La bordul vasului „Paris” al companiei transatlantice franceze, un vapor de lux. Eleganţă, confort, bogăţie, fast. Lume multă şi aleasă călătoreşte din America spre Europa. Marea ducesă Maria a Rusiei, Henry Bernstein cu soţia, financiarul Leon Kraser, Elemer Rice, marele scriitor al Americii, Maurice Chevalier cu soţia, Yvonne Valléé.
Acesta din urmă e simpatizat de toţi, urmărit pretutindeni, în special de dudui. Dar Maurice Chevalier, care ocupă un castel la bordul vaporului, e de o fidelitate conjugală desesperantă, peste tot e cu soţia, de parcă ar fi în călătorie de nuntă. În această privinţă nu se aseamănă deloc cu Bernstein, care nu numai că are un apartament deosebit de al soţiei sale, dar începe să se simtă comod numai atunci când pe la zece seara rămâne singur în bar, în faţa sticlei de şampanie, sau la dancing, cu admiratoarele americane.
Maurice Chevalier, într-o haină de sport, din flanelă, apare pe la orele zece dimineaţa pe punte. Joacă cu soţia lui o partidă de golf în miniatură, se duce apoi să asculte concertul de la 11, îşi ia aperitivul în bar sau rămâne pe scaunul său de pe punte, cu ziarul „L’Atlantique“, care apare pe bord, în mână, privind marea care se oglindeşte în reflexul albastru al ochilor săi.
— Da, îmi place nespus de mult marea, ne spune acest răsfăţat al cinefililor, și călătoriile pe care le fac din America în Europa sunt adevărate clipe de odihnă pentru mine. Plec în Europa pentru lunile de concediu, mă duc la Cannes, unde am o vilă.
— Care a fost ultimul dv. film?
— Locotenentul surâzător.
— Proiecte pentru viitor?
— La 15 septembrie trebuie să fiu înapoi la Hollywood spre a începe turnarea a două filme: unul după un scenariu de Anne Nichols, aceea care a scris Grand Hotel, celălalt, al cărui scenariu încă nu e terminat.
— V-a fost dificil să învăţaţi limba engleză?
— Ştiam englezeşte la plecarea mea din Europa şi m-am perfecţionat în America.
— Vă place America?
— Mult, şi m-am adaptat perfect în Statele Unite, unde sunt atât de simpatizat, unde am atâţia prieteni.
— Ce credeţi despre viitorul filmului?
— Considerând progresele uimitoare pe care le-a făcut filmul sonor în timp de doi ani, eu cred că tehnica va ajunge la asemenea perfecţiune încât să se poată reda fidel pe ecran aspectul vieţii adevărate.
— Care film, din câte aţi realizat, vă place mai mult?
— Greu de spus! Mă străduiesc totdeauna să produc cât mai bine şi las în sarcina publicului să aprecieze: lui trebuie să-i placă.
— Aveţi în fiece moment dovada că sunteţi iubit de public. La noi în ţară, de asemenea, aveţi mulţi admiratori.
— Ştiu lucrul acesta şi eu însumi am numeroşi prieteni români. Mă port cu gândul să fac o vizită amicilor mei din România. Intenţionez să vin la anul la Bucureşti. Aş fi făcut-o anul acesta, dar simt nevoia să mă odihnesc şi dac-aş începe un turneu nu mi-ar ajunge toată vacanţa.
Aici conversaţia noastră a trebuit să ia sfârşit, căci gongul sunase ora mesei de mult şi artistul nu mânca la aceeaşi masă cu noi. Dar seara, Maurice Chevalier a făcut alte declaraţii — publice de data aceasta, căci le-au auzit toţi călătorii — dar care nu trebuie trecute sub tăcere, căci au multă favoare.
Lucrurile s-au petrecut astfel: popularitateanu e totdeauna o favoare, ea atrage după sine o serie de obligaţiuni, care uneori devin adevărate corvezi. Pe vapoarele societăţii transatlantice franceze se obişnuieşte să se organizeze la fiece călătorie câte o serbare în folosul orfanilor de marinari. Maurice Chevalier, bineînţeles, a fost solicitat să participe. Publicăm programul seratei. Nicăieri nu se întâmplă ca într-o sală să se adune o lume mai selectă ca în saloanele de clasa I de pe bordul unui transatlantic de lux.
Şi astfel Maurice Chevalier a avut una dintre cele mai bune săli ale sale. Dar şi artistul s-a întrecut pe sine! Rareori a avut Chevalier atâta antreu, atât farmec ca în seara aceea. El a ştiut să cucerească aplauze frenetice cu atât mai preţioase cu cât erau expresia entuziasmului unui public îndeobşte blazat. La început Chevalier a cântat — cu talentul lui cunoscut — câteva şansonete pe rând: una franceză, una americană. Yankeilor le place în special accentul străin pe care-l are Chevalier în pronunţia cuvintelor englezeşti şi artistul nu s-a mulţumit să cânte numai, el a ţinut şi un speech, în care, după ce mulţumeşte americanilor pentru modul cald în care l-au primit pe el, un străin, îşi exprimă gratitudinea şi faţă de artiştii colegi care l-au ajutat în carieră.
Dar când Maurice Chevalier a început să fie gustat, s-au găsit mulţi care au vrut să-l imite. Unii credeau că e suficient să scoată buza de jos înainte, pentru ca să fie identici cu Chevalier, astfel a făcut Rudy Valléé; alţii au încercat să-i imite accentul pe care-l are când vorbeşte englezeşte şi toţi aceştia n-au reuşit să producă decât nişte caricaturi vesele.
