La Goulue, regina din Montmartre

La Goulue, pe numele său real Louise Weber, s-a născut pe 12 iulie 1866. Despre copilăria viitoarei vedete de la Moulin Rouge se știu foarte puține lucruri, dar se pare că fetița a venit pe lume într-o familie de evrei din Alsacia, părinții mutându-se la un moment dat în Clichy, Hauts-de-Seine, lângă Paris. Mama ei lucra într-o spălătorie, iar fetița lua, fără știrea ei, hainele scumpe și frumoase pe care clienții le aduceau la curățat și le proba, închipuindu-și că este actriță sau dansatoare pe o scenă celebră. La vârsta de 16 ani, adolescenta lucra cot la cot cu mama ei, dar seara se furișa într-o sală de dans din cartier îmbrăcată în rochiile “împrumutate” ale clientelor.

Louise a început să danseze în cluburi mici de la periferia Parisului și a devenit rapid cunoscută, fiind admirată atât pentru abilitățile ei artistice, cât și pentru comportamentul fermecător și îndrăzneț. Avea obiceiul să își încânte publicul de sex masculin rotindu-se și lăsând să se dezvăluie de sub rochiile învolburate o inimioară roșie brodată pe lenjeria intimă, fiind la un moment dat poreclită cu afecțiune La Goulue.

În Montmartre l-a întâlnit pe pictorul Pierre-Auguste Renoir, care i-a făcut cunoștință cu un grup de tinere modele care câștigau mici sume de bani pozând pentru pictorii și fotografii din cartier. Achille Delmaet, soțul Mariei Juliette Louvet (care avea să devină amanta lui Louis al II-lea, Prinț de Monaco), a devenit un fotograf faimos după ce i-a făcut mai multe fotografii nud dansatoarei.

Louise Weber a devenit protejata lui Jacques Renaudin, un comerciant de vin care dansa în timpul liber sub numele de scenă Valentin Le Désossé și a devenit partenera acestuia. Cuplul a apărut pe scenă la evenimentul de deschidere al renumitului cabaret Moulin Rouge din Montmartre, interpretând o formă timpurie a cancan-ului cunoscut atunci sub numele de chahut. Cei doi au devenit imediat vedete, dar Louise a fost adevăratul star, mai ales din cauza  comportamentului ei destul de scandalos.

Într-o seară, la Jardin de Paris, i s-a adresat direct prințului de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea, care era printre spectatori: „Hei, Țara Galilor! Plătește șampania! Tu sărbătorești aici sau te-a invitat mama ta?” Numele La Goulue a devenit sinonim cu distracția, femeia era cea mai bine plătită dansatoare a epocii și a fost unul dintre modelele preferate ale lui Henri de Toulouse-Lautrec. Prietena ei în această perioadă a fost La Môme Fromage (The Cheesy Girl), o altă dansatoare celebră de cancan.

În 1895, după ce a obținut faimă și avere, Louise a decis să se despartă de Moulin Rouge și să înceapă o carieră pe cont propriu. A investit o sumă considerabilă de bani într-un spectacol itinerant, dar fanii ei au rămas fideli cabaretului de la Paris, iar aventura s-a transformat într-un eșec total. După încheierea fără succes a caravanei, La Goulue a dispărut pentru un timp din atenția publicului.

S-a aflat mai târziu că a avut un fiu numit Simon Victor, al cărui tată era necunoscut, deși Louise spunea că partenerul ei este un prinț. Pe 10 mai 1900, la primăria din arondismentul 18 din Paris, s-a căsătorit cu scamatorul Joseph-Nicolas Droxler și a început să lucreze cu acesta la circ, încercând o carieră de dresoare de lei.

Louise a avut apoi angajamente la diverse circuri până în 1907, când ea și soțul ei au fost atacați de animale, așa că a renunțat la dresura de lei și a reapărut ca actriță, jucând în diverse teatre. Joseph-Nicolas Droxler a murit în 1914, în timpul războiului, iar fiul ei, Simon-Victor, a încetat din viață în 1923, la vârsta de 27 de ani.

