi trecut la proză şi de aceea, fără a mai insista asupra nuvelelor pe care le-aţi publicat în diferite reviste literare, vă rog să-mi vorbiţi ceva despre recenta dvs. carte, „Sunt fata lui Gheorghe Antim”, care s-a bucurat de o frumoasă primire din partea criticii şi a publicului cititor.
— “Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim” nu este, în fond, decât o scrisoare de proporţii mai vaste în care eroina principală, Gelia, îşi mărturiseşte viaţa sa aceluia pe care îl iubeşte. După cum se vede, această carte nu vrea să fie un roman. Eu nu i-am dat niciodată acest titlu, pe care editura, fără a mă consulta, l-a imprimat pe copertă, pentru a fi în graţiile cititorilor care astăzi sunt amatori exclusivi ai acestui gen de literatură.
— Conformându-mă ritualului, trebuie să vă întreb la ce lucraţi şi ce proiecte aveţi?
— Am în manuscris un volum de poeme intitulat „Poeme pentru singurătate”, unul de nuvele dintre care am publicat câteva în revistele Arhivele Olteniei, Azi, Viata Româneasca, etc., şi romanul „Dany, fată de 19 ani” jurnalul unei fete mondene. Proiectez, de asemenea, să scriu un roman original ca temă şi factură ce se va numi sugestiv „S.T.B.”.
— Fiindu-mi cunoscută activitatea dvs. scenică, aş dori să mi-o relataţi mai în amănunţime.
— Încă de când eram elevă în Conservator, jucam pe scena Teatrului Naţional din Craiova, unde am debutat însă la vârsta de 11 ani, într-o piesă de Victor Ion Popa: „Pufuşor şi Mustăcioara”, pusă în scenă de poetul Adrian Maniu.
Mai târziu, la producţia de fine de an a Conservatorului, când totodată l-am şi absolvit, am jucat actul al IV-lea din „Daria” de Lucian Blaga, piesă nereprezentată de vreun teatru. Am mai jucat în „Anno Domini” de Ion Marin Sadoveanu, care mi-a fost de altfel şi cel dintâi director de scenă, când am interpretat rolul micii Alette din „Soeur Beatrice” de Maeterlinck, din distribuţie mai făcând parte şi Maria Mohor, care, dacă nu mă înşel, tot atunci îşi făcea debutul. Am mai jucat între altele şi rolul Mamy din „Comedia Zorilor” a lui Mircea Ştefănescu.
— Deoarece am făcut o mică incursiune în domeniul teatral, ar fi nimerit să insistăm şi asupra activităţii dvs., ca scriitoare dramatică.
— Am publicat în revista Familia, „Întâmplarea” piesă într-un act şi un roman dialogat, „Manole şi Ana”. Pe cea dintâi, d. Victor Papilian mi-a făcut cinstea să mi-o solicite pentru a fi reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Cluj.
— Pentru că problema „generaţiei” e încă prezentă şi suscită din când în când vii polemici, aş vrea să vă cunosc părerea mai ales asupra valorii ei.
— Am toată admiraţia şi încrederea în generaţia din care fac şi eu parte. E prematur să discutam despre valoarea ei, deoarece numai timpul este îndreptăţit şi are puterea să judece viabilitatea unei opere artistice.
— Cum vă apare soarta poeziei, care are o situaţie de cenuşăreasă? Am reprodus cuvintele unui tânăr şi talentat gazetar şi poet ce a întreprins nu de mult o anchetă în această privinţă, fiindcă ele caracterizează perfect starea deplorabilă în care se găseşte această artă.
— Nu cred în scăderea prestigiului poeziei, deoarece avem poeţi buni. Mi-e greu să-i numesc pe toţi aici, dar pe fiecare ştiu să-l preţuiesc. De altfel, cele afirmate de mine sunt concludente şi prin aceea că cei mai mari poeţi ai Franţei au pus bazele Academiei „Mallarmé”, ce vrea să însemne o redresare a liricii contemporane.
— Pentru că a fost vorba despre poezie, cred că ar fi nimerit să vă cunosc părerea şi relativ la nuvelă, fiindcă întocmai ca şi poezia ea nu este de loc încurajată de către editori.
