Articolul “Portret robot” a fost publicat de Nicolae Manolescu în revista “Orizont” din noiembrie 1999.
“Omul politic român de după decembrie 1989 a fost, pe rând, batjocorit, adulat, repede făcut răspunzător de tot ce nu merge în țară și iertat tot așa de repede, solicitat la grămadă pentru lucruri care nu-i stau în putere și neîntrebat măcar despre cele aflate în puterea lui și în legătură cu care nu rezolvă nimic, luat în derâdere ca ultimul netot și presat să realizeze imposibilul ca un magician, socotit descendent al Brătienilor ori al lui Maniu și deopotrivă al lui Cațavencu și Trahanache, pe scurt, tras de toată lumea în toate părțile și urât cu înverșunare de câte ori se dovedește incapabil de ubicuitate. Nu s-a gândit nimeni să-i facă portretul robot. Sine ira et studio.
Să-l înfățișeze, pur și simplu, așa cum este (sau cum pare a fi), cu meritele și defectele lui. Ca pe un tip istoric din ultimul deceniu al secolului XX. Omul politic actual e născut după 1989, dar făcut înainte de 1989. Fie că a fost membru al PCR, fie că a fost deținut politic, el datorează epocii comuniste mult mai mult decât aceleia de tranziție. Revoluția l-a găsit înzăuat și încoifat ca pe Minerva când a ieșit din capul lui Jupiter…
Aproape tot ce știe, a învățat înainte. Gândirea, simțirea și limbajul i-au fost făurite în comunism, lucru valabil și în cazul celor care au apucat epoca antebelică. Octogenarii de azi sunt născuți în jurul Marii Uniri și au devenit majori în jurul lui 23 August. Cei mai tineri cu două decenii se pot lăuda, ei, că sunt integral produsul comunismului, în care s-au școlit și au trăit până pe la 50 de ani. în al doilea rând, omul politic actual n-a avut inițial nici o experiență politică. Excepțiile, rare, sunt aparente.
Cei foarte în vârstă, care au fost membri ai partidelor istorice în anii ’40, n-au avut practic timp să acumuleze experiență. De prin 1947-1948 au fost scoși din viața politică și aruncați în închisori, după doar doi-trei ani de activitate militantă.
Foștii nomenclaturiști comuniști, trecuți eventual prin “Ștefan Gheorghiu”, au fost obligați să se realfabetizeze politic. Experiența lor anterioară nu le folosea la cine știe ce. Ei erau chemați după 1989 să joace alte roluri, în altă piesă. Cei mai numeroși nu au avut nici măcar ocazia aceasta de a da cu nasul prin politică. Toți au improvizat, la început. De obicei, după ureche. Au dovedit o destul de mare capacitate de adaptare și de evoluție. E un adevăr că, în zece ani, clasa politică românească s-a maturizat. Faptul că și defectele, nu doar calitățile ei s-au copt (și s-au răscopt) este de asemenea adevărat. Dar așa merge lumea.
Partidele înseși s-au schimbat enorm. Ele încep să fie asociații de profesioniști ai politicii. La începutul anilor ’90, semănau cu niște cluburi de amatori. Schimbarea aceasta își are, și ea, reversul. O motivație și o ambiție superioară fac din membrii partidelor de la sfârșitul anilor ’90 animale politice redutabile. Naivitățile s-au dus. Interesul poartă fesul. Aceasta ar fi a treia caracteristică: evoluția. Cine o contestă, nu știe despre ce vorbește.
Omul politic de azi e mult mai pragmatic decât cel de ieri. Într-o singură privință, cei doi continuă a-și semăna: în dezinteresul pentru cultură, pentru spirit, în general. Omul politic (și nu doar român) mimează cultura. În fond, o disprețuiește. Așa cum își face cruce, electoral, chiar dacă se recunoaște liber-cugetător, tot așa se duce la teatru și la concert de ochii electoratului subțire.
Pe cel gros îl caută pe stadion, singurul loc pe care nu poate fi bănuit că-l frecventează din rațiuni de imagine. Dar este nevoie și de intelectuali, mai ales de când a înțeles că țăranii și muncitorii nu prea se omoară să voteze. Așa că îi solicită mai cu seamă pe artiști. Dintre toți artiștii, îi preferă pe actori, cei mai populari, nu e așa? De poeți aude mai greu, iar la compozitori e surd de-a binelea. Preferințele pentru oamenii de cultură îi sunt strict procentuale. De aceea, nu-l auzi lăudându-se că a citit o carte. La ce bun, când atât de puțini citesc? Când se lasă filmat acasă, își trage în fundal o icoană mai degrabă decât biblioteca. Prima dă bine la bigoți și la bigote. A doua ar apărea o sclifoseală. Se teme să nu fie întrebat ca personajul lui Călinescu de’ baba care-1l găzduia: “Tot mai citești, maică?”.
Cel mai prost stă omul politic actual cu limbile. Începând cu limba română, pe care o vorbește ca vai de lume, și sfârșind cu limbile de circulație (despre existența altora n-are nici cea mai vagă bănuială), pe care le vorbește în așa fel încât engleza lui pare franceză, iar franceza, engleză. De vină nu e școala comunistă: de bine, de rău, învățai în ea ceva limbi. De vină e încredințarea omului politic actual că expresivitatea cea mai utilă nu e deloc aceea legată de corectitudinea limbii, ba din contră, că electoratul cel mare și incult ar putea fi jignit de acorduri bine. făcute și de accente bine puse. Anacolutul e în mare vogă în limbajul omului politic. Dovadă nu atât de neîngrijire a grădinii de vorbe, cât de bucuria de a vorbi (și de convingerea că ai fost înțeles) ca la mama acasă.