Aceste încercări au adus-o într-o situație din care nu a mai reușit să-și revină. Suferea de depresie, a început să bea mult și și-a risipit mica avere pe care o acumulase până atunci în doar câțiva ani.

Alcoolică și săracă, La Goulue s-a întors la Paris în 1928. Ca să-și câștige existența, vindea alune, țigări și chibrituri la un colț de stradă, chiar lângă Moulin Rouge, dar puțini au recunoscut-o acum pe fosta regină din Montmartre, care devenise supraponderală și răutăcioasă. A murit un an mai târziu, pe 30 ianuarie 1929, la vârsta de 62 de ani, și a fost înmormântată în Cimetière de Pantin. În 1992 rămășițele ei au fost transferate la Cimetière de Montmartre, la cererea lui Jacques Chirac, primarul Parisului la acea vreme.

O versiune romanțată a poveștii faimoasei dansatoare a ajuns și la București și a fost publicată în revista Realitatea ilustrată:

“La Goulue a murit în mizerie la Paris, într-un adăpost sărăcăcios, construit dintr-un vechi vagon al unei menagerii. O revistă a găsit de cuviință să reamintiască succesele pe care această femeie le-a repurtat în alte vremuri, iar din propria ei descriere a vieţii, vom căuta să narăm pe scurt romanul real.

Acum treizeci de ani, „La Goulue” era răsfăţata Parisului. Capete încoronate, mari duci precum şi oamenii cei mai reprezentativi ai lumii sociale şi politice şi-au pus la contribuţie toate resursele de care dispuneau, pentru ca să poată căpăta favorurile stelei sărbătorite. Ea era regina vestitului „Moulin Rouge”, atunci când acest loc însemna centrul veseliei din veselul Paris. Fotografiile dansatoarei La Goulue erau împrăştiate pe tot globul.

Dar la scara dărăpănatului vagon unde-şi petrecu ultimele zile ale vieţii şi unde muri niciun echipaj nu a stat s-o aştepte vreodată, niciun mare duce nu-i trimise vreun colier de perle ascuns într-un buchet de flori.

Era bătrână, grasă, bolnavă şi paralizată. Închipuiţi-vă pe fosta La Goulue, mândra regină de acum treizeci de ani, strecurându-se cu plecăciune din masă în masă, rugându-se de tinerele femei elegante ca să-i cumpere câteva flori sau să-i dea câţiva „sous“.

La Goulue descindea dintr-una din cele mai modeste clase sociale. Tatăl ei era şofer, iar mamă-sa o femeie care mătura barul „Assasins”, un local din cartierul Clichy, aproape uitat cu desăvârşire.

La vârsta de 14 ani, fata dansa ca să amuze pe clienţii barului. Acolo a fost remarcată de cunoscutul pictor Goupil, căruia, plăcându-i frumoasele picioare ale fetei, o luă să-i pozeze ca model. Succesul pânzei a însemnat pentru dânsa o adevărată lovitură şi-i aduse bogăţie.

Pentru întâia dată în viaţă, a putut să-şi procure de mâncare tot ce-i plăcea. Şi pentru că mânca fără să se mai sature, a fost poreclită „La Goulue”, adică mâncăcioasa“.

Tabloul lui Goupil i-a mijlocit un angajament în vechiul și veselul salon de dans Parisian, cunoscut sub numele de „Boule Evil”.

Marele scriitor Alphonse Daudet îi făcu într-un articol elogiul, spunând: „Dânsa ne face să pricepem fabula cu vestita Circe, aceea care a schimbat pe tovarăşii lui Ulysse în porci”.