— Mă miră disprețul editorilor pentru nuvelă. Am impresia că o dispreţuesc fiindcă o ignorează. Nu arunc nici un fel de vină asupra publicului lector, deoarece vreau să cred că el n-ar pregeta o clipă să citească cărți, bineînţeles de calitate, deşi n-ar avea tipărit pe ele cuvântul magic de „roman”, dar care totuşi pot fi interesante.
— Cum priviţi evoluţia artei plastice la noi? V-am pus această întrebare fiindcă mă îndeamnă s-o fac admirabilele dvs. transpuneri în alb şi negru, ca de exemplu această „Salomee dansând’’ sau ceastălaltă „Sonată a lunii”.
— Constat o mare înălţare în plastică. Eu nu am pretenţia să mă situez printre artiştii din această categorie. Nu sunt decât o diletantă şi lucrez numai pentru a-mi satisface o plăcere personală.
— Fiindcă e foarte probabil ca în viitor literatura să fie acaparată de femei, spuneţi-mi ceva şi despre literatura feminină.
— Dacă aş lăuda-o, desigur că aş părea subiectivă. De asemenea, trecând sub tăcere această întrebare ar însemna că-i neg valoarea şi deci mă contrazic cu însăşi menirea mea de scriitoare. De aceea accept un compromis şi spun că literatura feminină actuală e merituoasă, şi totodată înaintând pe scara progresivă a perfecţionării şi ea va avea timp să devină foarte bună; Totodată, lansez prin bunăvoinţa d-tale un S. O. S. disperat pentru Maria Banuş, o scriitoare din generaţia mea, pe care regret sincer că n-am mai întâlnit-o de multă vreme în paginile vreunei reviste.
Desigur că aş fi putut s-o întreb încă multe şi mărunte pe scriitoarea Coca Farago, dacă timpul, acest insuportabil adversar al interview-urilor, ar stat pe loc.
Am plecat împreună cu amabila mea amfitrioană. Jos, în strada zgomotoasă a oraşului care plângea cu lacrămi mari de ploaie, ne-am despărţit pornind fiecare pe drumul destinului nostru: Coca Farago paralel cu șinele de tramvai, meditând la viitorul său roman „S.T.B.”, eu aiurea, în suflet cu nostalgia fetei lui Ion Gheorghe Antim”.
Alexandru Gerbu, Rampa, 11 martie 1937
În 1940, tânăra s-a căsătorit cu actorul Geo Maican, “amorezul” ansamblului Teatrul Vesel, „un băiat drăguţ, simpatic, fin, elegant şi manierat”, dar mariajul a fost nefericit. Coca Farago s-a angajat apoi la Biroul de presă al Fundației Regale și la Ministerul Muncii, după care a devenit instructor scenic la „Apărarea Patriotică”, pictor decorator și îndrumător al unor cenacluri din București.
O boală grea a afectat-o când se afla în plină maturitate literară. Doamna Farago a încetat să-și mai scrie propriile cărți, dar a făcut mai multe traduceri și a continuat să fie îndrumătoare pentru tinerii scriitori.
Revista Argeș din 1967 publica un interviu inedit cu Coca Farago despre adolescența ei:
“Nimeni nu ar fi bănuit că între autoarea „Minunatei călătorii a lui Nils Holgersson prin Suedia”, deţinătoare a premiului Nobel (a doua femeie după Marie Sklodowska Curie din cele şapte cărora li s-a dat această distincţie) şi Coca Farago, pe nedrept uitată de istoricii literari, au existat schimburi epistolare.
Discuţia despre Selma Lagerlöf a început de la o fotografie aşezată lângă cea a lui Francisc Farago, tatăl scriitoarei.
— E Selma Lagerlöf, mi-a răspuns Coca cu un zâmbet care-i trăda emoţia. După stingerea ei din viaţă din 1940, în vârstă de 82 de ani, am publicat-o într-un articol necrolog, în care, fireşte, am evitat să menţionez că fotografia ilustrei scriitoare făcea parte din bunurile mele, şi, deci, autograful-dedicaţie de pe revers nu l-am dezvăluit cititorilor Universului literar“. Pe reversul fotografiei Selma Lagerlöf mi-a scris :
Morbacka, 20 nov. 1936
Dragă domnişoară Coca Farago,
am primit fermecătoarea dumneavoastră scrisoare şi cărticică pe care nu o pot citi („Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim“ Ed. Ciornei), însă mă bucură mult faptul că trăiesc încă în memoria dumneavoastră şi că sunteţi tot atît de afectuoasă ca întotdeauna.)