Cu toate costumele și cravatele elegante la care s-a dedat, politicianul actual are nostalgia maieului și a papucilor purtați în intimitate. Obscur, el simte că omul de pe stradă e timorat de o croială impecabilă, dar fermecat de un maieu. Și, pe urmă, retorica, arta persuasiunii, e o necunoscută pentru cei mai mulți. Ce organizare a discursului? Ce subtilitate? Ce ironie? Un “măi!” sau un “băi!” plasate potrivit aduc un câștig mult mai evident.
Omul politic actual e familiar și direct în exprimare, la fel cu activistul PCR de pe vremuri. Regimul s-a schimbat, nu si oamenii. Dar nu numai lingvistic omul politic român n-are ținută. Nici în general el nu pune preț pe distincție, solemnitate, rezervă sau politețe. Acest lucru denotă, printre altele, absența conștiinței unei tradiții.
Pe Maiorescu, pe Carp și pe ceilalți precursori, de la care ar fi putut trage învățături în felul de a se purta, nu-i mai simte ca fiindu-i rude. Nu sunt de-ai lui. Nu le-a citit discursurile parlamentare și le ignoră vorbele memorabile. Habar n-are cum se îmbrăcau, cum se prezentau public, astfel zis, ce imagine aveau. Și chiar când știe, nu-l interesează. A trecut o istorie între la belle époque și epoca de tranziție. Memoria fiindu-i scurtă, se explică ușor de ce spune astăzi contrariul a ce a spus ieri. Se contrazice cu o candoare perfectă: pur și simplu a uitat ce a spus. Nefiind niciodată complet angajat în propriul discurs (care e oportunist, o unealtă, acolo, nu o substanță), s-ar mira dacă i-ai pretinde să țină minte, să fie consecvent. Vorbește adesea gura fără el.
Discursul îi e mai degrabă spumos (când nu e searbăd) decât plin de sens. Politicianul român e un pamfletar, nu un orator, în sensul că are gura plină de toate bălăriile naționale, dar nici o floare, cât de mică, de stil nu se vede pe pajiștea limbii lui. Fără har si talent, el doar spurcă. Lipsa de demnitate nu e mai puțin nesuferită în pamflet decât în orația funebră. Doar că omul politic actual, suferind de o ținută precară, suferă și de o demnitate precară. Pe dinăuntru, el e ca și pe dinafară. Nu cunoaște contradicția între aparență și esență.
În fine, are tendința de a socoti că țara e familia lui, așa încât nu găsește nimic reprobabil în nepotism. El e omul clanurilor mai degrabă decât al partidelor. În partid își are bisericuța lui. în administrație, parohia lui. N-are încredere în străini. Pentru ai lui face totul. E altruismul lui: limitat, dar necontestabil. Mai ales că dă rudeniei un înțeles larg, incluzând în gradele ei pe nași și pe fini. Viziunea de clan merge mână în mână cu naționalismul.
Dacă țara e făcută din neamurile lui, omul politic vorbește despre ea cu vehemența și căldura cu care vorbești despre cei dragi. Acest naționalism emoțional nu e neapărat demagogic. Visceralitatea lui atrage atenția de la început. Omul politic român de azi nu se referă la “țărișoara” lui fără lacrimi în ochi și, când zice că ungurii vor să i-o ia, el e chiar convins de asta. O convingere de o clipă, dar o convingere.
Naționalismul visceral provine din viziunea țării ca o mare familie. Uitați-vă la atâția dintre liderii naționaliști și veți vedea că ei consideră, toți, că țara le e familia, așa cum familia le e țara. își aduc copiii la televizor în modul cel mai firesc, fiindcă, în cazul lor, planul intim și cel public nu există separat. Nu li se pare indecent să-și mângâie copiii pe creștet ori să-i certe în fața a milioane de oameni. N-au teamă de a-i lăsa pe aceștia să-și vâre nasul în căminul lor. Căminul și țara fac, pentru ei, una.
Cetățenii țării le sunt, toți, fini sau nași. Politica e ca o mare horă, în care se prind și se-nvârtesc. O horă națională. Dar jucată în bătătura familială. Acest portret robot nu pretinde a fi obiectiv. Dar subiectivitatea lui se bazează pe observații atente și nu e răutăcioasă. Cunoscând susceptibilitatea oamenilor politici români (iată o însușire despre care n-am mai avut timp să vorbesc), nu e de prisos să adaug că, referindu-mă la toți, n-am avut în gând pe nici unul anume. Omul meu politic este unul abstract, o sinteză, o epură, o mască, și oare, deși îl vedem și îl auzim zilnic la televiziune, la radio sau în adunări publice, rămâne în veci neidentificabil, ca acei criminali norocoși, pe care polițiștii îi au foarte clar în fața ochilor, după ce au ascultat zeci de martori și le-au făcut portretul robot, dar pe care nu-i prind niciodată…”
*** Nicolae Manolescu, Portret robot, Orizont, noiembrie 1999
Criticul literar Nicolae Manolescu s-a născut pe 27 noiembrie 1939 la Râmnicu Vâlcea și a încetat din viață pe 23 martie 2024 la București.