Maurice Chevalier se apucă să arate cum îl imită imitatorii săi. A cântat pe rând bucăţile aşa cum le cântă dânsul de obicei şi apoi în felul cum aceleaşi bucăţi au fost imitate. Astfel Chevalier a imitat pe Chevalier al lui Rudy Valleé, pe cel al lui Willy Haper şi… al unei artiste dintr-un teatru de mâna a doua din Brooklyn. Aceasta din urmă barem nici nu-l auzise pe artistul pe care-l imita, decât… la placa de gramofon. Nu mulți ar putea face ceea ce-a făcut în seara aceea Maurice Chevalier: să-și imite imitatorii.
E foarte dificil să-ţi cunoşti singur toate calităţile şi defectele jocului şi să poţi apoi remarca şi mai ales reda precis greşeala pe care-o face în imitaţie cel care se străduieşte să te copieze. Maurice Chevalier a dovedit, cu această producţie, un deosebit de fin spirit de observaţie. Chiar dacă imitându-şi imitatorii dânsul a şarjat puţin spre a putea ironiza nota rămasă personală la fiecare din aceste copii, a izbutit totuşi să redea perfect tipurile distincte şi caracteristicul fiecărui imitator.
Şi după ce a izbutit să binedispună şi să înveselească întreg auditoriul, Chevalier a lăsat pe soţia sa să adune obolul spectatorilor pentru orfanii marinarilor. Li s-a strâns, din sala în care erau 150 de oameni, vreo 50 de mii de franci (mai bine de 300 de mii de lei). Iar după festival, în sala de dancing în care parchetul de sticlă, având careuri luminate în diferite culori, perdelele grele de pluş, atmosfera parfumată, jazzul, eleganța femeilor, strălucirea argintăriei, produceau un ansamblu de extrem rafinament, comandantul R. Puguet, comisarii bordului d-nii A. de Nieuwenhove şi J. Pinei, ofiţerul J. Kerisit, doctorul P. Vernot, marea ducesă Maria a Rusiei, domnul şi doamna Fraser şi toţi câţi colaboraseră la reuşita seratei s-au strâns în jurul aceleiaşi mese, la un pahar de şampanie. A doua zi Maurice Chevalier a debarcat la Plymouth, având o zi de lucru la Londra”.
*** Nic Constantin, Realitatea Ilustrată, 1931
Maurice Chevalier n-a ajuns la București nici în 1932, nici în anii următori. Printre prietenii despre care amintea în interviul din Realitatea ilustrată s-a aflat însă o româncă celebră, Elvira Popesco, alături de care a jucat în 1936 în “Omul zilei”, în regia lui Julien Duvivier.
A doua soție a actorului, Nita Raya (pe numele real Nita Yurkovich), a fost o dansatoare și actriță evreică născută în 1915 la Chișinău, devenită celebră la Folies Bergers, la Paris. Fermecătoarea basarabeancă s-a căsători cu actorul francez în 1937, dar s-a despărțit de el în 1946. Și-a continuat cariera artistică la Paris colaborând cu Edith Piaf, pentru care a scris două piese, „Je m’imagine” în 1960, (muzica: Marguerite Monnot) și „Always love” în 1961 (muzică: Charles Dumont). Nita a încetat din viață pe 25 martie 2015 la Trégastel, pe Côtes-d’Armor, în Franța.
În 1939, când Nita și Maurice Chevalier erau împreună, au fost vizitați de un gazetar al revistei Realitatea ișustrată:
“Intrând în cabina actorului, acesta mi-a spus foarte simplu:
— Prin urmare, doriţi să-mi luaţi un interview! Vă asigur însă că ce am să vă spun nu mai interesează pe nimeni. Toţi colegii dumitale de presă au obţinut acest interview din parte-mi. Ca să nu spui însă că nu sunt gentil, începe să mă întrebi!
— Nu vreau să iau un interview. Aş vrea însă să-mi îngăduiţisă petrec o zi în tovărăşia dv.
— Sunt de acord!, mi-a răspuns Maurice Chevalier.
A fost o zi încântătoare. În primul rând, Maurice Chevalier a pozat cu graţie şi bunăvoinţă reporterului fotograf care ne însoţia. După aceea am stat de vorbă, vreme de jumătate de oră, în timp ce ne plimbam prin Champs Elysées. Trebuie să recunosc că uitasem care este scopul vizitei mele. Omul acesta avea atâta vervă şi fantezie, încât m-a făcut să petrec 30 de minute fermecătoare. După plimbare, ne-am dus la „Ambassadeur”, unde a dat ultimele indicaţii în vederea numărului pe care trebuia să-l interpreteze în aceeaşi seară, la Gala Presei. Tot personalul sălii se adunase în jurul său. Afară de Nita Raya, care a jucat, pentru circumstanţă, rolul publicului. După aceea am plecat.
— Când termin spectacolul la Casino, adică la ora 12 și 10, vin aici, unde apar la ora 12 jumătate. Asta e viața pe care o iubesc. Poate că n-o să mă crezi, dar în vederea galei de astă seară am un trac nemaipomenit. În afară de spectatorii din sală, vor fi zeci de mii de auditori la radio. Într-adevăr, Maurice Chevalier nu trebuie să se teamă de trac. Trecând pe stradă, auzi la fiecare pas:
— lată-l pe Chevalier! Azi poartă un alt model de pălărie.
Din păcate, jumătatea de oră care-mi era consacrată s-a terminat prea repede. Până să-mi dau seama, a trebuit să-mi iau rămas bun de la omul cu cel mai plăcut surâs din Europa.
*** Realitatea Ilustrata, 1939
Maurice Chevalier s-a născut pe 12 septembrie 1888 și a încetat din viață pe 1 ianuarie 1972 la Paris.