— Cum aţi ajuns să corespondaţi cu Selma Lagerlöf ?
— În 1926 încheiasem vacanţa de vară (absolvisem trei clase liceale) tot fără corijenţe. Din punct de vedere afectiv, aceasta se rezuma la minunata lectură a celor două volume „Le vieux manoir“ (Străvechiul conac) și „Les liens invisibles“ (Legăturile invizibile) de Selma Lagerlöf, făcută în cadrul studiului individual. Când i-am comunicat mamei mele covârșitoarele impresii ale lecturilor pe care mi le indicase, le-a ascultat foarte atentă, socotindu-le demne de a alcătui o scrisoare către ilustra scriitoare. Eu nu mă gândisem la aşa ceva. Mama a insistat şi deci am scris, şi transcris în franceză, aşa cum m-am priceput, simţămintele cu care mă îmbogăţiseră lecturile menţionate, permiţîndu-mi să remarc în sinea mea că expresia „Bien chere Madame“ (Scumpă Doamnă), care îmi fusese indicată spre introducere în text nu prea era corespunzătore. Nu am uitat s-o încunoştinţez câţi ani am, deci s-o rog să-mi scuze îndrăzneala de a-i scrie. Scrisoarea nu era scurtă. Am anexat fotografia mea cu dedicaţie.
Necunoscându-i nimeni adresa, amănuntul a întârziat expedierea scrisorii. În cele din urmă, am menţionat numai Suedia. Nici o clipă nu m-am încumetat să nădăjduiesc un răspuns, pe care, nevrând să-i par o colecţionară de autografe, mă ferisem să i-l solicit. Ocupată şi preocupată până la surmenaj (sindromul depresiv şi de epuizare îl am de la vârsta de patru ani, când am constatat că tatăl meu părăsise definitiv domiciliul conjugal pentru a se muta în Bucureşti, oraşul in care se născuse şi mai apoi la Brăila, unde în tragice împrejurări a decedat la 4 decembrie 1929), de viaţa mea câtuși de puțin fericită, aproape și uitasem că-i scrisesem Selmei Lagerlöf, când primesc următoarele :
Morbacka Suncs, le 20 mai 1427
Dragă domnişoară,
Nu pot spune cât de încântată am fost primind fotografia și poetica dumneavoastră scrisoare, din care reiese că mama dumneavoastră va avea în
curând în dumneavoastră o primejdioasă rivală.
Primiţi, dragă domnişoară, asigurarea recunoştinţei mele şi caldele-mi urări pentru viitoarea dumneavoastră carieră.
Scrisoarea era întovărăşită de o fotografie cu un autograf în limba suedeză pe care, spre neţărmuritul meu regret, nici până astăzi nu o cunosc: „Till den lilla rumenisku poetu Coca Farago frim horsner gamlo vău, Selma Lagerlöf“. Astfel m-a îndrumat de peste mări şi ţări nicicând străbătute de mine decât cu doru-mi de a le cunoaşte glorioasa fiică a Suediei către profesiunea de scriitoare, de care nu m-am despărțit niciodată, cu toate că nu am publicat atâta vreme.
La 12 martie 1928 am mai primit o carte poştală cu menţiunea „Selma Lagerlöfs hem“ (Locuinţa Selmei Largerlöf), iar pe revers „Mille choses а та petite amié, de la parte de Selma Lagerlöf“ (Multe gânduri bune micii mele prietene, din partea Selmei Lagerlöf) și apoi alte câteva fotografii.
Ascultând-o pe Coca Farago vorbind despre Selma Lagerlöf, mi-am amintit că miturile, legendele și misterul, prezente ca simboluri în opera Selmei Lagerlöf, se găsesc şi în „Vulturul albastru“, „Poeme pentru singurătate“, „Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim“, „Dany, fată de nouăsprezece ani“ (manuscris din care au apărut fragmente), sau în versurile şi proza publicate de Coca Farago în Arhivele Olteniei, Ramuri, Jurnalul, Familia, Adevărul literar, Azi, Viaţa Românească, Contemporanul, Veac Nou, Flacăra etc., — care-şi aşteaptă o îndreptăţită retipărire”.