Într-o seară, un englez distins o pofti la Café Americain, unde obţinu un formidabil succes. Acolo cunoscu şi pe principalul client al localului, un gentleman blond, liniştit, cu barbă. La Goulue îi plăcu pe neaşteptate. Mai târziu dansatoarea a putut afla cine era acest gentleman. Alteţa sa regală Principele de Wales, mai târziu regele Eduard al Vll-ea. Înălţimea sa îi făcu daruri de preţ şi îi arătă dese atenţiuni constând în multe mii de franci. Mai târziu, principele de Wales declară prietenilor că această fată i-a oferit o seară de amuzament cum nu a avut de mulţi ani. Declaraţia aceasta, venită de la un astfel de expert, contribui în mare măsură la ascensiunea dansatoarei.

Curând ajunse steaua principală a „Moulin Rouge”-ului, primind un respectabil salariu. Era în vremea când localul atinse culmea popularităţii, când o apariţie în rochie scurtă pe scena teatrului, însemna o extraordinară senzaţie. Din această cauză, în ghidurile Parisului de atunci „Moulin Rouge”-ul era arătat drept teatrul de varietăţi unde nu trebuiau să meargă doamnele.

„Prim-miniştri, ambasadori şi prinţi erau la picioarele mele, cerşindu-mi un surâs, pe care îl căpătau dacă aveau bani destui“, scria La Goulue în amintirile ei.

Atracţia aceasta neobişnuită se datora oare faimei mele sau frumuseţii cu care m-a dăruit natura? Drept să spun, nu pot să-mi dau seama. Cred însă că faima mi-i aducea, iar farmecul meu îi reţinea. De îndată ce o femeie capătă faimă, toţi bărbaţii doresc s-o vadă. Şi cu cât cunoaşte mai mulţi bărbaţi, cu atât e preţuită mai mult.

Ce idioţi simpatici! Înainte de a intra în Moulin Rouge, în 1889, am dansat şi în alte localuri de mare lux, la „Ambassadeurs“, „Montagnes Russes“ şi „Jardin de Paris“. Moulin Rouge-ul însă m-a consacrat în mod definitiv. Acolo se înghesuia lumea cea mai selectă ca să mă vadă dansând, cu partenerul meu Valentin de Boneless (Valentin Le Désossé). Devenisem cea mai de seamă atracţie a timpului. Lumea obişnuia şi atunci să viziteze galeriile Louvre-ului şi mormântul marelui Napoleon. Însă ca vreun vizitator să părăsească Parisul fără să fi văzut pe „La Goulue” însemna o crimă contra obiceiului, insultă adusă bunului gust”. (27 Aprilie 1921)

La Goulue, regină a Babylonului modern, era obiectul vizitelor tuturor turiștilor străini. Ah, ce loc minunat era pe atunci acest „Moulin Rouge”, localul cel mai strălucit din întregul univers.

La Goulue povestește apoi cum a cunoscut într-o seară de carnaval pe marele duce Alexis al Rusiei. Când s-a dus prima oară să facă o vizită ducelui în luxosul palat pe care-l avea la Paris, i-a făcut deosebită impresie baia care i-a fost pregătită. Era numai din șampanie și La Goulue declară că această baie i-a procurat o senzaţie fără pereche.

Marele duce închirie un apartament special pentru dansatoare pe Avenue Victor Hugo şi-l mobilă împărăteşte. Evenimentul constitui cea mai însemnată etapă din ascensiunea ei.

„Din acea zi, a mărturisit La Goulue, începu cea mai frumoasă dragoste pe care am avut-o în viață. Alexis mă iubea cu adevărat şi nici mie nu-mi era indiferent. În apartamentul meu eram deseori vizitată de artişti şi artiste prietene, iar partenerul meu de dans, Valentin, mă vizita aproape zilnic. Ziariştii se îmbulzeau după interview-uri, iar reporterii fotografi m-au făcut universal cunoscută.

Nu exista gazetă sau revistă din Europa care să nu fi pomenit de mine sau să nu-mi fi reprodus chipul”.

Dar sfârşitul acestei perioade de lux şi desfătare sosi aşa cum soseşte întotdeauna.

Marele duce primi din partea Ţarului o misivă secretă şi fu nevoit să se înapoieze în patrie în cea mai mare grabă, neavând vreme să-i spună nici măcar tradiţionalul „bun rămas”.