*** George Sanda, Argeş, 1 septembrie 1967
Scriitoarea a încetat din viață pe 1 septembrie 1974 la București. “A plecat dintre noi fără vâlvă, asa cum a trăit, scriitoarea Coca Farago. Avea 61 de ani. S-a născut la Craiova. Foarte tânără fiind, s-a încumetat să editeze, la Caracal, o mică revistă literară, “Domnul de Rouă”. A urmat Conservatorul de artă dramatică și, o vreme, a fost actriță a Naționalului craiovean.
Volumul de nuvele “Vulturul albastru” (1935), romanul “Sunt fata lui Ioan Gheorghe Antim” (1936), piesa “Întâmplarea” (1941), jucată la Cluj, recomandată fiind directorului Victor Papilian de Lucian Blaga, sunt printre scrierile citabile ale autoarei.
A fost, timp de mai mulți ani, redactor la Editura Fundațiilor. În ultimele două decenii, deși foarte suferindă, a lucrat la realizarea unor traduceri și a dus o muncă devotată de îndrumare a tinerelor talente în cenaclurile din Capitală”, menționa o scurtă notiță publicată de România literară pe 12 septembrie 1974.
În 1983, revista Ramuri i-a dedicat un articol omagial semnat de Iancu Constantinescu:
„S-au împlinit, la începutul lui august, şaptezeci de ani de la naşterea poetei Coca Farago. Fiică a Elenei Farago, Coca începe să scrie de la o vârstă precoce, ajungând să-şi vadă versurile publicate, prin grija lui Lucian Blaga, de la 12 ani („Cuvântul”, 1925, în cadrul unui articol despre „Arta copiilor”).
Debutul propriu-zis (cu poezia „Primăvara”) s-a produs în „Viaţa literară”, 2/1928 (unde a fost prezentată de Al. Bădăuţă). Crescută în ambianţa „Salonului literar” al mamei sale, martoră la controversele intelectualilor prezenţi acolo, Coca Farago se refugiază în blazare şi tăcere, pentru a scrie „Poeme pentru singurătate” (1943), confesiuni în suspinul unduirilor versificate, reflexiune îngemănată cu sensibilitatea juvenilă:
„Încântarea inimii s-a înălţat
Dincolo de înţelegere şi a fâlfâit în priviri
Ca o lacrimă
Până când visul şi-a îngropat vraja
În tâlcul adevăratei trăiri
Au trecut amintirile oamenilor despre mine
Şi acolo şi-au aflat începutul vieţii
Iubirile, uitările. Dar unde eram eu?
De nicăieri nu mi s-a răsfrânt fiinţa…”
De la acest stadiu, tânăra poetă se apleacă asupra mediului citadin, a descurajărilor vieţii, ajungând să dea glas clocotului sângelui:
„Marele cântec, marele cântec, singurul
Pe care-l rostesc mugurii şi putregaiul mormintelor
În aceeaşi negrăită flacără
Ce mistuie rostirea tuturor cuvintelor…”
Cea de-a doua carte a Cocăi Farago, „Vulturul albastru”, cuprinde povestiri cu adieri de lăcrămioare care compun o atmosferă de virginală sfială. Influenţa mamei sale este evidentă. Coca încerca să elimine încorsetarea, să se elibereze de această tutelă. Năzuia să scrie opere care să-i încorporeze propria viaţă, precum micul roman “Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim”, caldă evocare a tatălui său, Francisc Farago. Cartea a stârnit mirarea cititorilor şi imensa durere a mamei sale. Mai trebuie notat că, în afară de colaborările la ziarele bucureştene „Dimineaţa” şi „Adevărul”, a tradus, între altele, psalmii lui David.
O gravă maladie a îndepărtat-o, însă, de preocupările literare, din 1952 până în 1974, când s-a stins din viaţă. „A fost un moment, totuşi, când primăvara poeziei româneşti s-a numit Coca Farago”, scria Geo Bogza despre ea.
*** Iancu Constantinescu, Ramuri, 15 octombrie 1983
Surse:
Dimineața, 1936
Rampa, 1937
Revista Fundațiilor Regale, 1937, 1945
Neamul Românesc, 1940
România, 1940
Argeș, 1967
Puteți citi și:
Misterele scriitoarei Henriette Yvone Stahl