Pe nesimţite, dansatoarea renunţă la apartament, vându mobilierul pe preţuri ridicole, îşi amanetă bijuteriile.

Au urmat şase ani de triumfuri. Poeţii îi dedicau versuri înflăcărate, iar compozitori cu renume compuneau muzici monumentale. Impresari abili au organizat turnee prin câteva din marile capitale apusene. În timpul unui turneu întreprins prin Franţa la 1893, La Goulue făcea săli mult mai pline decât Sarah Bernardt.

Pe la sfârşitul acestor şase ani, o serie de mici accidente nefericite făcură ca dansurile ei să fie oarecum depreciate. În acea vreme, figura ei solidă și majestoasă captivă pe un vestit îmblânzitor de lei, anume Pezon.

După o scurtă idilă, La Goulue intră în tovărășie de afaceri cu Pezon. Cu multă uşurinţă reuşi şi în această nouă artă. Publicul venea să asiste la emoţionantele ei exhibiţii, unde se credea că dintr-un moment în altul această impunătoare femeie va figura pe meniul unui banchet pentru fiarele junglei.

Dar tovărăşia nu dură multă vreme. Pezon, gelos peste măsură de atenţiile şi scrisorile de admiraţie pe care le primea tovarăşa sa de la admiratori, era să lase într-o seară un leu fioros să se năpustească asupra femeii. În ultimul moment îşi dădu însă seama de situaţie şi reuşi cu mare greutate s-o salveze. La Goulue se alesese însă din această scenă cu o rană adâncă, care se vindecă foarte greu.

Tovărășia nu mai putea continua. Cu o mică sumă de bani ce-i mai rămăsese, La Goulue deschise un fel de menajerie pe cont propriu. Câțiva dintre actorii și scriitorii de seamă din acel timp îi oferiră cu această ocazie un banchet, având deplină izbândă noii întreprinderi.

Din nefericire, însă, era prea expusă. Astfel, într-o bună zi, un leu nubian se năpusti asupra îmblânzitoarei şi voi s-o sfâşie. Cu un eroism fără pereche, a putut să fie scăpată de un antrenor anume Antoine. Dar şi de data aceasta se alese cu răni şi zgârieturi.

Începu decadenţa. Marii Duci şi milionari nu mai veneau să-i aştearnă aur în cale. Un obscur critic dramatic, anume Jules Francis, fu primul ei soţ şi tatăl unui băietaş. După acesta, se căsători cu Antoine, antrenorul, care o salvase din gura leului. Când a izbucnit războiul mondial, cărnurile, chiar şi acelea de cal, deveniră atât de scumpe încât nu mai era chip să-şi continue afacerile de menajerie. Nu mai putea să găsească hrană suficientă pentru animale.

În vremurile de restrişte ale războiului, La Goulue era înapoia liniilor de bătaie şi împărţea soldaţilor francezi alimente. Pe atunci primi şi cea mai crudă lovitură a soartei. Unicul ei băiat, suprema ei mângâiere, muri atins de tuberculoză.

După război, zdrobită cu desăvârşire, La Goulue reveni la Paris. În Parisul „Moulin Rouge”-ului, al luminilor strălucitoare, al echipagiilor şi apartamentelor de lux şi rafinament, găsi câteva ocupaţiuni modeste şi reuşi să-şi agonisească existenţa. Lucrurile mergeau însă din ce în ce mai rău. La sfârşit, fu nevoită să vândă chibrituri şi flori prin aceleaşi localuri unde era altădată sărbătorită. Cu picioarele aproape paralizate, îmbătrânită şi desfigurată, fosta stea a Parisului se strecura printre mese, oferind flori şi povestind printre sughiţuri tragedia gloriei apuse, a bărbaţilor fără inimă şi a fluturaşilor încrezători în beţia fericirii de o clipă”.

*** Mărire și decădere, Realitatea Ilustrată, 1929